Paul

Paul, reteaua aceea de piinarii pe care frantuzul care se respecta o evita in incapatinarea de a favoriza totdeauna artizanatul. Asta nu ma impiedica sa nu inghit in sec si sa-mi aduc aminte cum Paul m-a ajutat sa-mi traiesc peregrinarile pariziene. Cu piine si apa, iti finantezi altfel cartile de cumparat si biletele de cinema. De l'eau du robinet asadar si du pain aux noix/aux raisins de chez Paul de doua ori pe zi, inghitite in graba in vreun scuar, cam asta a fost reteta mea de supravietuire.

Sub poduri n-am dormit.

Pensée émue pour Paul deci, care s-a instalat si la Bucuresti. Vizitat intr-o dimineata geroasa si pustie si facut planuri serioase cu cutia de macarons multicolori din vitrina.

Avocati ai terorii

Vazut minicronica in "Le Monde des livres" din 14 noiembrie. Placut instantaneu, pus pe lista de carti de cumparat intr-o zi. Scris cu atentie numele autorului Boris Savinkov si al cartii "Le Cheval blême" (in traducerea lui Michel Niqueux, Phébus, 188p.) Forma de pseudojurnal intim care pina la urma este o autobiografie, de vreme ce autorul este un anarhist cunoscut in vremea lui (1879-1925) si devenit succesiv terorist, transfug, condamnat la moarte, evadat, boem de Montparnasse, antibolsevic apoi pro-bolsevic si "sinucis" in puscarie la 46 de ani.

Un citat imi atrage atentia (in franceza in text) :

Je n'aime personne, je ne peux ni ne sais aimer. Peut-être ne vaut il pas la peine d'aimer?

Asta mi se pare ca rimeaza tare bine logica lui Smerdiakov din "Fratii Karamazov". Pentru o alaturare interesanta, a se adauga la gramajoara de carti deja existenta "Atentatul" Yasminei Khadra (tradus in limba romana la editura Trei). Cind Dumnezeu este prea mult sau deloc, totul este permis. In paralel a se revedea "L'avocat de la terreur" al lui Barbet Schroeder, mai ales partea in care filmul discuta pe larg despre rezistenta algeriana si despre reteaua de "eroine" nationale. Djamilla Bouhired de exemplu.

Citatul lui George teroristul anarhist este poate mai putin vag si alunecos decit retorica avocatului Jacques Vergès. Nu cred in logica lui a ucide pentru a te face util.

Lucruri alese

Una dintre cartile mele de capatii (la propriu) este culegerea de liste a doamnei Sei Shonagon ("Makura no soshi/Insemnari de capatii" in colectia RAO Clasic 2004 intr-una dintre cele mai izbutite traduceri in limba romana de pina acum, semnata de catre Stanca Cionca). Citez pentru astazi lista cu "lucruri alese", multe dintre ele complet necunoscute azi:

O jacheta alba purtata peste un vesmint liliachiu-palid.
Ouale de rata.
Serbetul de liane amestecat cu gheata, intr-un bol nou-nout de metal.
Mataniile taiate din cristal.
Neaua cazuta pe flori de glicina si de prun.
Un copil dragalas mincind fragi.

Extrapolarea sentimentului de "lucru ales" este uluitor de sinestezica (zic uluitor de, sint totusi constienta ca doamna Shonagon nu facea decit sa transcrie la modul enumerativ un fel de cod al manierelor elegante si al sensibilitatii de la curte la un moment dat).

Lista mea cu "lucruri alese" de azi cuprinde interesanta cronica scrisa de Alexandra Rusu in varianta romaneasca la "NYT Book Review" pentru cartea Lindei Grant, "Rochia cea noua" (Editura Leda). N-am citit cartea, cronica insa ("Haine sau Heine? Dileme sartoriene") m-a umplut de multumirea instantanee care ma cuprinde cind citesc ceva "care se leaga". Dimensiunea fashion "sooo british" a romanului (nominalizat la Booker Prize si bestseller pe deasupra) nu este un clin d'oeil catre publicul feminin cititor de chick-lit si romance.

Vestimentatia are o legitimitate care tine de aceeasi curioasa extrapolare la cursul vietii pe care putina lume o detine; stiinta asta difuza se numeste stil. In ceea ce o priveste pe Linda Grant, Alexandra Rusu vede aici "o abordare nonsalanta, fashionista, a tehnicii "corelativului obiectiv" pe care o teoretiza T.S.Eliot".

Ma intreb daca nu cumva acelasi tip de perspectiva nu se poate aplica in cazul lui "American Psycho" de Bret Easton Ellis. Am citit romanul mai demult, n-am uitat insa revarsarea markerilor sartoriali atunci cind Patrick Bateman intra in criza (sevraj? schizoidie? psihoza cu pulsiuni ucigase? mizantropie dusa la extrem?); se poate interpreta emfaza acestora printr-o analiza similara? Lada de compost atit asteapta.

ZOO / 00Z ?

Ciudate si incurcate sint intilnirile dintre literatura si cinema. Deunazi citeam “Zoo, animale sau oameni, aceeasi jungla“ de Rodrigo Rey Rosa, o carticica de povestiri crude aparuta la Nemira in 2006 in traducerea Corneliei Radulescu. Pe linga scorpioni, vulturi, lei, crocodili si pecari, mielusei, furnici si alte prezente animaliere mai mult sau mai putin domesticite, mai sint si ceva oameni care tot in marea gradina zoologica intra. Dar nu de asta vreau sa vorbesc, ci mai degraba de “Ferma familiei”, povestirea cea mai lunga si mai inchegata din carticica. O poveste cu un copil care este “vindut” de parintii adevarati in conditii suspecte unui cuplu ciudat, el strain (probabil nord american) ea guatemaleza (probabil dezradacinata). Motivul? Copil este mostenitorul unei ferme aflata in ruina (probabil plasata pe un teren mustind de minerale rare). Tatal adevarat al copilului presupune ca “E pentru apa. Avem multa apa. Poate ca au aflat, daca sint asa de destepti.”


Mi-am adus aminte instantaneu de una dintre marile nedumeriri personale ale sezonului de toamna-iarna, “Quantum of Solace” si noul James Bond. Trec peste faza “007 nu mai este ce era“, bine ca nu mai este ce era, ar fi saracul complet incongruent cu secolul acesta. Bond inca isi facea treaba anul trecut in “Casino Royale”, cu jocuri de carti, torturi, tradari, o doza buna de Martini la pachet cu machismul obisnuit si cu brutalitatea blinda de mascul alfa ratat care trebuie sa alerge kilometri intregi pentru a-si dovedi virilitatea. Se presupunea ca 007 face parte din bestiarul fantasmelor masculine (Masina? Este. Muschi lucrati si forta fizica?Avem. Femei frumoase? Tinem si asta. Alte gadgeturi precum barcile cu motor ultimul tip, iahturile si chitibusurile electronice? Bifat.) Sa fim seriosi, cine se poate identifica cu Batman? Sau macar cu Indiana Jones?

Anul acesta, 007 ma nelinisteste, nu mai stiu cum sa-l mai iau. Vazind “Quantum of Solace” m-am intrebat cum de gentlemanul a devenit in sfirsit un fel de Marlowe traind in trecut, din regrete si amintiri si hrandindu-si energiile din dorinta de razbunare perpetuata la infinit. Vesper este un leitmotiv atit de obsedant incit 007 nu prea mai are chef de o alta James Bond girl, legaturile lui sint sporadice, reci si uimitor de caste. Pina si Martini-ul s-a corcit acum cu alte alcooluri. Cred ca nu am numarat gresit, “Quantum…” are o singura secventa in care 007 bea si atunci se imbata pur si simplu la modul cel mai autodestructiv cu putinta.

Nu stiu daca ati remarcat, aici problema cine pe cine urmareste se schimba si o data cu ea si peisajul. Nu c-as fi avut vreun moment dorinta de a lua ca atare cliseele acelea ecologic catastrofice cu peisajul acela lunar in care apa lipseste cu desavirsire. Ai o clipa senzatia unui vertij cind pentru o secunda vezi un lac enorm clipind albastru in soare dupa care gata, te intorci la bolovani, crevase si deserturi sarate. In care nu se stie de ce cresc hoteluri luxoase. Dincolo de aura obisnuita a actiunii jamesbondiste, in-scenarea aceasta improbabila poate fi privita ca fiind cosmarul lui 007.

Chestia cu apa boliviana nu tine. Vreau sa zic, nu are urgenta pe care o reclama petrolul, metalele rare (aurul s-a demonetizat intre timp), bomba nucleara (si ea lasata balta dupa razboiul rece). S-ar fi putut deci foarte bine vorbi despre litiu, nu? M-am gindit ca scenariul s-a incapatinat cu apa pentru a-i da o tenta mai populara (populista?) lui 007, a-l transforma adica intr-un super erou marvelian a carui ratiune de a fi este salvarea umanitatii. Gadgeturile alea sint proprietatea Majestatii Sale de care omul poate fi deposedat atit de repede incit nu poti sa-i spui “ce fericire pe tine sa faci parte din MI5”.


Afisul lui “Quantum of Solace” privilegiaza subtil o imposibila umbra proiectata in prim plan, 007 este intr-adevar umbra celui ce-a fost. Sarmul gentlemanului cam palavragiu al anilor 70 era deja putin cam defazat, pe mine m-a facut sa ma gindesc la activitatea unora ca Roald Dahl si Noël Coward din timpul razboiului. Ian Fleming, care era si el pe acolo, nu e deloc strain de numele acestea, nici de stilul flamboaiant – cultivat.

Anii 80-90 au fost tare plictisitori pentru 007, scenaristilor le-au trebuit cam 10 ani ca sa perceapa decalajul de mentalitate care-l transforma pe bietul agent intr-un bunicut, fie el imbracat in Armani, fie el posesor al unui corp sexy. Democratizarea luxului a fost o grea lovitura pentru bietul James Bond.

Imi pare bine ca noua lui fata este Daniel Craig, genul agresiv-badaran este ca o gura de aer proaspat in galeria 007. “There is something horribly efficient about you” ii spune Camille; o fi o impresie personala, dar fizicul noului James Bond aduce cu spionii KGB din filmele de acum 10-20 de ani. Seductia s-a dus pe apa simbetei cu aceasta ocazie, amintirea lui Vesper cultivata cu incapatinare in “Quantum” face din 007 un intusabil erou pierdut. Poate de aceea scenariul a ales sa renunte la o Olga Kurylenko in bikini. Ce m-a intrigat mai mult decit absenta acestora din urma, a fost ciudata relatie dintre 007 si M, barbatul fara nume si femeia –monograma au acum o relatie mult mai tulburatoare in platonismul ei.

O sa spuneti ca am un gust deosebit pentru extrapolari, ca vad gogosi supradimensionate oriunde de dragul de a tese retele de subtexte si contexte, dar “Ferma familiei “ exploateaza aceeasi ambiguitate relationala intre barbati si femei. Scriitorul mascheaza violentele sexuale ancorindu-si punctul de vedere intr-un voyeur de 10-12 ani. Acesta contabilizeaza relatiile intre cele doua cupluri cu care are de-a face (parintii adevarati si cei de substitutie), isi pune intrebari pe care nu le duce mai departe, concentrindu-se asupra faptelor care devin astfel extraordinare: asemanarea fizica dintre tatal sau si Bruce, suferintele calului, moartea tatalui sau doar disparitia lui, mama eclipsata misterios, strainii care, precum Le Chiffre si avatarurile lui, mascheaza practicile mafiote cu un fel de comunitate inchisa cu aer de secta sau de club al milionarilor. Pentru baietelul lui Rodrigo Rey Rosa, situatia are un aer usor SF.

In curind la ferma au sosit vizitatori noi, prieteni cu Anastasia si Bruce. Aproape toti erau straini care cumparasera pamint in apropiere, formind un soi de comunitate. (“Precum menonitii din orasul Belice”, comentase Anastasia.)

Mi-ar place sa cred ca umbra reinnoitului 007 din “Quantum of Solace” a simtit in final (“I never left”) imensa si mareata eliberare pe care o resimte mult mai tinarul Hércules:

In micul sau refugiu, chinuit de tintari (se plesnea peste miini, peste ceafa si peste fata ca sa-i striveasca sau sa-i goneasca), dupa ce si-a plins indelung de mila, l-a cuprins o senzatie extraordinara de libertate. Nu avea si nici nu mai dorea sa aiba parinti.

Cu alte cuvinte, R.I.P Ian Fleming si Goldeneye.

De “La jetée” citire

“Nimic nu separa amintirile de momentele obisnuite. De-abia mai tirziu ele solicita atentia, atunci cind isi arata urmele ranilor.”
( Rien ne distingue les souvenirs des autres moments : ce n’est que plus tard qu’ils se font reconnaître, à leurs cicatrices.)

Am gasit-o in “The Year’s Best Fantasy & Horror”, prima antologie de acest fel scoasa anul acesta de editura Nemira. Este categorisita a fi “poveste experimentala“ si “istorie personala alternativa”, probabil pentru ca este scrisa la persoana 1. Se numeste “Kronia” (o puteti citi aici in engleza) si are un aspect cam neingrijit, de text crescut la intimplare. Despre autoare, Elisabeth Hand, nu stiu nimica.

La jetée: titlu

Ceea ce m-a frapat este referinta foarte clara la filmuletul lui Chris Marker din 1962 pe care lumea-l stie mai degraba ca motor al ideii care avea sa stea la baza filmului lui Terry Gilliam ”Armata celor 12 maimute”. Pentru mine, “La Jetée” este produsul unui om venit din alt sistem solar, de o inventivitate imagistica tulburatoare, care scoate, dintr-un photo-roman de nu mai mult de 28 de minute, o poveste care poate fi in egala masura monument fondator al unui gen - filmele acelea care penduleaza intre SF, fantastic si metafora politica, in genul “Armatei celor 12 maimute”, al lui “Profondo Rosso” de Dario Argento, “2001: Odiseea spatiala” de Kubrick si care se preteaza intre altele la adaptari dupa Philip K. Dick si Kafka.

La jetée: inapoi din viitor

Retin tema relecturii atunci cind este vorba de “Kronia”, povestirea despre care vorbeam putin mai sus.

“Nu ne-am intilnit niciodata. Nu, nu niciodata; doar in treacat : de cinci ori in ultimii optsprezece ani.”

Povestea nu este simpla deloc, desi merge pe calapodul celor doua optiuni care pot avea loc intre un barbat si o femeie: a fost sau n-a fost? A existat o intilnire in liceu, intre baiatul care vomita in azalee si fata care pleca cu amicii in alta parte? Au fost cei doi in aceeasi sala de cinema ca sa vada “Berlin Alexanderplatz”, si momentul acela aproape magic din “La jetée” cind femeia necunoscuta doarme sub privirea ochiului camerei de filmat si nu a aparatului foto? Frecventau ei aceeasi librarie in care el citea “Timpul Dezarticulat” si ea fugea de raftul SF?

"Cam pe atunci am avut pentru prima oara acest vis. Traiam in viitor. Slujba mea presupunea sa calatoresc prin timp, vinindu-i pe raufacatori. (..) Ma tot loveam de acelasi barbat, de virsta mea, brunet, inalt. (…) O mie de ani inainte si inapoi, lumea se recladea. Copilul nostru s-a nascut, a murit, a imbatrinit, a inceput sa mearga. Uneori parul tau era cenusiu, alteori era negru. O data ti s-au spart ochelarii (…) O data am avortat. O data copilul a murit. O data tu ai murit. Era doar un vis.”

Pina la urma cine cui trimite carti si cine ramine necasatorit? Cine a avut copii si cine a renuntat la partea asta de viata? Cine a trait intr-o ruina in Ungaria dupa un bombardament atomic si care dintre ei in New York-ul lui 9/11?

La jetée: asa arata cel de-al 3-lea razboi mondial

Elisabeth Hand inverseaza putin rolurile, personaja ei este cea care se dedubleaza in trecut sau in viitor atunci cind se percepe pe sine copil agatata de un barbat care ar putea sa-i fie tata, amant, sot laolalta. Probabil ca scriitoarea s-a prins, la persoana 1 poate vorbi cel care din nefericire nu poate fi capturat de timp si de istorie:

“Nu am avut copii. La National Zoo am vazut un barbat inalt plimbindu-se de mina cu o fetita. Ea s-a intors si s-a holbat la mine: ochi cenusii, ochelari, par negru subtire. Semana cu mine.”

La jetée: moartea ca un zbor

Amestecul acesta de vieti care merg inainte si-napoi pe axa timpului este probabil lectura foarte foarte personala pe care o da Elisabeth Hand filmului lui Marker. Mi-ar fi placut sa citesc insa ceva mai putin ancorat in realtatea vietii de cuplu, ceva mai insingurat si mai general ca si personajul cineastului francez. Cele citeva pagini mi-au dat insa cheful sa vad “La Jetée” din perspectiva asta, a relecturii, a memoriei si a palimpsestului. A faptului ca sintem ontologic destinati sa vedem reluarea si rescrierea ca pe-o cadere (mai putin Chris Marker, care vine cu siguranta de pe o alta planeta, de vreme ce eroul lui pare ca zboara inainte de a fi mereu doborit in fata femeii care-l asteapta). Cind vorbesc despre relectura (la modul foarte intim, nu la banala practica a citarii) ma gindesc la “La Jetée” ca la un “Vertigo”, atit de intim legat de filmul matrice al lui Hitchcock incit simti ca fictiunea se tese pe un fond de gesturi hitchcockiene demult prezente si profund asimilate.

In lada mea de compost ar putea incapea un proiect faraonic de genul comparatie intre rescrierea ca relectura personala ("La jetée") sau ca rememorare fidela (decizia lui Gus van Sant de a reface cadru cu cadru “Psycho”).

La jetée: doctorul (Jacques Ledoux)

PS: Filmul a fost turnat in subteranele palatului Chaillot care la un an dupa aceea au devenit sediul Cinematecii din Paris. Omul acela de stiinta cu pulover pe git si privire rece era pe atunci directorului Arhivei de film din Belgia. Este vorba de Jacques Ledoux.

Aici gasiti o indicatie noua de lectura pornind de la filmul lui Marker si care duce catre Adolfo Bioy Casares (si la metafora aceea obsesiva a motivului din covor de care nu ma dezic nici sa vreau) si catre alte “lecturi” cinematografice din gama “Anul trecut la Marienbad” si bineinteles “Vertigo“ care se lupta cu sentimentul inadecvarii intre prezent, trecut si viitor.

Panseaua zilei

Von Fronau, frumos ca un Apollo de la miazanoapte, avea privirea abatuta si solemn descumpanita a taranului cind vede un les de copil.

Heimito von Doderer, "Ultima aventura".

Aventura lui Heimito

Iata, cavalerul a mutilat dragonul si se instaleaza apoi la Montefal cu inima arsa. Nu, nu este vorba de ducesa, ci de privirea dragonului.

Erau ochii dragonului. Se deschisesera larg.

Zaceau in fata lui Ruy ca doua mici lacuri de padure, al caror fund cafeniu, milos, se arata in lumina soarelui, dezvaluind toata profunzimea ametitoare a cerului (…) Ochii aceia te duceau departe, in adinc, ca prin padurice nu puteau fi strabatute in citeva zile, saptamini sau luni, ci in secole intregi. (…) in ei erau toate aventurile de pe pamint si, impreuna cu ele, toata viata ramasa in stapinirea deplina a unor asemrnea paduri, ca visul intr-un trup adormit (…) Dar nobilul Ruy strabatu acest coridor cafeniu cu reflexe aurii, tot mai larg si stropit cu verde, in care erau strinse multe (…) acum, lui Ruy nu-i veni deloc greu sa adune laolalta, cu privirea lui patrunzatoare, fermecata, intre umerii acestui barbat imbracat in argint si fier sclipitor, care visa acolo, in fata balaurului - sa adune ca intr-o mica ranita tot ce traise el vreodata; si, iata, socotea ca e usor.

Fantastica perspectiva asta in care Ruy priveste balaurul fix in ochi se regaseste atirnat in limburile vietii si pentru un moment se priveste pe sine ca fiind balaurul insusi. Mutatia spiralata a privitorului privit si coridorul cafeniu-auriu merita poate mult mai mult decit “codul criticului” de pe coperta a patra, citez:

Drumul prin padurea obscura - labirintul vietii, balaurul - primejdiile de pe drum, pe care nu neaparat prin vitejie le dobori; cavalerul - barbatul matur, maestrul; scutierul - tinarul, discipolul, indragostitul; etc.

Abia am inceput “Ultima aventura” si sint deja foarte convinsa ca nu am de-a face cu un “Alchimist” in varianta alemanica. Unde s-a mai vazut un cavaler cu inima arsa de-un dragon ?
Ei, oricum ducesa/printesa exista. Si domiciliul ei are ceva special:

Trecura saptaminile urmatoare iute ca zilele. Ramineau o clipita deasupra marginii aburite a cerului - in care se decupau contururile unui oras, pare-se mai mare, si ale satelor invecinate, apoi iarasi ale unei cetati - si iata ca din nou se incheia o saptamina (…)

Marginea asta aburita a cerului m-a dus cu gindul la castelele care cresc in cer pentru Hayao Miyazaki si la porturile ceresti din “Stardust / Pulbere de stele” unde ancoreaza piratii fulgerelor, e lumea portmoneu facuta din pliuri si din corespondente labirintice.

Probabil va urma.

O mica ancheta

Iata peste ce dau atunci cind scotocesc pe blogul de la Nemira. Asadar Mircea Pricajan se hotaraste sa intrebe citeva nume serioase din literatura noastra daca filmul bate cartea ( nu la capitolul vinzari, ci la capitolul valoare artistica) si eventual daca la nivel de marketing filmul poate relansa o carte. Sint intrebari care trebuie puse cu prudenta si nicidecum facind generalizari; la urma urmei, cu sau fara ancheta fiecare incepe si termina lectura cu gusturile lui atit de personale incit e imposibil sa nu te calci in imbulzeala pe bombeu cu unul, cu altul. Pe mine m-a calcat de exemplu Marian Coman care-l considera pe Stephen King un scriitor atit de formidabil incit nici unul din filmele care au fost facute dupa romanele lui nu s-au ridicat la nivelul cartilor ( si "The Shining" stimabile? cit de mic si lipsit de imaginatie mi s-a parut saracu' King dupa ce-am vazut filmul lui Kubrick, aventura continuind cu "Misery" si mai ales cu "Carrie". Nota bene: am citit cartile mai intii).

N-as putea spune ca este fair play sa pui aceasta intrebare scriitorilor, multi dintre acestia sint dedicati atit de trup si suflet cititului si scrisului, incit e imposibil sa nu existe un "nu stiu ce" lipsa in filmele care ar fi putut dac-ar fi vrut.

M-a izbit in mod deosebit bucatica lui Michael Haulica despre "The End of the Affair" (ecranizarea lui Neil Jordan vs romanul lui Greene), trebuie sa recunosc ca si eu cautam prin roman nu atit replicile personajelor cit atmosfera aceea cam SF in care toata lumea era un pic pierduta. La inceput deceptionata, parca tot romanul m-a atras mai mult pina la urma, probabil ca rolul lui Ralph Fiennes mi s-a parut prea ambiguu.

Filmul si cartea in versiunea lui Aron Biro, adica "No Country for Old Men" este, zic eu, o alegere nefericita: diferenta de tempo intre filmul fratilor Coen si romanul lui Cormac McCarthy este prea sensibila. Nu cred ca cele doua monologuri care inchid si deschid filmul dovedesc o mare fidelitate in privinta adaptarii, filmul a placut nu din cauza romanului, ci mai mult din cauza aerului de fratii Coen pe care o simti din generic in "Blood Simple", "Fargo","Barton Fink" si "The Big Lebowski". Romanul insa nu mai are nimic din scriitura bazaltica care i-a facut pe multi sa vada in Cormac McCarthy un fel de "psychotic dream across the page, Sam Peckinpah meets William Faulkner, its writing felt more like lava than language".
Asta era pe la inceputul anilor 90, acum "No Country..." a fost simtit mai ales de fani ca fiind un roman scris anume pentru a fi adaptat la cinema, un fel de McCarthy in varianta zaharinizata. In ceea ce-i priveste pe Coen Bros, dupa mine nu sadismul de a-si condamna personajele principale la statutul de anti eroi cum am inteles eu din ceea ce scria Aron Biro a placut cel mai mult, ci senzatia aceea imposibil de definit ca te afli in fata unui film bun inca de la primele secvente si pe care dealtfel o poti avea inca de la primele pagini ale unei carti... in fine, scriitorii, deh, ca scriitorii, trag spuza pe turtele lor scriitoricesti.

La intrebarea "ce carte ati dori sa fie adaptata la cinema" raspunsurile au fost la fel de variate cit de scriitoricesti ( nu, eu una nu mi-as dori un Canetti la cinema sau atunci, zau asa, sa fie stipulat in contractul adaptarii ca numai un Ruiz, un Reygadas, un Rohmer etc sa-si puna la bataie imaginatia de cineast). Pentru Marquez, nu, multumesc, "Dragoste in vremea holerei" a fost deja transformat in videoclip cu mult succes la publicul care intr-adevar a epuizat editia de la Rao care putrezea prin librarii. Si pentru arhitectonica cerebrala a lui China Miéville mi-ar fi frica, deja cine si-ar baga banii in romane cu naluci, vise, febre si alegorii ? Si daca ar exista vreunul, ar fi la fel de lipsit de buna credinta ca echipele care i-au transformat pe Gaiman ( "Stardust" ) si Philip Pullman ("Northern Lights/Luminile Nordului" devenit "The Golden Compass/Busola de aur", vedeti dara cum cartea isi schimba pina si titlul din subtile ratiuni de marketing) in povesti la gura sobei pentru 7-11 ani ?

Rau imi pare, zau, ca cei intervievati se chinuie sa faca pasul mare de la carte la film uitind ca pot gasi un punct de bataie pretios pentru elanul lor in scenariile de film. Dar asta este o alta poveste.

Scaieti albastri

Oamenii si stelele - Arthur C Clarke in “Sfirsitul copilariei”

Unii spun ca “Sfirsitul copilariei“ (1953) este povestea cea mai originala nascocita de Arthur C. Clarke, altii ca aceasta face parte din grupul de romane “atins” de interesul paradoxal al lui Clarke pentru paranormal alaturi de “The Sentinel” si de “The City and the Stars”. Wiki consemneaza foarte succint influente precum Charles Fort (ideea ca umanitatea este gradina de experimente a unei rase extraterestre), Uri Geller si, pe o treapta mai sus, Olaf Stapledon (ideea transcendentei prin evolutie), dezbaterile animate privind evolutia rapida a tehnologiei si postumanismul. Cititorul din 2008 care sint a notat o curioasa si schimbatoare reactie fata de cartea nascuta acum mult timp pe masura ce avansam cu lectura. Pacat, mare pacat ca

1. romanul a aparut in conditii mizerabile (scris marunt inghesuit din meschine socoteli editoriale) in colectia aceea editata de Cotidianul
2. traducerea prezinta greseli (sa pui un semn de egalitate intre o stea si o planeta este de domeniul risului cu sughituri) si se remarca printr-o lipsa totala de note de subsol sau de indicatii bibliografice.

Povestea incepe cu o avertizare preliminara “Opiniile exprimate in aceasta carte nu-i apartin autorului”, de parca acesta din urma ar fi obligat sa puna enorma distanta dintre sine si cititor. Te simti de parca ai fi martorul pasiv al unei survolari in timp a destinului umanitatii inchis undeva si cu o voce din off care iti murmura un text care mai degraba seamana cu un documentar foarte impersonal din care rare momente animate de personaje ies la suprafata ca niste bule. Si, tot ca bulele, dispar.

“Sfirsitul copilariei” este o poveste de invazie extraterestra care pare a surveni in plin razboi rece, un conflict americano-rus care are ca tema cursa omului catre luna. Citind primele trei pagini, m-am simtit ca in fata unei carti datate. Nu am inteles foarte bine de ce eminentele cenusii pentru zborurile in spatiu rusesti si americane erau doi germani (Reinhold Hoffman si Konrad Schneider), poate din dorinta de a echilibra si nivela ideologiile celor doua parti aflate in cursa pentru primii pasi pe luna?
Iata o mostra buna de alien invasion asa cum s-a vazut deja in “Independence Day”:

“Pentru o clipa care paru nesfirsita, Reinhold privi, impreuna cu lumea intreaga, cum navele uriase coborau cu maretia lor coplesitoare pina cind, in cele din urma, ii ajunse la urechi tipatul usor al trecerii lor prin aerul rarefiat al stratosferei (…) Rasa umana nu mai era singura.”

"The question of whether of not we are alone in the universe has been answered." tagline "Independence Day", 1996

Ce aduce buna specie extraterestra a overlorzilor? Pai ea nu prea se impiedica cu notiuni precum “individ”, “petitii si pareri minoritare”, “identitati culturale si geografice” si cu ideea de a face ca o idee sa se nasca din interior. Ei prefera calea mai simpla a impunerii prin forta a desfiintarii granitelor, razboaielor, grupusculelor, opiniilor contrare si politicii. Iar mai tirziu ei se opun programelor de cucerire a spatiului pentru ca “stelele nu sint pentru oameni”. Interdictia nu admite replica, mult mai tirziu cititorul va afla ca misiunea overlorzilor era aceea de a face baby sitting cu locuitorii pamintului, de unde probabil si ideea de a folosi in majestate invazia pasnica si zdrobitoare in acelasi timp:

“(…) formele tacute si stralucitoare suspendate deasupra tuturor tarilor erau simbolul unei stiinte pe care Omul nu putea spera s-o atinga decit peste multe secole. Sapte zile la rind , navele au plutot deasupra oraselor, fara sa dea vreun semn ca ar fi stiut de existenta Omului. Insa nici nu mai era nevoie de un asemenea semn. Ca doar nu din intimplare s-ar fi oprit navele acelea marete tocmai deasupra unor metropole precum New York, Paris, Roma, Cape Town, Tokyo, Canberra …”

Imagine din "Independence Day"

Am putea interpreta totul ca pe o imensa lovitura de stat la nivel planetar si orice reactie violenta este privita cu indiferenta si dispret. Rezolvarea crizei apartheidului in Africa de Sud prin sigilarea luminii pe teritoriul aferent orasului Cape Town m-a facut sa rid: apartheidul nu mai exista, tensiunile si intoleranta da.

Managementul Pamintului impus de giganticele nannies poate fi citit ca un comentariu la probleme puse inca in anii 50 de colonialism, spune Thomas M. Wagner. Invazia propune pace si prosperitate economica, eradicheaza saracia si foametea in timp record, si, pe linga astea, neutralizeaza cu blindete grupusculele oponente in numele libertatii si religiilor de tot felul (“ nu ne face nici o placere sa distrugem credintele oamenilor, dar nu e cu putinta ca toate religiile din lume sa aiba dreptate - si ei stiu asta. Mai devreme sau mai tirziu omul trebuie sa stie adevarul.”) Bunavointa este cuvintul de ordine, refuzurile sau aminarile invoca faimoasa “discontinuitate psihologica” a generatiei contemporane cu invazia.

Ipoteza este credibila, asa intelegi de unde condescendenta cu care alien-ii dau directive prin televizor si prefera sa nu se arate intr-o prima faza, asta seamana foarte mult cu tacticile “omului alb” aplicate in Asia si Africa :
“Cea mai mare schimbare pe care ar fi observat-o un Rip Van Winkle de-abia trezit ar fi fost o stare de tacuta expectativa, o uitatura mentala peste umeri, in vreme ce omenirea astepta ca overlorzii sa se infatiseze si sa coboare din navele lor scinteietoare.”

Iar atunci cind overlorzii decid sa se arate, aspectul lor fizic este putintel cam ironic pentru un scriitor care ura orice forma si manifestare religioasa si se pasiona pentru paranormal. Problema asta a infatisarii overlorzilor nu este deloc o bagatela; ce-ar fi, zice cineva, daca alienii ar fi intrutotul umani ca infatisare si ar cultiva misterul stiind ca oamenii nu ar accepta deloc sa fie dirijati de fapturi prea asemanatoare cu ei insisi? Epoca aurita a utopiei umanitatii asa cum o vede Clarke incepe cu revelarea aspectului puterii, experienta pe care Karellen o face pe copii mai intii.
“Aripile elastice din piele, cornitele, coada tepoasa - nu lipsea nimic. Cea mai infioratoare legenda a lumii prinsese viata din strafundurile trecutului necunoscut. Dar iata-l acum zimbind, in maretia-i de abanos, cu trupul enorm scaldat in lumina soarelui si cu cite un pui de om asezat increzator pe fiecare brat.”

Comentatorii au vorbit despre look-ul diabolic al overlorzilor ca fiind corespondent temerilor de extinctie a speciei umane adinc inscriptionat in genele acesteia. Cititorul din 2008 nu mai percepe astfel aceasta imagine; eu una m-am amuzat si am considerat ca pe undeva Clarke voia sa ia in deridere “superstitiile” (adica spaimele fara obiect ale oamenilor, incluzind religia, sectarismul de orice fel etc etc). Desi cititorul din 2008 nu a inteles intr-o prima faza scopul numeroaselor discutii dintre Karellen si alti paminteni (preferatul fiind secretarul ONU Stormgren) despre natura puterii si a eficacitatii politice, acestea si-ar putea gasi un loc foarte bun intr-un soi de dialog à la Platon. Utopia lui Clarke este un lung eseu povestit de la aceeasi suverana departare despre cum stiinta cu S mare a batut “superstitia “ cu s mic si oamenii au devenit fericiti. Sint enumerate educatia (prelungita pe toata durata vietii), anticonceptionalul oral infailibil si ”procedura de identificare a paternitatii”. Nu prea inteleg ce are paternitatea cu “ultimele ramasite ale aberatiilor puritane”, banuiesc ca asta face parte din capitolul cartii datate si din demonii personali ai autorului. La fel ca si duelul "ratiune-spirit religios“:
"Sub lumina intensa si rece a adevarului, credintele care inflacarasera milioane de oameni peste doua mii de ani se topisera ca roua diminetii. Tot binele si raul produse de ele a fost azvirlit pe data in trecut, fara sa mai poata atinge vreodata sufletul oamenilor”
(senzatia acuta de comentariu din off nu scade deloc la recitire.)

Abolirea aventurii si implicit transformarea Terrei intr-un tarc este consecinta mai putin glorioasa a acestei utopii pentru care evadarea lui Jan Rodricks in burta balenei impaiate este considerata turbulenta romantica si tinereasca:
”Asadar, omul era inca un prizonier al propriei sale planete. Iar aceasta era o planeta mult mai frumoasa, desi mult mai mica in urma cu un secol, Cind overlorzii abolisera razboiul, foametea si bolile, abolisera totodata si aventura.”

Abolirea aventurii merge mina in mina cu aplatizarea povestirii in lungi consideratii descriptive sau explicative precum lungul discurs al lui Karellen despre adevarata misiune a overlorzilor, parafizicienii terestri si cancerul telepatic malign care cuprinde societatile insuficient de dezvoltate. Mi-e inca de neinteles de ce jumatate din carte bate toba pe raportul Stiinta/superstitie, pentru ca in a doua jumatate valul paranormal sa priveze lumea de viitor si sa transforme Pamintul in neant in urma imploziei energetice. Descrierile de pe planeta overlorzilor asa cum au fost ele vazute de Jan si ultimele momente din viata oamenilor deveniti bombe energetice in stare latenta fac insa parte din SF. Am senzatia ca marsul acesta triumfal al omenirii catre un sfirsit dictat de apartenenta la o Superminte coplesitoare care nu face decit sa aleaga din nesfirsitele forme de viata inteligenta pe cele care-i par mai cu mot este putin cam prea simplista. Tot Thomas Wagner considera ca in acest ultim capitol “utopia fantastica“ se topeste magistral in recviem fara a o lua pe caile batute ale cliseelor SF. Eu una nu prea am inteles ce-i face pe overlorzi eterni baby sitteri si inferiori umanitatii si n-as sti sa interpretez urmatoarele :
“-Da, noi sintem moasele. Dar noi insine sintem sterpi.”

Cu toate ca alternanta de tonuri si departarea foarte mare de rarele personaje (George si Jean, Jan, Jeff si Jenny) m-au nedumerit foarte tare, am incercat sa ma concentrez mai indeaproape pe viitorul lui Clarke.

- Multimea de lumi cu viata extraterestra despre care amintesc ici si colo overlorzii. Universul in perspectiva anilor 60 misuna de viata inteligenta la tot pasul, cel al inceputului de secol XXI lanseaza pronosticuri mai rezervate. Am comparat fara sa vreau cu un fragment din “Exploratorul“ lui Jack McDevitt pentru care, in 10.000 de ani, umanitatea raspindita pe 100 de lumi nu reuseste sa dea nas in nas decit cu o singura specie extraterestra. "Probabil ca exista si altcineva in cosmos, in afara de noi. Si de Muti. Mai sint si alte locuri necercetate, Unii experti sint de parere ca in momentul descoperirii unei a treia rase vom fi trecut de mult de stadiul uman.“ (op cit p 156)

- Avansul tehnologic al overlorzilor nu se impaca cu formele extreme de violenta de care extraterestrii dau dovada 30-40 de ani mai tirziu in “Independence Day” si “War of the Worlds”, fictiuni cinematografice mult mai belicoase ale invaziei extraterestre. Joe Haldeman are in “Camuflaj” o idee mult diferita despre prestanta speciilor extraterestre supuse si ele aceluiasi imperativ universal care trebuie sa fie supravietuirea cu orice pret. In acest context, superlativul tehnologic nu poate mosi decit violenta.

- Ideea extinctiei umanitatii prin auto-transcendenta colectiva este foarte bogata din perspectiva narativa, iar stingerea individualitatilor ultimei generatii transformate intr-un soi de stup psihedelic si distrugator merge mina in mina cu stingerea (tot in timp de o generatie) ambitiilor independentiste ale Ligii Libertatii printre altele.

- Omenirea care nu mai vrea (sau nu mai poate) da nastere la noi copii (din cauza de contaminare telepatica cu Supermintea) aduce pe undeva cu “Children of Men” si cu ideea cea mai interesanta din cartea lui P.D.James.

- Creaturile acorporale concepute din energie precum lumea Q din Star Trek sint o fantasma a sfirsitului de secol XX confruntat cu colapsul energetic. Clarke imagineaza resorbtia energetica in Superminte ca pe-un fel de tornada sau de imensa furtuna aurorala care face stelele sa paleasca si gravitatia sa se anuleze:
“E o imensa coloana arzatoare, ca un copac de foc, care se intinde de la orizont, spre vest. E foarte departe, se ridica din celalalt capat al lumii. Stiu de unde vine: de la ei, care sint in sfirsit pe cale sa se contopeasca cu Supermintea. (…) acum parasesc ultimele ramasite ale materiei.”
Anularea materiei este, pentru Karellen, accesul la maretie iar pentru Clarke implinirea si sfirsitul civilizatiei. Si o varianta visatoare de postumanitate.

Imagine din "The Wild Blue Yonder"

Unul dintre cele mai interesante pasaje priveste calatoria submarina a lui Jan; in multe povesti Sf si mai ales in multe filme de gen oceanul este un fel de univers interstelar pe dos, ”noaptea vesnica de pe fundul oceanului” este la fel de propice aventurii precum zborul in spatiu. Cele 4-5 pagini dedicate obiectului de studiu al lui Sullivan mi-au adus aminte de “The Wild Blue Yonder” (W.Herzog, 2005) in care oceanul terestru apare in guest star pentru a juca rolul nostalgic al atmosferei andromedane pentru extraterestrii care au ratat colonizarea Pamintului si au ramas, overlorzi exilati printre noi. Comentariul andromedanului la declinul civilizatiilor se calcheaza foarte bine pe eseul lui Clarke, care insa prefera sa ia o turnura supranaturala la un moment dat. Ce e mai de preferat? Sa-ti reamintesti oceanul primordial de acasa ca andromedanul, sau sa zbori drept catre Supermintea colectoare si distrugatoare de civilizatii?

Gargui de duminica

In premiera, Alastair Reynolds

Cred ca editura Nemira prospecteaza cu putina teama gusturile cititorilor ei in materie de Alastair Reynolds; se apropie o prima traducere din “Revelation Space”? sau vreunul din volumele de povestiri? De unde si traducerea volumului care alatura “Ciinii de diamant” si “Zile pe Turcoaz”, doua nuvele mari din 2001 si respectiv 2002. Reynolds este caracterizat in notita bibliografica ca fiind “autor de space opera cu elemente de hard SF”, ceea ce m-a cam pus pe ginduri, hard SF-ul nu m-a pasionat niciodata. Ca dovada, nu-mi mai aduc aminte mai nimic din lumea inelara a lui Larry Niven, iar pe cartile acelea mari si groase despre Marte ale lui Kim Stanley Robinson mintea mea le-a asimilat mai degraba cu lungile emisiuni de televiziune de gen reportaj in direct si nimic mai mult. In paralel, coperta a patra a cartii vorbeste despre un “space opera gotic“ ca nou produs britanic pe piata.

Am preferat sa vad in “Ciinii de diamant” un thriller plasat intr-o ambianta SF foarte epurata. Mi-au trebuit cam doua pagini ca sa ma adaptez la aglomerarea de obiecte ciudate: insula din grota, volantorul ca mijloc standard de locomotie, Orasul Abis care presupune o lume dezvoltata in subteran, robotii unchiului Gilles care seamana cu Caruta fantoma, ultranautii, criogenia si nanotehnologiile aliate cu medicina, etc. Structura nuvelei este insa foarte clasica, mai toate romanele de calatorie incep asa: selectionarea echipei care va explora Turnul Singeros, explicatiile privitoare la acesta, pregatirile sint lasate deoparte, punctul de vedere este unic, cel al lui Richard care parca ar incerca sa fie povestitorul, parca nu prea doreste acest rol, de unde si senzatia ca perceptia a ceea ce se intimpla se situeaza putin deasupra tuturor, precum camera aruncata la inaintare de catre Forqueray. “Ciinii de diamant“ are parca ceva din decadenta lui Poe, perversiunea trista a lui Lovecraft sau stranietatea lui Adolfo Bioy Casares; sfirsitul mai ales este foarte fantastic in stilul sfirsit de secol XIX (“Le Horla” de exemplu).

Nici jocurile video nu sint o sursa prea indepartata de inspiratie, explorarea camera cu camera a unui spatiu potential periculos este un loc comun al acestora. Diferenta este ca, pentru a trece dintr-o camera in alta, exploratorii trebuie sa rezolve o sarada matematica, a carei complexitate creste pe camera ce trece. Turnul are regulile lui (poti iesi daca vrei din joc, daca rezolvarea unei sarade se face cu succes, intrarea unui membru al echipei in camera urmatoare antreneaza toata echipa in aceeasi directie) si pedepsele lui pentru raspunsurile gresite sint neasteptate si uneori ingrozitor de singeroase. Exista bineinteles si secunda 0 imediat dupa raspunsul la sarada inscriptionata pe usa care poate antrena pedeapsa sau deschiderea camerei catre o alta, momentul de suspans fiind destul de bine realizat.

Turnul este si trebuie sa ramina un mister. Cine l-a plantat si de ce pe planeta aceea pustie? Cum se poate decoda reactia lui aproape juisiva la erorile care antreneaza ciopirtirea salbatica a celor care-i accepta provocarile? De unde polimorfismul indoor si asasin cu care camerele sint dotate? De unde de asemenea ciudatul apetit pentru tot ce este mecanic si indiferenta pentru materia 100% organica? De ce usile se micsoreaza pe masura ce adictia si dificultatea intrebarilor cresc, iar corpurile membrilor grupului se modifica corespunzator prin interventiile doctorului Trintignant (posibila referinta la Dr Moreau al lui H.G.Wells) ?

Enervant este ca falusul acesta pulsatil ramine un mister impenetrabil pina la sfirsit, un doppelgänger al lui "Rogue Moon" (Algis Budrys, 1960) plantat pe o planeta aiurea care aduce cumva cu desertul lunar. Ce poate fi mai ciudat ca un obiect fara utilitate aparenta, fara trecut si nici notita explicativa insotitoare? Pentru mine cel putin, Turnul este esenta extraterestra in impenetrabilitatea ei pe care pe undeva a conceput-o astfel si Joe Haldeman in “Camuflaj”.

Interesanta este abordarea matematicii (ca scop in sine pentru Celestine, ca simpla ustensila de a domina Turnul pentru Childe si Richard), eu una nu am mai intilnit poveste in care aceasta sa joace un rol atit de important. Matematica nu are nimic din caracterul spectaculos al stiintelor aplicate, nu poate dezvolta universuri diferite si ambiante futuriste decit daca este legata de notiunea de comunicare (“Nu am inteles niciodata prea bine matematica, dar acum o simteam ca pe o retea de adevaruri in spatele tuturor lucrurilor: ca oasele lucind sub pielea subtire a lumii.”) Turnul nu se lasa citit decit la modul matematic, iar Celestine face parte din echipa lui Childe gratie raportului ei special cu jonglerii mintii, entitati extraterestre despre care autorul prefera sa vorbeasca mai pe larg cea de-a doua nuvela. Pina una alta, “Ciinii de diamant” se lasa citita ca orice nuvela fantastica cumsecade si bine scrisa.


“Zile pe Turcoaz“ este parca altceva: o completare a primei povestiri pentru ca readuce in discutie jonglerii lui Celestine in cu totul alt context, planeta acvatica Turcoaz unde oamenii sint exilati in aer sau pe rarele promontorii stincoase rezistente la actiunea organismelor din oceanul viu. Sa fie asta o refolosire a “supei” originare datatoare de viata din mitologia trecutului terestru? Cert este ca Reynolds se face mai descriptiv in descrierea acestei entitati de grup care absoarbe si stocheaza informatie nu se stie de ce. A “cunoaste” este echivalentul intilnirii de gradul trei in sensul ca oamenii “cunosc” inotind in oceanul plin de alge verzi.

"Era un circuit viu, neobosit, care nu se aseza niciodata intr-o configuratie anume. Modelele geometrice ascutite pilpiiau din loc in loc, se multiplicau, se amplificau si se repetau subtil la fiecare miscare. Formele distincte tridimensionale luau volum pentru scurt timp, de parca ar fi fost verdeata cioplita de mina indeminatica a unui horticultor. Naqi zari citeva anatomii schimbatoare: amintirea deformata a trupurilor straine care intrasera cindva in ocean, cu un milion sau un miliard de ani in urma. Un membru cu trei articulatii aici, scutul incovoiat al unei placi exoscheletice dincolo. Un cap aproape cabalin topindu-se intr-o masa de ochi bulbucati. O forma umana dansa rapid in acest haos. Dar numai o data. Inotatorii extraterestri erau cu mult mai numerosi decit inotatorii umani."

Jonglerii (Pattern Jugglers in v.o.) seamana cu un soi de retea de informatii, un “matrix" gigant receptaclu al informatiilor extrase de la alte rase. Organismele microscopice se grupeaza in noduri, adapostite in pliurile algelor care fermenteaza la suprafata apei (“Organismele microscopice se detasau de frunzisul si lujerii mai mari, grupindu-se sub forma de nori”), urmind ca roiuri de spirite-licurici (un soi de capsule transmitatoare de informatii de unica folosinta) sa asigure contactul dintre noduri. Probabil ca pe alte planete imaginate de Reynolds jonglerii se dezvolta in alt mediu, cel de pe Turcoaz insa este fascinant. Intre oameni si jongleri exista grade de afinitate diferite, asigurat de ”vocile” inotatorilor pe care nodurile le cer in dar din cind in cind. Interesanta foc in aceasta lume corala si anonima pe care autorul o imagineaza intr-un stil aproape poetic. Pacat de explicatia de final atit de lipsita de gust (povestea lui Ormazd si a sectei Vahishta este pur si simplu fara sare si piper) care insa nu atenueaza frumosul sfirsit al lumii Turcoaz.

Asadar lumea Turcoaz si orasul Abis aflate la apusul existentei lor, jonglerii si oamenii de rase diferite care par a fi populat altfel diferite lumi, matematica pe de o parte si stiinta revelata la modul aproape mistic pe de alta.

Am devenit curioasa si de atunci mai vreau Alastair Reynolds.

Exotisme cu prize si cimpuri electrice

Nu aveam intentia sa cumpar “Cimpul electric” editata la Nemira in colectia de literatura contemporana “Babel”, cartea a facut parte dintr-un mega cadou. Cum listele Nemira au doua carti semnate de Kerri Sakamoto, prudenta, am comandat doar una, sa vad cu ce aduce felul ei de a scrie. Si bine am facut. Cine zicea ca in general oamenii nu citesc cartile care nu le plac? Eu una da si pina la capat, desi din prima pagina stilul m-a scos din pepeni. Am vrut sa vad pina unde merge cartea asta si ei bine, situatia nu se imbunatateste decit atunci cind o inchizi.

Am facut apoi cautari pe net ; despre Kerri Sakamoto nu se pot afla prea multe; scriitoare canadiana cu origini japoneze, militanta pentru mai multe cauze dintre care cea mai laudabila este cea a reabilitarii minoritatii japoneze din Canada, cistigatoare a unui premiu, dispunind de o bursa care recompenseaza tinerele talente. In librarii o gasiti la pachet cu alte citeva nume de scriitori metisati care produc asa numitele best seller-uri (Anchee Min, Amy Tan, Shan Sa au fost si ele traduse la noi) si care mai mult sau mai putin abordeaza problema identitatii ratacite pe undeva, razboiul, reintoarcerea la origini, redobindirea reflexelor unei culturi pierdute. N-am nimic cu subiectele ca atare, ci mai degraba cu forma, cu scriitura aceea propagata in unele ateliere de creative writing si care se ambitioneaza sa exprime interioritatea. Sa o exprime sau sa o descrie cu incapatinarea cu care un anatomopatolog diseca un organ, adica incercind sa fie exhaustiva si aburita in acelasi timp.

Kerri Sakamoto aduna laolalta niste personaje de origini mai mult sau mai putin japoneze, le plaseaza intr-un spatiu aflat probabil in suburbiile unei metropole canadiene in apropierea unui cimp de piloni electrici si propune o singura perspectiva, aceea a domnisoarei Saito care nu face decit sa-i observe pe ceilalti de la fereastra sa. Mintea donsoarei invadeaza cartea cu atita forta incit nu mai intelegi nimic din aceasta. Se pare ca are loc o crima pasionala, apoi o sinucidere care se amesteca ici colo cu moartea unui frate mai mare (inecat? mort de pleurezie?), cu reactiile complet disproportionate ale unei fetite din vecini cu tendinte autodistructive. Mai apare si un frate mai mic care isi gaseste in sfirsit o prietena, un ciine, o pereche de pantofi veche de cind lumea, niste oameni foarte ciudati in comportamentul lor dezarticulat si perplexitatea mea de cititor. Nu inteleg ce rost au toate acestea cu WWII, cu lagarele in care japonezii traind in America de Nord au fost internati in timpul razboiului, cu Hiroshima. Detectez doar o universala raceala intre mame si fiice, o tulburatoare dezarticulare psihica a tuturor copiilor care nu ajunge sa fie convingatoare si o universala tendinta incestuoasa a fiicelor si surorilor care antreneaza o reactie de aparare a subiectilor de sex masculin. Asta pe fondul aceluiasi cimp de piloni electrici.

Vad pe coperta a patra un hint, citatul din “Literary Review” care spune ca autoarea “reuseste un portret uluitor al unei minti ravasite”. Din lac in put. Mintea domnisoarei Saito este ca o amiba care se multiplica si, ultrasensibila fiind, foloseste cuvinte pentru a descrie cit mai exact toate senzatiile pe care ciocnirea cu lumea i le provoaca acestei femei. Femeia releu este descriptiva si amesteca trecutul, prezentul si universurile posibile (exista si dintr-astea). Mintea ravasita a lui Spider din filmul lui Cronenberg era foarte repetitiva si monotona dar avea un tel, se concentra pe resturile unor experiente care sa-i permita exercitiul rememorarii. Pentru mine ca spectator a fost un deliciu sa ii urmaresc demersul care reuseste sa extrama ipoteza unei crime dintr-o multime de variante schizoide. Si asta pentru ca mintea lui Spider avea un scop, functionind poate pe baza de pusee paranoice; mintea femeii-releu se invirte ca o drona deasupra cartierului nihonjin si simuleaza regrete apelind tot la senzatii. Pantofii o string, ciorapii o ard, corpul i se pare acoperit de mizga, cuvintele ii explodeaza in fata etc etc. De aceea ma indoiesc ca domnisoara Saito are o minte ravasita. Ravasitoare este doar intentia autoarei de a ne face pe noi sa credem ca personaja ei sufera de un blocaj emotional..

Iata un mic exemplu ales (pe cuvint !) la intimplare :

Am auzit vuietul apei - parca era in mine. Eram cocotata pe Eiji asa cum o faceam in copilarie, cind ne jucam de-a calutul de mare in oceanul de la Port Dover, tinindu-ma strins de el. El inota, taia apa neagra cu bratele. “Prea strins” a strigat, aruncindu-si capul pe spate. Il tineam prea strins; imi agatasem miinile de gitul lui cum isi stringe clestii; am inceput sa ne scufundam, amindoi, parul meu negru plutind pe sub gurile noastre. “Nu vom muri, nu vom muri” mi-am soptit. Aerul imi intepa pielea; s-a auzit un sunet ciudat ca de palma, pielea noastra, singurul sunet. Tarmul era in departare, unde bustenii, aceia pe care statea Tati si pe care ii rostogolea pe linga fabrica, pluteau ca niste degete frinte. Atunci m-am scufundat in intuneric, intr-un borcan, si am vazut soarele pitindu-se dupa tarm; degetele imi alunecau. Eiji se tot zbatea, fara sa scoata vreun sunet, si in cele din urma am iesit din nou la suprafata, cu apa facuta tandari deasupra capetelor noastre. (…)

Acesta cred ca a fost un vis mai degraba recurent. Pe mine nu ma cuprinde cascada asta de epitete senzoriale si exagerat de centrate pe detaliu care dau cartii o alura nesanatos schizoida.



Nu stiu de ce, stilul mi-a adus aminte de o alta afacere pe care am facut-o acum un an sau doi cumparind “Vertij” (Outlet) scrisa de Randy Taguchi si aparuta la Quality Books. Sa-mi fie invatatura de minte sa evit best seller-urile care sint la fel de proaste in Japonia ca aiurea. “Vertij” este un amestec de trucuri ieftine new age, o adiere de thriller,un zest de poveste politista, putin exotism cind se vorbeste de o boala “tipic japoneza” a secolului XXI (hikikomori, un fel de propensiune moderna a anumitor indivizi de a se inchide in ei insisi pina la insingurare totala; in unele cazuri din neglijenta ei mor de foame, boala, stop cardiac, deshidratare etc). Boala cu pricina este exploatata mizerabil, adica din perspectiva senzationalista. Povestea care pleaca de la acest pretext m-a scos din minti, tot am terminat-o sa vad pina unde merge (nu merge prea departe, se invirte in cerc si manipuleaza cititorul cu chestii ieftine si senzationaliste).

La noi a fost lansata la Bookfest 2007 cu tamtam, punindu-i-se eticheta de “carte deranjanta”. Deranjant este doar stilul, aceiasi noduli de cuvinte care trebuie sa exprime debusolarea, durerea, tristetea unei dezradacinari si a unei pierderi. Daca Sakamoto merge pe ideea unei identitati cumva ratacite a japonezilor de peste mari si tari care ii cam tacaneste pe toti, Randy opereaza cu japonezi get beget si are alt fix: civilizatia de azi este taiata iremediabil de cea traditionala. Mare scofala, chestia asta se petrece peste tot, o simti in aerul civilizatiei postindustriale. Da, dar la noi de exemplu nu sint samani ca in Okinawa .Si nimanui nu i-a trecut prin cap sa asimileze la modul serios samanul cu o priza conectata la marea energie a lumii, sper sa fi inteles bine. Se amesteca deci toate astea cu secvente recurente din “Mondo cane”, cu niste personaje activind in domeniul psihologiei si psihiatriei si gata. La sfirsit am ridicat o sprinceana, subiectul era poate varza, dar nu deranjant la modul evaziv intre ghilimele pe care-l poarta romanele cu mai mult de cinci pagini care descriu scene de sex si care se plaseaza in raftul cel mai de sus al bibliotecii de teama copiilor.

“Cimpul electric“ are mai putine fantome falice intre paginile sale, in timp ce ”Vertijul“ vrea doar sa se vinda bine si sa fie socant cu prizele lui cu tot. Problema pe care mi-am pus-o imediat ce am inchis cartea lui Kerri Sakamoto este de ce naiba scriu femeile astea astfel? De ce trebuie literatura de consum feminina sa fie supra senzitiva si sa amestece frazele la mixer? De ce lipsa de claritate si confuzia sint atribute literare? Vorbeam de Shan Sa, jucatoarea ei de go practica un stil similar. Premiul intii cu coronita in acest mic grup de scriitoar cu afinitati elective il detine insa, in ceea ce ma priveste, Linda Lê, cea mai maiastra facatoare de carti incomprehensibile. Caracteristici comune? Vocea la persoana I (cum altfel ?), falsul intimist de genul “caro diario” care sa te faca sa te simti prost ca un intrus ce esti , o poveste simpla pe care flashbackuri, amintiri si dureri absconse o fac mai mare decit este, fraza suspendata, intretaiata, mincata si frinta, pletora de adjective si de puncte puncte, sintaxa arborescenta.

PS: Cititi aici pe foarte scurt povestea unui film facut dupa una din cartile lui Randy Taguchi (asa am aflat ca “Vertij“ ar fi doar o mica parte dintr-o mare trilogie). Pe mine m-a umflat risul si m-am intrebat ce l-o fi facut pe Kazuyoshi Kumakiri sa adapteze asa ceva.

Magicienii - Christopher Priest

Blogul acesta se vrea, in mare parte, o discutie despre cinema si literatura, asa ca, din aceasta cauza, “Magicienii” lui Christopher Priest trebuia sa-si aiba comentariul aici.
Inca nu am vazut adaptarea fratilor Nolan, flerul imi spune intotdeauna sa citesc mai intii cartea sursa si abia apoi sa vad filmul (de cele mai multe ori cartea este mai buna). Asta ar fi una din motivele interesului meu pentru “Magicienii” lui Christopher Priest.
Pe linga asta, direct legat de cinema, ar fi proiectul de novelizare a filmului lui Cronenberg, “eXistenZ” realizat se pare tot de scriitorul britanic. Proiectul acesta nu este consemnat pe situl oficial al scriitorului care dealtfel a preferat sa-l semneze cu pseudonimul John Luther Novak.
In al treilea rind, vine tema dublului care populeaza romanul cu tot felul de mistere nu foarte SF. Interesant este ca dedublarea polueaza insasi viata autorului, al carui nume a fost vampirizat de un facator de comics pe motiv ca este “cool” (nu autorul britanic, ci numele lui). Aici puteti gasi discursul pe care adevaratul Christopher Priest l-a tinut suparat fiind cu aceasta ocazie, iar aici il veti gasi pe falsul Christopher Priest in timp ce aici zace adevaratul. La o prima abordare pe un motor de cautare pe net, falsul tisneste in primele pagini de net si neavizatii chiar au impresia ca Christopher Priest este un personaj colectiv si multivalent, cind negru cind alb, angajat de Marvel sau independent, scriind in acelasi timp tot felul de comicarii cu super eroi si romane SF.

Nu-mi place sa povestesc cartile despre care vorbesc dar trebuie sa spun ca m-a frapat coperta cartii iesite in traducere la editura Nemira, cu banderola galbena pe care scrie World Fantasy Award. Acum ca am terminat de citit cartea pot spune cu mina pe inima ca nu este vorba de nici un roman fantasy, nu in sensul obisnuit al cuvintului. “Magicienii” se apropie de romanele SF de la sfirsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, cind Jules Verne si Wells de exemplu adora utopiile tehniciste si au viziuni in care bunastarea lumii depinde exclusiv de progresul tehnic. Priest prefera sa vorbeasca despre magie dintr-un punct de vedere aproape similar, amestecind rivalitatea a doi magicieni cu inventiile lui Nikola Tesla, fascinatia electricitatii alternative si misterele dublului in buna traditie romantic-gotica. Dublul este aici nenatural : gemenii Borden sint ascunsi prin contrafacerea dosarelor de evidenta civila, doppelgangerii lui Angier provin din activitatea bobinei lui Tesla, clonele de dupa fiecare spectacol sint reziduuri materiale si inanimate ale aceluiasi Angier. Teleportarea si frauda financiara merg mina in mina, intr-o poveste care aduna laolalta fantasmele tehniciste nascute din electricitate, visul oricarui alchimist medieval de a produce aur in cantitati nelimitate, E.A.Poe (“William Wilson”), Maupassant (“Le Horla”) si reflectii foarte pertinente despre raportul dintre magie si gindirea logica sau intre artistul-magician si fascinatia publicului sau.


Adoptarea unui punct de vedere multiplu (confesiunea lui Borden, jurnalul lui Angier, povestirea lui Kate si incipitul consemnat de Andrew Westley alias Nicky Borden) incearca sa adune laolalta trecutul si prezentul celor doua familii rivale intru rezolvarea unui mister. Sfirsistul mi-a adus aminte de Frankenstein si m-a obligat sa recitesc confesiunea lui Alfred Borden pentru a detecta, de curiozitate, pluralitatea in stilul insemnarilor. Acolo am dat peste un pasaj (p.90) in care Borden sintetizeaza categoriile trucurilor folosite de prestigidatorii din totdeauna si care sint ecouri ale tehnicii “de magician scriitor“ a autorului de povesti fantastice :

1. Productia sau aparitia cuiva sau a ceva din nimic (si Omul Nou Transformat si Intr-o Clipita sint reluari moderne ale unor atribute vrajitoresti precum bilocatia si teleportarea instantanee) ; productia este legata de activitatea de spiritist a lui Angier si de impostura pusa la cale de catre Borden (“sa fiu sincer, am inceput sa pregatesc acest truc inca de pe vremea cind bateam cuie si taiam lemnul in atelierul tatalui meu.”)
2. Disparitia cuiva sau a ceva in nimic (moartea anuntata a lui Angier si experientele lui ciudate cu teleportarea care imbina durerea dezagregarii si euforia reintruparii ; moartea unuia dintre membrii binomului anuleaza dublului posibilitatea de a trai si il condamna la disparitie.)
3. Transformarea sau “aparenta“ schimbare a unui lucru in alt lucru - interesant este ca si confesiunea lui Borden si jurnalul lui Angier insista pe explicatia logica a trucurilor de magie (dexteritatea fiind prioritara pentru primul, al doilea promovind mai degraba atmosfera care impinge trucul in sfera imposibilului si spectacularului). Explicatia logica ancoreaza povestea in realitate, urmind ca scriitorul magician sa o disloce aparent pe aceasta prin multiplicarea punctelor de vedere.
4. Transpunerea este legata de bilocatia pastorului sectei “Biserica Inaltarii” care ne este oferita pe tava de catre autor ca hint despre ceea ce va veni ; transpunerea este cheia celor doua trucuri majore ale celor doi magicieni ; ea poate fi legata de apetitul pentru viata dubla, sentimentala si profesionala, pe care amindoi o duc si de cele doua “mistere“ ale vietilor lor.
5. Sfidarea legilor naturii - experientele lui Tesla si utilizarea aparatului de catre Angier pe scena sint momentele cele mai intense ale povestii ; acestea au un dublu sinistru in cimitirul clonelor, ultimele pagini care arata cit de radical nenaturala este experienta lui Angier pe propriul corp.
6. Capacitatea secreta de mobilizare – povestea are in vedere doua personaje exceptionale prin detasarea cu care se preteaza la cele mai ciudate modalitati pentru a se surclasa unul pe celalalt ; gemenii Borden duc o viata dubioasa in care pina si prenumele li se (con)topesc intr-unul singur. Dublul independent lui Angier, rezultat al unui accident nefericit, este doar varianta ginditoare a clonelor produse de masina Tesla la sfirsitul fiecarui obstacol.

Multiplicitatea punctelor de vedere si scriitura

Cititorul este avertizat inca de la inceput : acesta este un numar de magie, priviti-mi miinile, totul este afacere de dexteritare si de capacitatea artistului-scriitor de a distrage atentia publicului in timp ce inselatoria se opereaza sub nasul acestuia. “Priviti-mi miinile” ar fi de fapt marturia lui Borden pe care publicul trebuie s-o reciteasca daca doreste sa reconsidere marcile gemelaritatii (ciudatul Pact de exemplu ca “unitate de scop, actiune si de exprimare”, folosirea ambigua a persoanei intii in “Mie nu mi-am spus nimic din toate astea!” si “asadar, acum ca am vorbit, imi este permis sa continui?”, si retractarile grabite, vagul in care se situeaza povestea unei vieti care trebuie sa stea sub pecetea tainuirii devenite obsesie).

Christopher Priest la Nantes, Festival Utopiales, 2004. Priviti-i miinile !

Cum magicianul nu-si poate permite sa explice subterfugiul la care colegii sai apeleaza, nici Priest nu dezvaluie mare lucru despre magia ca atare in jurnalul lui Angier, si nici despre practicile spiritiste, ci opereaza o selectie care merge numai pe rivalitatea cu Borden si permutarea operata de Olivia/Olive. Altfel spus, cum poti sa scrii o carte de mistere daca pornesti de la principiul ca magia este iluzie? Pai operind show-uri de prestigidator in propriul text, introducind marci ale explicatiilor rationale in text si pastrind totdeauna o carte marcata in buzunar.

Pactul magiei consimtite

Puteti gasi referinte la acest Pact inca din primele rinduri “scrise” de Alfred Borden. El este cel care pare a fi mai preocupat de optica legaturii cu publicul. Prestigidatia este iluzie, in viziunea lui Borden inselaciunea este ridicata la rang de intelegere mutuala, cu conditia ca iluzia sa fie bine intretinuta. Nici Borden nici Angier (spirit mai putin reflexiv) nu-si pun problema unor limite ale inselatoriei si nici de contrapartea morala a acesteia. ”Odata, intr-o inselatorie nevinovata am pretins ca am murit” spune Angier de parca inselatoria poate fi nevinovata, mai ales cind este vorba de propria-i familie parasita pentru o alta femeie. Usuratatea aceasta este la fel de amorala ca si cea dovedita de gemenii Borden care isi impart frateste nevasta si amanta intr-un soi de promiscuitate paranoica.

Banuind ca Pactul de mai sus este o aluzie transparenta la intelegerea dintre gemenii Borden intru manipularea publicului, te si intrebi care este pactul semnat de autorul magician, cel care a pus atitea jocuri de oglinzi in fata spectatorului, cel care din atita exces de deghizare, sfirseste prin a suferi permanent precum Ching Ling Foo (vezi fascinatia dublului in mai toate romanele lui Priest si dedublarea oficiala si nedorita care ii altereaza imaginea publica).

“Exista un tip de nebunie in care iluzia inlocuieste realitatea” consemneaza Angier atunci cind descopera secretul lui Borden, asta sa fie starea de scriitura ?

Mortul viu sau viul mort

Colectia de morti vii din literatura nu este deloc neglijabila, mai ales in literatura care se vrea producatoare de thrill si fantastic funebru. Nu stiu daca viziunea lui Priest se tine pe picioare, ea este cel putin uimitoare : magicianul Angier foloseste masina pentru a se teleporta intr-un stal in timpul unui show de divertisment. Borden inchide emisia de curent alternativ si in acel moment Angier produce o emisie incompleta din care rezulta un Doppelgänger. Pierderea a 14 kg de masa corporala il slabeste fizic pe magician, dublul este semitransparent, dotat cu vointa si gindire proprii si poate trai relativ independent de donatorul sau.


Sa ne intelegem bine, nu este vorba de un Doppelgänger in toata puterea cuvintului, acesta are o consistenta pur spirituala in literatura paranormala, iar aparitia lui este insotita de un sentiment de alteritate stranie. In literatura fantastica el este malevolent si anunta prin prezenta-i proximitatea mortii. Angier isi vede dublul in partea cealalta a salii cu ocazia ultimului spectacol care ii distruge sanatatea.

”Fizic, spune dublul, am fost transformat intr-o fantoma a fostului meu eu. Traiam, respiram, mincam, oboseam, auzeam si vedeam, simteam caldura si frig, dar eram din punct de vedere fizic un spectru. In lumina puternica, daca nu te uitai prea de aproape la mine, paream a fi mai mult sau mai putin normal, poate un pic prea palid. Cind vremea era innorata sau cind ma aflam intr-o camera iluminata artificial dupa cadera noptii, aveam infatisarea unei fantome. Puteam fi vazut dar, de asemenea, se putea vedea prin mine.”

Mi-e greu sa cred ca teleportarea se reduce la o problema de transport de masa de aici si pina acolo, aceasta tine de capacitatea de prestigidator a autorului magician de a ascunde fisurile povestii imprastiind alti si alti iepuri din joben.

Si daca mortul viu seamana in descrierea pe care si-o face cu omul invizibil (tot un produs literar al inceputului de veac XX) cu cine seamana viul mort, adica gemenul restant Borden si Andrew Westley dupa descoperirea lui Nicky Borden ? Gemenii lui Priest, fie ei naturali sau produsi de masina Tesla au capacitatea diabolica de a se manipula unii pe altii, iar intimitatea de a fi “unul si acelasi" este de cele mai multe ori nesanatoasa.


Intrebari pe care scriitorul magician nu a reusit sa mi le inlature :
De ce Olivia nu mai revine la Angier dupa ce incearca sa-l spioneze pe Borden ?
De ce magicienii iau ca voluntari numai barbati in timpul spectacolelor de prestigidatie ?

Meteorologii

Professor Fitz: Well, the cumulonimbus formations about which you speak that look like...
Howard Hughes: Giant breasts full of milk. I want clouds, damn it.
Professor Fitz: Yes, clouds that look like giant breasts full of milk, cannot exactly be guaranteed for any particular occasion. So you might have to... to wait.
Howard Hughes: Then we'll wait. Look, whatever they pay you at UCLA I'm doubling it, all right? You work for me now. Find some clouds. Find some clouds! Find me some clouds!

("The Aviator", Martin Scorsese, 2004)

Iata un schimb de fraze care m-a facut curioasa cind am vazut filmul la cinema. Am citit apoi "Teoria norilor" de Stéphane Audeguy (Nemira col Babel 2006 in trad. Dan Petrescu). Pai sa nu-ti vina sa ridici ochii cit mai des si din cind in cind sa fotografiezi cumulusii astia chiar daca nu au curbe generoase ?

Romanul lui Audeguy (puteam sa jur ca are legaturi puternice cu filmul !!! am aflat apoi ca este profesor de cinema) se cere citit si rascitit si daca este posibil in limba de origine, nu pentru ca traducerea ar fi modesta, ci mai degraba pentru a putea gusta in liniste stilul aparte, foarte atmosferic. Ma intreb daca cuiva i-o fi venit in minte sa faca o adaptare cinematografica dupa carticica asta mai mult decit deosebita.

Despre gheturile si focurile lui George R.R. Martin

Nu sint o cititoare “pura” de fantasy, asta mai lipsea. Prefer sa alternez cu SF si cu fictiuni de tot felul. Am trecut insa ca tot omul prin Tolkien (inainte de film, cred ca dupa, nu prea se pune, influenta cinematografului numeric darima din nefericire efectul CARTII), Eddings (mare plictiseala mare cu Belgariada), Ursula le Guin (“Earthsea trilogy” / "Terramare" mai mult pentru adaptarea animata a lui Goro Miyazaki). Zelazny imi pare putin desuet, desi ideea universurilor paralele imi pare interesanta. Pe Moorcock l-am citit probabil prea tirziu, Marion Zimmer Bradley m-a dezamagit (probabil pentru ca m-am ocupat de ciclul arthurian pe bune si la modul foarte serios in tineretea mea studioasa), de Dan Simmons inca nu m-am apucat. L-am adorat pe Blaylock, l-am degustat pe Ayerdahl (rari scriitorii de fantasy francezi de calitate, alaturi de el l-as pune pe Mathieu Gaborit parce qu’il le vaut bien). Am citit cartile lui Robin Hobb cu interes la inceput, dupa care am lasat-o balta. Nu prea stiu de ce Philip Pullman este trecut la raftul pentru copii. Pe Terry Brook l-am aruncat cit colo dupa primele capitole din ciclul Shannarei : una e sa fii epigon, alta sa-ti copiezi maestrul. Nu inteleg nici de ce Neil Gaiman nu e clasat in lumea fantasy cu “Neverwhere”, “Anansi Boys” si chiar cu “American Gods”, nici de ce Clive Barker cu al sau “Weaveworld” a fost lasat deoparte (ba stiu, pentru ca editorii eticheteaza un autor in functie de cit de lung este ciclul pe care-l concepe, cu cit mai mult cu atit mai bine).

Pe domnul Martin l-am cunoscut prin bunavointa unui coleg maniac care m-a tot batut la cap sa-i cumpar “Le Trône de Fer” de la Paris in varianta aia frumos copertata care cintareste citeva kile bune. Avind deja kilele mele de carti de carat, am zis nu. Omul si le-a procurat pina la urma (cartile cu kile in plus) si m-a batut apoi la cap sa-l citesc neaparat pentru ca, zicea el, “personajele principale mor din prima, e misto.” Tot el mi-a semnalat, rosu la fata, traducerea in limba romana a primului volum din seria domnului Martin. Aveam deja la activ doua mari dezamagiri editoriale semnate Tritonic care-si lasa cu entuziasm cititorii cu ochii in soare : virilul R Scott Barker cu “La inceput a fost intunericul” si Lois McMaster Bujold cu atmosfericul “Blestem al Chalionului”. Nu ca ar fi prima editura care procedeaza asa, nici Humanitas nu se poate lauda cu ceea ce a facut cu Philip Pullman sedus, tradus si abandonat acum un secol parca, probabil pentru a putea profita de siajul adaptarii cinematografice debilitante de anul trecut (“Busola de aur”).

Aveam asadar in cap seriile astea suspendate in aer dupa primul volum, am asteptat deci ca traducerea sa muste mai adinc din corpul megaseriei "Cintec de Gheata si Foc" macar pina la volumul 2, “Inclestarea regilor” adica, n-aveam chef sa ma mai pirlesc inca o data si nici sa fac apel in extremis la varianta in limba de origine. Trebuie spus ca una dintre regulile de baza ale fantasy-ului de anvergura este sa ai la indemina urmarea, sa nu intri in sevraj adica in momentul in care cantitatea de pagini care-ti mai ramine de citit este din ce in ce mai mica. Mai trebuie spus ca una bucata volum scris de George R R Martin face cam 1000 de pagini si mai bine, ca ultimul volum, “A Feast for Crows”, are un index de 63 de pagini care enumera acumularea din ce in ce mai are de personaje. Varianta romaneasca este lizibila, traducerea imi pare in regula pentru fluviul asta de cuvinte, personaje, domenii, case, flamuri, paminturi, istorii in care pina si autorul se pierde; e normal la urma urmei ca un cal sa se numeasca “Dansatoarea” in “Urzeala tronurilor” si sa devina apoi, mai pudic, “Dancer” in “Inclestarea regilor” - si caii se mai schimba, nu-i asa ?

In prezent George R.R. Martin este o minge trimisa in poarta low fantasy, apoi pasata catre high fantasy sau driblata de sword & sorcery, faultata pentru unii cititori cel putin de zdravana bucata de historical fantasy pe care joaca autorul. Altii alatura “A Song of Ice and Fire” si megaserialul “Melrose Place” din cauza apetitului (auto)distructiv al personajelor sau gustului generalizat pentru intrigi, comploturi sau subploturi la care apeleaza constant autorul pentru a relansa actiunea.


Doua lucruri mi-au trezit interesul in ceea ce priveste mega cintecul domnului Martin : in primul rind, modalitatile foarte cinematografice pe care autorul le utilizeaza pentru a gestiona saga aceasta supradimensionata (nu, nu este un repros) si in al doilea rind gestionarea mostenirii tolkieniene si amestecul operat de autor - influentele adica, imprumuturile si clin d’oeil-urile neincetate pe care numai cititorii cu sale zdravene de literatura de tot felul le pot detecta si aprecia.

Prezentul articolas s-a nascut din cautarile pe care le-am facut pe Internet, plictisita fiind de cronicile languros extatice ale fanilor. Mi-a fost greu sa gasesc discutii constructive pe marginea “cintecului” domnului Martin, priviri critice si distantate de lectura au premier degré. Mi-am spus ca gesturi precum a-ti boteza copiii si animalele de companie cu numele personajelor favorite, a detesta vecinul care pentru ca acesta ghinionul sa se numeasca Lannister sau Frey, a teroriza autorul cu emailuri ridicole pentru a urgenta iesirea unui nou volum al ciclului sint comportamente adictive. Te poti lipi ca marca de scrisoare de aproape orice; morcovii poate sint mai inofensivi.

Spuneam ca autorul are conceptii foarte cinematografice in organizarea materialului narativ. Capitolele mici si nervoase, cu schimbarea punctelor de vedere care se multiplica pe masura ca apar mereu alte personaje, pot sau nu pot place cititorilor. Mie mi-a placut : volumul 1 debuteaza cu un prolog sustinut ulterior de leitmotivul ”vine iarna”, sarim apoi la Bran care povesteste o executie in buna traditie Stark si la gasirea puilor de lupi stravechi cu simbolica moarte a femelei sufocata de coarnele unui cerb si prezentarea fugitiva a casei Stark. Autorul zaboveste pret de inca un capitol (dedicat lui Catelyn) in nord pentru a putea vorbi de Zid si de ceea ce se intimpla dincolo de acesta, apoi actiunea coboara departe, in sud dincolo de marea ingusta, acolo unde Daenerys este practic vinduta lui Drogo de fratele sau Viserys. Iata o modalitate foarte rapida de punere in tema a cititorului cu trei lumi diferite : Nordul si Sudul regatului care curind se va dezintegra odata cu casa Baratheon, precum si lumea oraselor libere, a desertului in care domnesc populatii nomade, vrajitori puternici si in curind dragonii treziti de Daenerys, ultima ramasita a unei alte dinastii macelarite.

George Martin a lucrat la pregatirea unor seriale cu tenta SF sau mai degraba a faptelor neelucidate precum “The Twilight Zone”, asa ca a invatat foarte bine ce inseamna constringerea scenaristica. Intr-un interviu, el a afirmat ca saga cintecului de gheata si foc este nascuta din frustrarea de a se ocupa de povestiri episodice. Ca sa provoci si sa sustii un roman fluvial, este nevoie de foarte multe personaje care sa interactioneze mereu ca bilele de snooker, pe traiectorii cit mai improbabile. Nici nu se mai pune problema sa folosesti eternul grup de 5/7/10 persoane pornite in cautarea a ceva. Schema a fost preluata de Tolkien din basme si mituri si uzata de prea multa folosinta, astfel incit, oricit ai amesteca fiinte feerice gen “cei patru fantastici“, nu mai poti obtine neprevazutul si frisonul narativ : pina la urma, 50 % din cei 5/7/10 eroi va supravietui si happy end. Martin foloseste pe deplin istoria, razboaiele celor trei Roze daca vreti dar nu numai, nasterea si decaderea dinastiilor, a oraselor stat, a domeniilor cu pretentii independentiste, a aliantelor dictate de imprejurari. Peisajul medieval este destul de realist, de aia s-a vorbit de sosul “Regilor blestemati” atit de persistent si de usor de detectat. Martin foloseste corect notiunile medievale de chivalry/chevalerie, sistemul feudal al legaturilor sociale, casatoria, vaduvia, distributia puterii in familia –clan, repartitia drepturilor si indatoririlor intre descendenti, codificarea stricta a conflictelor militare, modul in care se desfasoara un razboi, de la hartuielile de gherila la asedii, asalturi si lupta pe mare. Ceea ce se petrece dincolo de marea ingusta este diferit, istoria are aerul unei rememorari liric-samanice, a unei transe povestite ca mit fondator in care subiectul se identifica cu totemul clanului sau, dragonul. Pina acum cel putin, vocea / perspectiva numarul unu este Daenerys (vezi episodul mortii lui Drogo si al trezirii dragonilor, peregrinarea prin desert).

Diferenta dintre Maurice Druon si George Martin vine din faptul ca acesta din urma nu intentioneaza sa romanteze istoria, ci s-o foloseasca numai ca fundal. Fantasy este pustie fara elementul miraculos. Care miraculos trebuie dozat cu atentie, ce-i prea mult da in basm, ce-i prea putin frustreaza actiunea. Miraculosul lui Martin nu are nimic din imageria crestin medievala, ci este o imbinare de gotic englez (castelele bintuite ale lui Wallace, subteranele, criptele si comorile), fantastic à la Lovecraft (Ceilalti, Zeul inecat), folclor nordic (lunga iarna seamana cu stingerea universala din Ragnarok).
Adaugati la aceasta magia neagra, savoir-faire-ul secular al Maesterilor care aduc cu tipul renascentist al lui uomo universale, sectele de asasini foarte la moda in imageria fantasy actuala, dragonii si ciorile cu trei ochi. Nici legatura totemica nu este de lepadat, comuniunea aceea om-lup de exemplu care frizeaza licantropia este mai putin locvace si mai metaforica decit la Robin Hobb. Sau poate, pur si simplu, folosita fiind cu economie, nu devine plictisitoare prin exces. Si “vederea verde” a lui Jojen este interesanta si promite o maxima eficacitate narativa in volumele care vor veni. Descrierile care tin de twilight zone pot fi surprinzator de inegale : nasterea demonica a vrajioarei rosii de pilda este foarte bine realizata (rar un asemenea simt al suspansului) in schimb lupta lui Jon cu cadavrul devenir zombie are un gust de efecte speciale de film de serie B. De twilight zone tin in egala masura elementele bizare (copacii inimii de exemplu si povestile doicii de la Winterfell care reinvie trecutul iernii) sau cele pur romanesti povestite cu maiestrie (cripta de la Winterfell, caderea lui Bran, Arya ajungind in subterana cu cranii de dragon, Jaqen etc.)

Fanii “Cintecului de gheata si foc” nu-si pun atit de multe intrebari in momentul in care gusta actiunea si cred ca au dreptate. Montajul foarte cinematografic la care face apel George Martin, defragmentarea bataliilor prin povestirea lor partiala din mai multe puncte de vedere (vezi capitolele bataliei de la Debarcarderul Regelui unde ceea ce vad Davos, Thyrion/Sansa seamana putin cu un reportaj in direct al unui razboi modern) vin din zona televiziunii. Mai este si sfirsitul fiecarui capitol care obligatoriu induce starea de tensiune si de stay tuned. Un mic exemplu :

“Femeile in straie cenusii isi plecara capetele. Surorile tacute nu vorbesc cu cei vii, isi aminti cu tristete Catelyn, dar unii spun a pot vorbi cu cei morti. Si cit de mult le invidia pentru asta…”

Pai sa nu-ti rozi unghiile incercind sa afli ce-i cu invidia asta a bietei femei care tocmai a primit cadou cadavrul desfigurat al sotului ei?

La asta se mai adauga si zona gri in care evolueaza personajele lui Martin. Relativ simple, unele abia schitate, ele ramin agatate in mintea cititorului printr-un defect, o calitate, un nume mai exotic, o referinta la ceva, o heraldica aparte, un tic. Cele importante pot fi in egala masura dezagreabile, pline de compasiune sau inflexibile in ura lor. Dupa decenii in care eroii tolkienieni se impart prea clar in buni si rai si asta de la inceput, cititorul se simte usurat. Unii insa considera ca lumea lui Martin prea graviteaza in jurul sexului, ca personajele tinere sint de fapt prea tinere pentru asa ceva. Mie asta chiar mi-a placut (probabil ca avem de-a face cu inca una din tusele realiste mauricedruon-esti), ne scuteste de ambiente narniene si impune veridicitatea istorica medievala in toate aspectele acestei lumi, inclusiv in intimitate, ca sa zic asa. Altii considera ca "this world and its people are so sexist and misogynist its ludicrous", m-a umflat risul dind peste asa ceva, o fi avind si escapismul contemporan limitele lui.

Sentimentul meu este ca majoritatea criticilor de cititor vine mai degraba din reflexe conditionate. Actiunea suprasaturata cere poate, pentru unii, mai multe descrieri, cam cum face si Robert Jordan in romanul sau fluviu dedicat rotii timpului, sau mult mai multa interventie de faerie, ceea ce este tare greu de realizat atit timp cit il ai in spate pe Tolkien. Si pentru ca tot vorbesc despre acesta din urma, diferente intre George Martin si opera tolkieniena exista din fericire. Martin nu este genul care sa inventeze completamente o limba si o mitologie credibile (de aia se multumeste poate cu frinturi gen “Valar morghulis”), darul lui este de a aglutina influente, personaje, citate printr-o chimie conditionata de un apetit de lectura vorace ("I read them all voraciously, sometimes going from Robert A. Heinlein to H. P. Lovecraft to Tolkien to The Fantastic Four in the same week." afirma autorul intr-un interviu) si de o dorinta nemasurata de a scrie o saga fluviala, de a depasi trilogia ca unitate etalon impusa de Tolkien sau poate de a-l depasi pur si simplu pe Tolkien. Sint convinsa ca polemicile intre puristi si novatori vor continua la infinit pentru ca fiecare prefera sa ramina inchis in bula lui, ba aici vor interveni si SF-istii care deja au o parere destul detransanta despre fantasy in general (Jacques Goimard, "Critique de la science-fiction" si "Critique du merveilleux et de la fantasy", Pocket Agora, vorbeste despre o diferenta fundamentala de public intre SF si fantasy, unul care doreste sa fie surprins fara incetare si celalalt care doreste doar ca povestea pe care a indragit-o sa nu se opreasca niciodata, si daca se poate sa perpetreze in zeci si zeci de volume acelasi asalt iimpotriva raului intru conservarea lumii asa cum este ea data).

Cert este ca eu astept noile volume din seria lui George R.R. Martin si le voi citi cu mare curiozitate.
Pina una alta, aruncati va rog un ochi pe situl editurii Nemira www.nemira.ro si scrieti baieti (si fete) numai scrieti ca va asteapta carti gratis :-)

Scrie ca sa primesti…o carte