19.6.08

Panseaua zilei

"Je ne suis absolument pas fier de la moitié des articles que j’ai écrits jusqu'à présent sur ce blog. Par contre j’aime énormément les articles qui me valent des commentaires insultants, j’ai l’impression d’être punk."

( citat dintr-un post de pe blogul lui Norman Bates care va merge foarte bine si pentru cazul meu in momentul in care voi avea parte de "commentaires insultants", yuhu! )

17.6.08

Panoramic hard-boiled

Reputatia proasta a romanului politist in lumea literaturilor de tot soiul tine mai mult de ipocrizie si de apetitul popular pentru cartuliile pe care le poti cumpara mai ales in gara sau aeroport. Mi-au placut intotdeauna romanele politiste, le-am citit constant ba chiar am avut o perioada Dashiell Hammett, Chase si Chandler. Am inghitit mai greu seriile cu personaj unic (comisarul Maigret de exemplu, Sherlock Holmes nu prea mi-au mers la inima, pe Hercule Poirot l-am gasit mereu plictisitor), am ramas constant interesata de productia de tip “noir” mai degraba decit de mistere precum cel al “Camerei galbene”. Ce ma face sa scriu postul asta ? Acumularile de carti politiste in lista mea de lecturi din ultima vreme si mai ales foarte interesanta si stufoasa “Metafizica a detectivului Marlowe” scrisa de Mircea Mihaies aparuta anul acesta la editura Polirom. E o provocare sa citesti foarte seriosul opus al domnului Mihaies, personal ar trebui sa reiau toate romanele lui Raymond Chandler pentru a nu pierde sirul consideratiilor dumnealui. Asta este pacatul cartilor politiste, ca si bancurile se uita repede, ramin agatate in minte doar citeva detalii legate de actiune si poate pe ici pe colo cite un personaj.




Asadar “Mortii nu vorbesc” (Safer Dead) de James Hadley Chase, am profitat de traducerea Veronicai Focseneanu (ed. Vremea, 2006, colectia “Rosu si Negru” dedicata tocmai romanului politist) ca sa-mi dau seama ca l-am mai citit cindva. Este un politist usurel, cu o intriga nu tocmai complicata si personaje prea putin conturate care mi-au lasat mai degraba impresia de comic book care se chinuie sa scoata la lumina o intriga cu ite cit mai bine legate unele de altele. Pacat insa ca intriga nu face totul.

Chase poate mult mai mult, asa ca am reluat prima lui carte si cea mai bine scrisa dealtfel, “No Orchids for Miss Blandish”, scrisa in 1938 si modificata de autor pentru o republicare in anii 50-60. “Romanul noir cel mai controversat si mai celebru care a fost publicat vreodata“, spunea publicitatea vremii. este o poveste de kidnapping nereusit, cu o riviera de diamante si o frumusete fatala, o banda de escroci marunti cu tensiunile si rivalitatile ei interne, un orasel de provincie. Politia intervine sporadic in afacerea rapirii si disparitiei mostenitoarei Blandish, e nevoie de perspicacitatea unui detectiv privat si de ceva timp in care banda lui Grisson merge cu pasi mari catre dezastrul. Sfirsitul cazului nu este deloc unul fericit, desi personajele negative isi primesc pedeapsa, romanul depaseste faza "politista" si indrazneste o fina analiza psihologica a victimei suferind probabil de sindromul Stockholm. Ritmul alert al naratiunii si limbajul specific al anilor 40 au o savoare. Ma Grisson si fiul ei dezaxatul Slim mi-au adus aminte in primul rind de “White Heat” (Minie alba), unul din preferatele mele in materie de Raoul Walsh, in care Cody Jarrett (James Cagney) este un fel de Slim aflat la sfirsit de cariera. Relatia foarte puternica si exclusiva dintre Jarrett si mama sa este mult mai nuantata in romanul lui Chase, unde intre mama si fiu se tese o legatura mult mai subtila, bazata pe ura-iubire.

“White Heat“ si “No Orchids…” dateaza din aceeasi perioada aproximativ, adica sfirsitul anilor 40, cind in literatura hard-boiled si cinema se impune tipologia gangsterului psihopat. Fundatura psihologica in care “Scarface“ esueaza dupa 20 de ani si mai bine de existenta este destul de bogata in variante care mai de care mai sadice, Slim face parte din categoria cea mai bestiala (vezi descrierea conforma cu tipul frenologic al killerului de care are parte Slim in romanul citat).
Tot acelasi “No Orchids…“ ma duce cu gindul la “The Daltons”. Ok, registrul nu este deloc acelasi, Ma Dalton reface in registru comic acelasi tip de personaj feminin care aparea din cind in cind in filmele politiste ale anilor 40-50, profund dezaxat si profund amoral. Imaginati-va o Bonnie cap de banda, posesoare a unei (unor) progenituri brutale si relativ usor de manipulat mereu gata pentru "lovitura" secolului.

Editura Fabulator (mai exista?) a lansat si ea colectia “Maestrii genului politist” care printre altele a mizat foarte mult pe povestirile (“Simpla arta a crimei “) si romanele ( “Asta seara, Marlowe", “Somnul de veci”) lui Raymond Chandler. Si bine a facut. Merita de citit si recitit “Simpla arta a crimei - Un eseu”, asezat cum se cuvine de catre editor in incipitul volumelor de detective story, in care Chandler mistocareste tipul englezesc de detective novel si mistery story pentru a planta oarecum jaloanele romanului politist modern, elogiindu-l pe Dashiell Hammett care “da inapoi crima pe mina celor care o comit pentru un motiv bine intemeiat, nu doar pentru a face rost de un cadavru si care au la indemina mijloacele de a o savirsi (…)”. Eseul lui Chandler are meritul printre altele de a ma fi impiedicat sa cumpar romanele lui Dorothy Sayers (un fel de Agatha Christie cu acelasi cult pentru clasicul roman de mistere englezesc) traduse acum cu sirg in limba romana.





Ce se intimpla cind un autor venit “din marea literatura“ se apuca sa scrie, sub pseudonim, un roman de gen, mai ales daca este vorba de un laureat Man Booker precum John Banville ? Pai atunci pe coperta romanului cu pricina, sub pseudonimul literar Benjamin Black, responsabilul cu marketingul strica orice urma de surpriza mentionind cu litere marisoare “pseudonimul lui John Banville, laureat Booker Prize”. Este vorba de “Christine Falls - dosarul unei morti suspecte” pe care Nemira a scos-o in colectia ”Suspans”. Chestia cu marketingul este genul de "à propos" la care am muscat si eu. “Marea“ a facut mare vilva mai ales dupa decernarea Man Booker, despre Banville se vorbeste mult in prezent dupa ce a fost binisor ignorat de lista cu sfaturi pentru lectura. Am citit romanul, am aflat apoi ca acesta a avut parte de o nominalizare in 2008 pentru premiul Edgar acordat celui mai bun roman politist.

Am gasit ca Benjamin Black este John Banville doar pe alocuri. Si cum “Simpla arta a crimei“ nu mi se pare a fi deloc prafuita, cred ca si Chandler s-ar fi plictisit citind "Christine Falls". Povestea destul de ambigua (un trafic de copii orfani pe care fratrii catolice irlandeze ii foloseste pentru a ingrosa rindurile soldatilor credintei plantindu-i ici si colo peste ocean si in vechea Irlanda) are, mi se pare, un scop unic : acela de a-l descrie pe onorabilul Quirke din Dublin, dotat cu o meserie neplauzibila (medic legist de succes) care face si desface pentru a dezlega un mister putin plauzibil. Partea de “hard-boiled“ isi scoate si ea coltisorii, de la Chandler incoace merita sa suferi personal ca sa dezlegi un mister, mai ales cind acesta te priveste personal. Nu spiritul ginditor alcoolizat tipic irlandez sau codul moral independent al lui Quirke m-au atras in “Christine Falls”, cit tentativa lui Banville de a concepe o atmosfera (Vezi prima parte a romanului, moartea lui Dolly, relatia Quirke-Phoebe care pierde undeva pe drum in a doua parte). In rest, am avut parte de o mare dezamagire, un “mistery” prost coafat si cam subred. Care mister mai are si o urmare, “The Silver Swan”, pe care o voi cumpara probabil din aceleasi ratiuni de marketing si mai ales daca “Naluci“ imi va remonta entuziasmul pentru stilul morocanos-melancolic al lui Banville.


Sint cam alergica la romanul politist plantat undeva in istorie. Nu este efectul "suflat si-n ciorba dupa ce te arzi probabil cu vreun produs Dan Brown", ci mai degraba senzatia dezagreabila ca Chandler avea dreptate, se foloseste acelasi cadavru din dulap, numai epoca se schimba. Asta probabil pentru ca scriitorii de romane politiste sint rareori creatori de atmosfera, documentatia nu este suficienta.

Am incercat o data cu unul din romanele lui Bernard Knight din seria "Crowner John Misteries". Seria a continuat sa apara tradusa in romana, eu m-am lasat pagubasa. Nu ca romanul ar avea doza aceea de lipsa de subtilitate care apare in mai toate misterele politist oculte, nu ca autorul, medic legist de felul lui, nu si-ar cunoaste meseria. Reticentele mele tin mai degraba de efectul de "flood" post Dan Brown din listele de "cea mai vinduta carte a anului" care se copiaza una pe alta.

Am incercat apoi combinatia roman politist si SF-ul, ultimul exemplu fiind “Carbon modificat“ semnata de Richard Morgan (tradusa de catre Roxana Brînceanu pentru editura "Tritonic"). E un roman abundent si locvace situat intr-o era futurista post coloniala. E nevoie de mult spatiu pentru a concepe o lume in care Pamintul a germinat o sumedenie de alte lumi, in care umanitatea a explodat demografic si cultural si s-a dezvoltat separat. Sintem in epoca in care oamenii nu mai pot muri pe bune si nu mai pot dispune de propriile corpuri daca nu au bani, dealtfel si clonarile costa tare scump. Solutia cea mai convenabila, mai populara si mai alienanta este “reintruparea”.

Autorul Richard Morgan este destul de coerent cind il arunca pe Takeshi Kovacs, un fel de mix de Casca Albastra, Rambo si de detectiv chandlerian, intr-o trama densa care cuprinde mai multe crime si un suspans bine inchegat. Morgan iubeste si probabil consuma cu placere genul hard-boiled, de unde si accentele dure, alerte si un pic cinice ale povestii lui care curge fara sfortari si reuseste sa imbine hi-tech si tipicariile chandleriene (eroul o ia succesiv in barba, pina sa se prinda care este sursa raului, eroul are parte de doua femei fatale care ii ametesc simturile si nasul de copoi, eroul se sacrifica de bunavoie si scapa cu fata curata dupa ce invata ca nu oricine iti zimbeste iti e prieten, eroul ramine cu aventura si nicidecum cu banii si cu onorurile rezervate "maharilor"). Cind am pus punct final celor 500 de pagini, am descoperit pe coperta a patra mentiunea "Carbon modificat" este primul roman din trilogia lui Richard Morgan...

Iata de ce va spuneam ca "Metafizica lui Marlowe" este o carte periculoasa, de dragul careia musai sa citesti mereu alte si alte romane politiste.

12.6.08

Un dulce miros de moarte - Guillermo Arriaga





















Guillermo Arriaga face genul de scenariu sau de proza pe care fie il iubesti, fie nu, si asta inca de la inceput. Povestile lui colcaie de personaje si cultiva coincidentele nefericite, sfirsiturile apoteotice care par sa celebreze trecerea in nefiinta, accidentele de masina si cadavrele. Arriaga a fost deseori "acuzat" pentru apetitul nemasurat pentru reprezentarile funebre, crime, razbunari singeroase, accidente, neintelegeri tragice si alte violente pe care corpurile trebuie sa le sufere. Personajele lui trebuie sa ispaseasca vini nestiute, neglijente incontrolabile care declanseaza de cele mai multe ori o nebunie, de ce nu planetara, in care efectul "fluture" interconecteaza cu usurinta suferintele individuale.

Asadar, "Amores Perros" (2000),"21 Grams" (2003) si "Babel" (2006), apoi cumva mai aparte "The Three Burials of Melquiades Estrada" (2005). Mai intii insa au fost romanele "Escuadron Guillotina" (1991),"Un dulce olor a muerte" (1994) si ulterior "El Búfalo de la Noche" (1999) care au dat tonul structurii cu totul aparte a scenariilor lui. Ai zice ca ai de-a face cu un patchwork alcatuit din bucatele colorate diferit a caror survolare nu dureaza mai mult de 3 minute si care devin coerent imbricate atunci cind filmul capata un ritm vertiginos. Arriaga se joaca cu timpul (inainte si dupa un accident de exemplu ca in "21 Grams"), cu spatiul (Maroc Japonia Mexic / SUA ca in "Babel"), cu personajele pe care le face grupuri grupuri. Tactica asta transforma orice poveste liniara intr-o bucla superb de complicata.

In ceea ce ma priveste, credeam ca Arriaga facuse o pasiune pentru felul asta de a povesti numai asa, pentru a fi mai cu mot decit ceilalti si nu m-am lasat impresionata. Am aflat apoi intr-un interviu ca el sufera de DDA (sindromul deficitului de atentie). Ceea ce ar putea explica atractia pentru multiplicitatea corala a vocilor si non linearitatea narativa practicate de Faulkner si Juan Rulfo. Este, spune el, modalitatea cea mai obisnuita de a povesti ceva :
"(...) every story has a way to be told. I think the way 21 Grams is told is a natural way to be told, because this is the way we tell stories on a daily basis. If I want to tell you about how I met my wife, I wouldn't talk to you about the first day I saw her, I'd tell you she's out shopping in Covent Garden looking for something for my son. My son, by the way, looks a lot like my grandmother, who was married to ..."

Romanele lui Arriaga par a avea o constructie nu foarte diferita, scenaristul este in primul rind, zic eu, un povestitor care-si permite sa lase balta aparentul subiect al cartii pentru a divaga catre alte romane, povestiri si scenarii ale sale. Editura Vellant a publicat de curind "Un Dulce olor a muerte/ Un dulce miros de moarte" (trad Olivia Petrescu), prima mostra de proza semnata Arriaga in limba romana. Povestea este foarte simpla si liniara: in Loma Grande, un sat uitat de lume din Mexic, cineva o ucide pe Adela Figueroa, o fetiscana de vreo 16 ani, nu se stie de ce. Ramon, baiatul de pravalie care se infinteaza primul la locul crimei, este obligat de opinia generala sa se autosesizeze ca logodnic al tinerei moarte, desi cei doi nu se cunosteau decit foarte vag. Ca atare, Ramon se vede constrins sa razbune crima si sa-l ucida pe Tigan, pe care tot opinia publica il considera a fi, in lipsa de altceva mai bun, criminalul. Coincidentele nefericite si gura-lumii sloboda, caldura crunta, justitia sumara, microclimatul social foarte complicat dau celor doua crime dimensiuni epopeice. Nu este adevarat ca in Loma Grande nu se intimpla nimic, ca dovada Arriaga uita de uciderea Adelei si se concenteaza pe manipularea la care este supus Ramon, victima constienta si colaterala a unor fapte care aparent nu-l privesc direct: relatia adulterina a Gabrielei cu Tiganul, marturia "Prieteniei", melancolia lui Justino Tellez care stie ca dezvaluirea adevarului nu ar multumi pe nimeni.

Ceea ce m-a atras inca de pa primele pagini a fost stilul: sec, cu fraze scurte,eficace. Fara metafore si comparatii si totusi foarte liric. Stilul indirect folosit din belsug nu creeaza simpatii si este teribil de cinematic, simti pur si simplu cind regizorul virtual ar face ici un panoramic, colo un "gros plan" de detaliu :
"S-a intors cind stolurile de stirci rosii isi incepeau zborul matinal peste orezarii. Se crapa de ziua. A intrat in camera pe fereastra. S-a dezbracat de tot. La acele ore caldura i se parea si mai insuportabila. S-a culcat in pat si a ramas intins cu fata in sus si cu privirea fixa la palele ventilatorului de camera care se invirtea linga el."
Substanta narativa este impartita in capitole si ele fragmentate in scurte episoade dedicate unuia din numeroasele (pentru cele 185 de pagini) personaje. Ceea ce este interesant este modul in care digresiunea narativa pune stapinire pe mobilul principal al actiunii, asa incit, pina la urma, cititorului si autorului putin le pasa cine a ucis-o pe Adela, "la urma urmei cine era Adela?" Uciderea taurului, povestea vietii Tiganului si cea a lui Juan Prieto emigrantul sint parca mai interesante. Trebuie sa ajungi insa la sfirsit ca sa-ti dai seama ca dulcele parfum de moarte din titlu este peste tot, pentru ca toata lumea are contact cu moartea mai mult sau mai putin. Pentru inocentul Ramon aceasta se instaleaza pe masura ce Adela cea moarta pune stapinire pe sentimentele lui si-i devine atit de necesara incit omul nu poate parasi Loma Grande, o data "razbunarea" infaptuita. Tot in postura de inocent este si cititorul care, fara sa vrea, se trezeste prins in paienjenisul complex al comunitatii din Loma Grande si nu numai (incercati sa vedeti in Loma Grande orice tip de comunitate in care strainii sint primii vizati in caz de viol, crima, scandal, furtisaguri si orice tip de dezordine sociala; incercati sa vedeti in familia Figueroa tipologia emigrantilor izolati de ceilalti din varii motive).

Pentru cei interesati mai ales de cinema, exista deja o adaptare a romanului lui Arriaga : "Un Dulce olor a muerte" este o productie Mexic-Spania-Argentina in regia lui Gabriel Retes cu un scenariu semnat Edna Necoechea.

11.6.08

S-a nascut o noua Venus



De fapt, "Venus din toalete" are vechi state de plata, de vreme ce Pedro Almodóvar a publicat aceste texte intr-un fel de cronica literara in serial in paginile revistei cu pretentii "La Luna de Madrid" intre 1983 si 1985. Ceea ce ati citit poate este traducerea compilatiei "Patty Diphusa y otros textos" care cuprinde si citeva articole alomodovariene aparute intre 1979 si 1989. Inainte de a posta ceva despre carticica aceasta cu alura de Cenusareasa, publicata in colectia "de metrou" a Cotidianului, m-am amuzat citind comentariile altor cititori care spun ca este prea seaca, plictisitoare, ca nu merita s-o iei/ deschizi/ rasfoiesti. O fi jena de-a deschide un roman care se pretinde erotic ? O fi delirul si misto-ul cu care autorul/autoarea isi trateaza fara jena cititorul ? De vina or fi aventurile lui Patty care tin cum nu se poate mai clar de anii 80, ehe, vremuri demult apuse, de neinteles azi ? Sau mixul de cinema, foileton ilustrat sau radiofonic pe un ton fals confesiv ? Sau melanjul aiuritor al sexelor care la Almodóvar nu pica in borcanul androgin de tip manga, ci se manifesta strident si staruitor ca atare ?

Un mic exemplu in acest sens, o poveste "foarte trista" pe care o veti fi vazut deja pe marile ecrane sub titlul "La Mala Educación" :
(...) i-am scotocit prin buzunarele pantalonilor si-am gasit o fotografie care-nfatisa doua fetite. Una era Adela, o colega de scoala si cealalta eram eu. Fotografia fusese facuta intr-o curte interioara pavata, iar fetitele se tineau de mina. Cum ii cazuse oare tocmai lui in miini ? Adela devenise Juan Felix, adica, la scurt timp dupa incheierea scolii, isi schimbase sexul pentru ca era indragostita nebuneste de mine si stia ca, mai presus de orice, ma interesau barbatii ! Genul asta de povesti e ideal pentru foiletoanele radiofonice, dar pe mine ma plictiseste. Adela era foarte atasata - genul de atasament care bulverseaza si tot tacimul - si nu traia decit pentru amintirea mea. Un plan sinucigas : cum spera sa ma-ntilneasca la fiecare colt de strada, devenise dansatoare pe sirma, lucra la circ si facea echilibristica ! Sfirsi prin a marturisi ca nu i-ar pasa daca, intr-o zi, ar cadea si ar termina o data pentru totdeauna. La urma urmelor, e o poveste foarte trista.

Patty este un artefact pur european, singura persoana interesanta din Madrid care "face" epoca, pentru ca ea insasi este epoca sa, revendicind modernitatea absoluta ca atribut individual cu majuscule adica "EU, Patty Diphusa".
Directorul revistei mi-a si dat o idee: Scrie despre o tema de actualitate, mi-a zis. M-am gindit imediat: actualitatea este capacitatea de-a actiona. Iar EU am o doza strasnica de actualitate : eu sint actualitatea !

Patty este adepta a pornografiei "cu minte", adica literare si cerebral-aluzive, care se poate practica cu succes numai in Madridul anilor 75-85. Aici si numai aici hipercreativitatea culturala devine mijloc de combatere a traditiei hispanice si mai ales a marii crispari franchiste, pe ordinea de zi combatantii sint muzicieni, pictori, designeri sau cineasti. Patty este un pic din fiecare, cu celebritatea ca atu suplimentar. Sexualitatea si Sexul ca identitate, corporalitatea si placerea sub toate formele sint invocate frecvent in "confesiunile" sale publice, efectul este comic, kitchos, stupid, deranjant, excesiv. Iti vine sa crezi ca dorintele homoerotice sint acolo numai pentru a zgiltii prin lipsa lor de sens narcisica o mentalitate cam adormita si provinciala. Patty traieste deci in realitatea fictionala si amesteca adevaruri, minciuni, clisee, ciné-vérité si fictiune, excese lingvistice si extaze liric porcoase. Cu toate acestea, atunci cind o fata ca EA se apuca sa scrie, "face totdeauna afirmatii filozofice", ca dovada personajul din romanul "Gentlemen Prefer Blondes" de Anita Loos, Lorelei Lee, si se inconjoara de prietene a caror principala virtute este inutilitatea (vezi postmoderna descriere a lui Mary von Etica) si colportarea & inventia (vezi post-postmoderna prezenta a lui Addy Poasa.)

Aici maestrul Almodóvar isi autociteaza apetitul acum ceva mai rezervat pentru frivolitatea euforica a filmelor din anii de maturitate (Kika, ¡Átame!,Tacones lejanos). Acesta se manifesta in insomniile lui Patty care, ca o adevarata furie, foloseste noaptea pentru a "marca" Madridul cu aventurile ei fabuloase, vezi episodul cu Mercamadrid si kilul de homari primiti in semn de omagiu de la Lucio, si in paralel articolul "Sosirea la Madrid". Avem aici claie peste gramada, provincialism si glamour, chicul putin kitchos dar trendy, femeia fatala in filmul noir (discutiile cu Lucio pot functiona foarte bine ca parodie a genului) si in fotoromanul sentimental pentru menajere.

De notat ca aceeasi revista "La Luna" publica la un moment dat un text despre travestire ca experiment postmodern conform caruia "el travesti simulando a la mujer produce un modelo de mujer hipertetico: mas mujer que la mujer". Pai sa nu vezi in asta crezul tuturor personajelor lui Almodovar si esenta insasi a lui Patty Diphusa?

Daca ati fost atent, lumea lui Patty contine o lunga lista de referinte cinematografice cu iz de hyperlink : Soferul Lucio este un amestec de Robert Mitchum din Pecetea trecutului si Sean Connery; Sonia seamana cu Spencer Tracy, dar are fizicul din tinerete al lui Chus Lampreave; prietenul american prizeaza cocaina ca Al Pacino in "Scarface"; Addy Poasa este mai grasa ca Betty Milder si Mae West laolalta si, zic eu, mai toxicomana ca Victoria Abril in "¡Átame!", combinind ambitiile de regizoare cu cea de traficanta de cocaina, etc.

Tot ce am citat mai sus este 100% pastisat (cum sa semene o dispecera de taxi cu Spencer Tracy, care Spencer Tracy cum sa semene cu Chus Lampreave cind era tinara?) si melancolic. O incercare a lui Almodovar de a adapta modelul Hollywood la propriul cinema atit de european, in care genul funky-glam trebuie sa fie deliberat melodramatic si sentimental (reciti va rog "Autointerviu, 1984" precum si "Sfaturile pentru a deveni un cineast de renume international".)

The Last of the Mohicans (1992)


  • "This is not a chick's movie, it's great and REALLY VIOLENT"
  • "worst Daniel Day Lewis film for him",
  • "by today's high movie standards, this is a boring film", etc etc...
Problema celor care ocazional au dat nas in nas cu filmul lui Michael Mann, adaptare a romanului lui Fenimore Cooper, este partea de romance (un baiat iubea o fata, da, dar in 1757) care pare inacceptabila, daca n-ar fi fost scenele de batalie si o scalpare filmata discret urmata de o vaga incinerare, rezultat al justitiei transate de batrinul huron. O fi de vina si romanul, situat altadata pe lista lecturilor obligatorii din care nu am reusit sa citesc decit un sfert, prea digresiv pentru standardele de azi. Argumentul acesta este cu dus intors, sint unii care s-au plins tocmai de saracirea substantei fenimore-cooper-iene si simplificarea ei parca pentru uzul chick, adica romance si muzica frumoasa cu Great Smoky Mountains in fundal, care ar trebui sa refaca peisajul Marilor Lacuri din secolul 18.

Povestea de dragoste putin probabila dintre Hawkeye si Cora are loc intr-o perioada mitica de nastere a Americii, razboiul franco-englez pentru colonizarea Canadei (aflat nu departe de Declaratia de Independenta pe scara istoriei.) Or intr-un spatiu mitic totul este permis, chiar si amorul putin probabil dintre un mohican prin adoptie si o englezoaica fata de ofiter. Am putea extinde putin comparatia cu "Lumea noua" a lui Malick, care focalizeaza pe aceleasi elemente ( mama natura absolut indiferenta si majestuoasa, "bunul salbatic" si "placerile simple ale vietii" cu cit mai apropiate de natura cu atit mai sanatoase ) desi lumea lui adopta un ton mult mai meditativ. Mann este sinonim cu miscarea, fiecare cadru al lui arata ceva necesar dezvoltarii epicului. Miscarile de trupe, batalia pentru fort, atacul din padure, urmarirea si salvarea Corei, toate acestea sint secvente in care se intimpla mereu ceva, astfel incit filmul pastreaza un ritm sustinut si constant timp de doua ore. Si daca motorul nu mai este acum tensiunea spaimei (vezi Manhunt), dragostea este incarcata cu destula adrenalina pentru ca mereu se intimpla ceva.



"The Last of the Mohicans" este marturia experientei lui Mann in ceea ce priveste primatul actiunii pure in care dialogul este expeditiv si epurat, in profitul sunetului, imaginii si montajului secventelor de actiune. Violenta pare non violenta datorita situarii povestii in illo tempore, cind nativii si noi venitii gaseau interese comune in a refuza sa moara pentru "bunul rege George".
De aceea nu pot fi de acord cu ideea ca "the Last..." este un film usurel, la asta a contribuit mult secventa de sub cascada pe care nu o poti cataloga drept romance daca ii adaugi ultimele 15-20 de minute din film (moartea lui Uncas, sinuciderea lui Alice, razbunarea lui Chingachgook si panoramicul dinainte de genericul de final) care se succed cu repeziciune si aproape fara dialog. Poate ca astazi filmarile in slow motion, cum este moartea lui Alice pe fond de balada irlandeza sau inaintarea eroica a lui Hawkeye printre dusmani, par mult mai putin valabile ca in 92, ele fiind copiate si citate indelung de atunci in multe filme de gen (Braveheart de exemplu, in 1995.) Cert este ca optiunea lui Mann de a fi accentuat partea vizual-auditiva salveaza filmul de inamolirea in sirop.


Cind am citat comentariile de mai sus referitoare la prestatia lui DDL, nu m-am putut abtine sa nu-l compar cu DDL-ul din "There Will be Blood" si cu alte roluri pe care actorul si le-a asumat. De notat ca pentru DDL a-si asuma un rol inseamna a-l pregati indelung, a intra in pielea personajului cu cit mai mult. Pentru a fi Hawkeye, actorul a trait in salbaticie si izolare, alergind, vinind si descurcindu-se singur ca un adevarat Native American ce trebuie sa fie, de unde miscarile fluide cu care alearga, visleste, sare, se tiraste.

Bile albe si negre la TIFF

Blogul meu a zacut in parasire mult timp din cauza de TIFF care s-a transformat intr-o obisnuinta anuala, o miscare de trupe cu arme si mai ales bagage pentru cele 5 si, mai rar, 6 filme pe zi, timp de 6-7 zile la inceput de iunie.

Ce mi-a placut anul acesta la TIFF ( bilele albe) :
  • organizarea "Transilvania" incepe sa semene a festival, pastrind tonul convivial care-l caracterizeaza inca de la inceput;
  • filmele multe ( cam 200 dupa spusele organizatorilor) - ma bucur sa stiu ca sint atitea filme de vazut, desi sint practic nule sansele de a le viziona pe toate;
  • cele doua focusuri de anul acesta ( iarasi o traditie a festivalului ) care s-au concentrat pe Danemarca si Rusia. Focusul danez a fost cumva o continuare a anului trecut, care a abundat in filme nordice. Cel rusesc insa era absolut necesar. Nu am vazut toate filmele rusesti din focus ; cele alese de mine ( si comentate aici, aici, aici si aici ) au fost excelente. Imi place sa cred ca in selectionarea lor Mihai Chirilov a avut un cuvint (greu) de spus, i-am citit articolele de pe kinokultura, omul a stiut ce a adus la Cluj si cu promovarea filmului post-perestroika a scapat de multe pacate;
  • extinderea activitatii festivalului ( trei sali de cinema, plus Echinox-ul in aer liber, la care s-a adaugat inca un cinema in aer liber la Enigma si inca o sala buna pentru proiectii la teatrul national.) E loc deci de mai multe filme, se vorbeste de cinematograful multi-sali din mall-ul cel nou.

E loc si de bile negre. Cele mai multe au fost cumulate de calitatea slaba a AperiTIFF-ului care a avut parte de o echipa cam obosita. Nu-i vorba, recomandarile "must see" si cele citeva mini interviuri au fost ok, cele citeva cronicute asa si asa, parerile culese de pe strada necesare pentru a lua pulsul filmelor ( nu neaparat ale celor din sectiunea "fara limita").

Ce te faci insa cu chestionarul privitor la "placerile vinovate" legate de filmele din festival? Intrebarea m-a socat si pun pariu ca asta a fost ideea vreunui aperitiffar ( constructia cuvintului nu imi apartine ) care probabil colaboreaza cu RePublik. Nu vad de ce sa judeci filmul X sau Y facind apel la notiuni de morala personala, de parca cutare categorie de cinema ar fi ilicita sau poate prost vazuta de gura lumii.

Ce te faci cu blogul de TIFF, tinut ca de obicei de Anca Gradinaru, inecat in prea multele tentatii muzicale intrate in selectia rock si nu numai, care vineri deja esua pe banchiza unui delir cu si despre echipa redactiei ? Nici singele nou nu a fost mai breaz, cronicile debutantilor fiind prea batrinesti si in consecinta "featured" sau mai pe romaneste revizuite pentru ca deh la "AperiTIFF" trebuie sa scrii in maniera "friendly" si sa fii cu orice pret glumet, daca nu mistocar.

O alta bila neagra o merita, cred eu, tema spoturilor de anul acesta si anume "agentul 007". Nici unul dintre regizorii care au creat spoturi speciale pe aceasta tema nu a avut o pasiune nebuna pentru James Bond si emblemele lui. Povestile au fost incropeli avind ca sursa de plecare internetul. Impusa sau nu de Mercedes, tema 007 nu a interesat in mod special pe nimeni.

Au fost unii care au zis "ok diversitate, numai ca multe filme selectate au fost cam flescaite". Am preferat diversitatea, fie ea si flescaita. Filmele de gasca devin plictisitoare si monocorde.

Au fost altii care au afirmat ca "selectia competitiei de anul acesta a fost cea mai slaba". Zic ca se poate si mai rau, primele filme au cu toatele teribilismele si spaimele lor.

O bila gri ar putea fi acordata promovarii festivalului. Situl oficial parea lasat in parasire cu doua-trei saptamini inaintea festivalului, programul a fost afisat cu 10 zile inainte doar, ceea ce mi se pare putin, in conditiile in care a te caza in Cluj pe timpul TIFF-ului este o adevarata aventura.