Ma vad obligata sa fac acest anunt, impresionata fiind de ideea numitului Fursec Mecanic (aveti aici declaratiile sale de intentie care sint mai mult decit laudabile). Fursecul asta este atras nu neaparat de slow food-ul din revistele de gastronomie mai mult sau mai putin ipocrite (ingredientele pe care le propun sint rarissime, retele laudate sint copiate in mare parte si cam prost adaptate la limba romana) cit mai mult de dulciurile care sa nu aiba gustul acela de carton zaharisit de cofetarie, “ceva bun” care sa fie facut cu ingrediente de calitate (mi-au cazut ochii pe efortul de a comanda un anumit tip de ciocolata “de menaj” belgiana tocmai pe Ebay). Mai mult, si aici vine partea cea mai uimitoare, Fursecul se obliga sa fursecuiasca pentru indivizi si individe complet necunoscuti(e) care ar dori sa ii guste produsele experimentale pe care le trimite el insusi prin posta sau curierat personal. A priori gratis si fara sa ceara nici un serviciu in schimb, doar asa de amorul artei de a imparti cu amatori de "ceva bun si dulce”.
Onoarea de Fursec este nepatata, consumatorii ocazionali au devenit fani, retetele sint publicate in avans ca toata lumea sa inghita in sec un timp si suspansul culinar sa creasca, iaca aici cum arata faza finala. Mie una mi se face rau de pofta dar rezist, fursecul no. 7 ma loveste in plex (de unde-o face rost de pudra de matcha, frate?), imi lasa gura apa dar mi-e nu stiu cum sa-l pun pe bietul Fursec la munca, mai ales acum pe canicula.
Multumiri magnolieifake pe blogul careia am gasit fursecarelile. N-om impartasi noi aceleasi gusturi cinematografice, dar la fursecuri si mai ales la aprecierea unor asemenea OZNuri de proiecte din junga blogurilor indigene, sintem de acord.
29.7.08
26.7.08
Vazut pe DVD - "Ratatouille"
Am evitat o incursiune la cinema de dragul lui “Ratatouille” datorita maniei de a dubla filmele de animatie considerate a fi “ uzul aproape exclusiv“ al tinerei generatii. Nu suport vatamarea majora a filmului pe care o aduce dublajul artistic, trebuie deci pindite variantele subtitrate si evitate pe cit posibil tepele.
Observati geografia fantezista a Parisului
Tema este foarte la moda : slow food vs fast food, cuisine du terroir vs asa numita gastronomie internationala, bucataria ca hobby sanatos si, mai nou, creativ vs rontaiala de junk food (vezi apetenta lui Emile pentru hirtia de ambalaj si orice fel de garbage pe care sobolanul il mesteca fara sa stie prea bine ce inghite). Toate pornesc de la a priori-ul bucatariei franceze ca fiind cea mai buna/fina/sanatoasa/simpla gastronomie din lumea “civilizata”. Cum exista o ierarhizarea si in faimoasa French cuisine, exaltata aici este bucataria mediteraneana : nu degeaba felul de mincare adorat instantaneu de faimosul critic Ego este ratatouille, tocanita de legume din copilarie, resuscitare a imaginii materne care apare dealtfel intr-un halou de lumina.
La Ratatouille
Alaturi de ratatouille, faimoasa omleta (cu multe multe ierburi si brinza) asa cum tot in Midi se face. Pe locul doi in ordinea aparitiei, supa cu multe multe legume, ierburi aromate si condimente. Apriga Colette aproape ca face un poem dedicat acelui “croustillant” al piinii “baguette”, mai mult coaja decit miez. Secventa inchinata pestelui a fost taiata la montaj, iar de carne sau de deserturi nici ca se vorbeste. Undeva, bine ancorat, se afla si vinul (mai ales rosu), sampania adorata in Nord nici ca-si baga nasul in bucataria lui Gusteau. Nu-i de mirare ca chef-ul instalat dupa moartea rubicondului Gusteau este de origine sud americana, obsedat de fast food-ul tex-mex care nu merge nici sa-l pici cu ceara cu exigentele foarte clare ale publicului gourmet.
Remy
Comicariile sint si simpatice, marea familie a sobolanilor este un fel de corp de armata aflata in continua migratie care-si camufleaza mereu spatele si se organizeaza in task force-uri de interventie rapida, pentru ca stirpea sobolaneasca este o specie in continua lupta cu omul. Remy insusi, in tinerete, debuteaza prin a-si pune rafinatul nez in slujba detectarii de alimente otravite. De partea cealalta a cimpului de bataie, umanitatea mefianta poarta in ea spaime ancestrale in scirba pe care o manifesta fata de sobolani (nocturna din fata magazinului de otravuri este superba).
Super-babuta
Regizorii ambitioneaza planuri secventa uriase si incearca sa faca din personajele principale caractere complexe a caror perspectiva sa constituie de fapt filmul. Lupta dintre bine si rau are loc de data asta in camara si bucatarie, locuri unde magia ca atare nu exista, iar povestile din comics-uri s-ar simti strimtorate. E nevoie deci de un story foarte coerent si bine inchegat care sa elimine trucurile de poveste Disney pentru a supravietui. Si supravietuieste vorbind despre viata de zi cu zi vazuta prin ochii lui Remy ascuns in spatele unei toci de bucatar transparente.
Remy si Gusteau
Ceea ce m-a frapat a fost “spiritul lui Gusteau” care i se arata lui Remy in sistemul de canalizare parizian. Legatura cu “Lage Raho Munna Bhai” (2006) este mai mult decit evidenta : ambele personaje au “revelatia” duhului din sticla intr-un moment de slabiciune fizica (nesomn pentru Munnabhai, epuizare fizica si foame pentru Remy), ambele personaje se folosesc cu larghete de “duh” pentru a se corecta in drumul lor catre plenitudine morala (Remy trebuie sa invete sa nu fure, Munnabhai musai sa invete sa nu mai minta.) Gusteau spune de la inceput ca este o proiectie a mintii sobolanesti, Munnabhai afla ca Bapu ar putea fi un produs al hormonilor din creierul sau si nicidecum o fantoma veritabila.
As indrazni sa merg mai departe, sa remarc transformarea supranaturalului in proiectie/fantasma explicabila gratie stiintelor cognitive care se opereaza acum si in filmele animate (destinate copiilor capabili sa accepte inca fantasticul) si in filmele comice (unde totul este posibil daca acest posibil poate produce risul). Rationalizarea aceasta a fantasticului vine, zic eu, din popularitatea si vulgarizarea stiintelor cognitive care, precum psihanaliza acum un secol, au tendinta sa se inflitreze oriunde si sub orice masti.
Observati geografia fantezista a ParisuluiTema este foarte la moda : slow food vs fast food, cuisine du terroir vs asa numita gastronomie internationala, bucataria ca hobby sanatos si, mai nou, creativ vs rontaiala de junk food (vezi apetenta lui Emile pentru hirtia de ambalaj si orice fel de garbage pe care sobolanul il mesteca fara sa stie prea bine ce inghite). Toate pornesc de la a priori-ul bucatariei franceze ca fiind cea mai buna/fina/sanatoasa/simpla gastronomie din lumea “civilizata”. Cum exista o ierarhizarea si in faimoasa French cuisine, exaltata aici este bucataria mediteraneana : nu degeaba felul de mincare adorat instantaneu de faimosul critic Ego este ratatouille, tocanita de legume din copilarie, resuscitare a imaginii materne care apare dealtfel intr-un halou de lumina.
La RatatouilleAlaturi de ratatouille, faimoasa omleta (cu multe multe ierburi si brinza) asa cum tot in Midi se face. Pe locul doi in ordinea aparitiei, supa cu multe multe legume, ierburi aromate si condimente. Apriga Colette aproape ca face un poem dedicat acelui “croustillant” al piinii “baguette”, mai mult coaja decit miez. Secventa inchinata pestelui a fost taiata la montaj, iar de carne sau de deserturi nici ca se vorbeste. Undeva, bine ancorat, se afla si vinul (mai ales rosu), sampania adorata in Nord nici ca-si baga nasul in bucataria lui Gusteau. Nu-i de mirare ca chef-ul instalat dupa moartea rubicondului Gusteau este de origine sud americana, obsedat de fast food-ul tex-mex care nu merge nici sa-l pici cu ceara cu exigentele foarte clare ale publicului gourmet.
RemyComicariile sint si simpatice, marea familie a sobolanilor este un fel de corp de armata aflata in continua migratie care-si camufleaza mereu spatele si se organizeaza in task force-uri de interventie rapida, pentru ca stirpea sobolaneasca este o specie in continua lupta cu omul. Remy insusi, in tinerete, debuteaza prin a-si pune rafinatul nez in slujba detectarii de alimente otravite. De partea cealalta a cimpului de bataie, umanitatea mefianta poarta in ea spaime ancestrale in scirba pe care o manifesta fata de sobolani (nocturna din fata magazinului de otravuri este superba).
Super-babutaRegizorii ambitioneaza planuri secventa uriase si incearca sa faca din personajele principale caractere complexe a caror perspectiva sa constituie de fapt filmul. Lupta dintre bine si rau are loc de data asta in camara si bucatarie, locuri unde magia ca atare nu exista, iar povestile din comics-uri s-ar simti strimtorate. E nevoie deci de un story foarte coerent si bine inchegat care sa elimine trucurile de poveste Disney pentru a supravietui. Si supravietuieste vorbind despre viata de zi cu zi vazuta prin ochii lui Remy ascuns in spatele unei toci de bucatar transparente.
Remy si GusteauCeea ce m-a frapat a fost “spiritul lui Gusteau” care i se arata lui Remy in sistemul de canalizare parizian. Legatura cu “Lage Raho Munna Bhai” (2006) este mai mult decit evidenta : ambele personaje au “revelatia” duhului din sticla intr-un moment de slabiciune fizica (nesomn pentru Munnabhai, epuizare fizica si foame pentru Remy), ambele personaje se folosesc cu larghete de “duh” pentru a se corecta in drumul lor catre plenitudine morala (Remy trebuie sa invete sa nu fure, Munnabhai musai sa invete sa nu mai minta.) Gusteau spune de la inceput ca este o proiectie a mintii sobolanesti, Munnabhai afla ca Bapu ar putea fi un produs al hormonilor din creierul sau si nicidecum o fantoma veritabila.
As indrazni sa merg mai departe, sa remarc transformarea supranaturalului in proiectie/fantasma explicabila gratie stiintelor cognitive care se opereaza acum si in filmele animate (destinate copiilor capabili sa accepte inca fantasticul) si in filmele comice (unde totul este posibil daca acest posibil poate produce risul). Rationalizarea aceasta a fantasticului vine, zic eu, din popularitatea si vulgarizarea stiintelor cognitive care, precum psihanaliza acum un secol, au tendinta sa se inflitreze oriunde si sub orice masti.
24.7.08
Panseaua zilei
Cinema is drama, not accident
Panseaua de astazi e celebra si face parte din cartea lui Kiju Yoshida "Ozu's Anti-Cinema" : “Cinema is drama, not accident” ar fi cuvinte spuse pe patul de moarte de catre Yasujiro Ozu. Repetata de doua ori lui Yoshida, care pe atunci era tinar de tot si lucra cu batrinul regizor, butada a fost inregistrata ca atare in cartea de mai tirziu, apoi reluata si disecata de catre critici.
Kanji-ul "Mu".
Panseaua de astazi merge de minune cu legenda lui “Mu”, kanji-ul de pe piatra funerara a lui Ozu. Mu inseamna “nimic” sau mai pe limba budistului zen, “neant” si i-a intrigat pe multi cineasti, critici, biografi sau simpli fani ai lui Ozu. Inca nu am vazut documentarul lui Wim Wenders ,”Tokyo-Ga” (1985), o reconstructie a orasului Tokyo prin perspectiva filmelor lui Ozu, pe care Wenders l-a admirat si iubit, e pe lista mea “most wanted”.
Se spune ca Ozu ar fi intilnit un calugar chinez pe vremea cind era concentrat pe frontul din Manciuria si de aici i se trage gustul pentru simplitatea extrema a cadrelor si filmelor sale.
Mormintul lui Ozu, vara.
Observati ofranda de sake.
Daca e sa ma intrebati ce cred eu despre toate astea, inclin sa cred ca Ozu nu a spus niciodata “Cinema is drama, not accident”. Biografii spun ca era un om taciturn care refuza cu incapatinare sa se explice (de unde si numarul mare si foarte mare de studii pe care le-a iscat cinematograful sau de-a lungul anilor 70, 80, 90 si mai departe). Asta nu-l impiedica pe cinefagul din mine sa nu rumege indelung citatul, poate mutind accentul pe “cinema” si lasind mult mult in urma pe “accident” si chiar si pe “drama”.
Intilnire pe movieblog la o sueta despre “Tôkyô boshoku” (Twilight in Tokyo) din 1957 si multcelebratul si discutatul “Banshun” (Late Spring) din 1949.
PS: Mormintul lui Ozu se afla in Kita-Kamakura (oraselul in care a locuit si a filmat de atitea ori regizorul), in incinta templului Engaku.
Mormintul lui Ozu, iarna.
Panseaua de astazi e celebra si face parte din cartea lui Kiju Yoshida "Ozu's Anti-Cinema" : “Cinema is drama, not accident” ar fi cuvinte spuse pe patul de moarte de catre Yasujiro Ozu. Repetata de doua ori lui Yoshida, care pe atunci era tinar de tot si lucra cu batrinul regizor, butada a fost inregistrata ca atare in cartea de mai tirziu, apoi reluata si disecata de catre critici.
Kanji-ul "Mu".Panseaua de astazi merge de minune cu legenda lui “Mu”, kanji-ul de pe piatra funerara a lui Ozu. Mu inseamna “nimic” sau mai pe limba budistului zen, “neant” si i-a intrigat pe multi cineasti, critici, biografi sau simpli fani ai lui Ozu. Inca nu am vazut documentarul lui Wim Wenders ,”Tokyo-Ga” (1985), o reconstructie a orasului Tokyo prin perspectiva filmelor lui Ozu, pe care Wenders l-a admirat si iubit, e pe lista mea “most wanted”.
Se spune ca Ozu ar fi intilnit un calugar chinez pe vremea cind era concentrat pe frontul din Manciuria si de aici i se trage gustul pentru simplitatea extrema a cadrelor si filmelor sale.
Mormintul lui Ozu, vara.Observati ofranda de sake.
Daca e sa ma intrebati ce cred eu despre toate astea, inclin sa cred ca Ozu nu a spus niciodata “Cinema is drama, not accident”. Biografii spun ca era un om taciturn care refuza cu incapatinare sa se explice (de unde si numarul mare si foarte mare de studii pe care le-a iscat cinematograful sau de-a lungul anilor 70, 80, 90 si mai departe). Asta nu-l impiedica pe cinefagul din mine sa nu rumege indelung citatul, poate mutind accentul pe “cinema” si lasind mult mult in urma pe “accident” si chiar si pe “drama”.
Intilnire pe movieblog la o sueta despre “Tôkyô boshoku” (Twilight in Tokyo) din 1957 si multcelebratul si discutatul “Banshun” (Late Spring) din 1949.
PS: Mormintul lui Ozu se afla in Kita-Kamakura (oraselul in care a locuit si a filmat de atitea ori regizorul), in incinta templului Engaku.
Mormintul lui Ozu, iarna.MAD about Igor (III)
Igor - povara si frumusetea traditiei
Igorii sint in general foarte atasati traditiilor asa cum sunt ele descrise in cartile si filmele gotice. Iata declaratia lui de intentie : “Being a vampire’th about continuity, ithn’t it ? You get lotht in the mountainth and thee a light burnin’ in thome carthle, you got a right to expect proper thqueakin’ dorth and thome old-world courtethy, don’t you?” Cititorul ocazional al lui Terry Prachett are aproape instantaneu senzatia ca Igorii au o perceptie cit se poate de adinca si de empatica, nu neaparat cu castelul cu usi scirtiinde, ci cu sentimentul pe care acesta le degaja. Grija lui pentru reinnoirea constanta a aspectului sinistru al habitatului stapinilor sai intriga vampirii modernisti care se lipsesc bucuros de trucurile bramstokeriene sau maryshelley-iene.
Nu este de mirare ca sentimentul cel mai intretinut de Igori este melancolia paseista. Igor regreta de exemplu stralucirea vremii batrinului Conte, “Old Red Eyeth” : “He wath a gentleman of the old school.” Bine crescut si dotat cu simtul fair-play-ului, contele lasa tot felul de arme anti-vampiri la dispozitia celor care nimereau accidental in castelul lui, asa incit toata lumea sa se poata apara impotriva lui. Un adevarat “sportsman” cu iz de Conte Zaroff (vedeti daca se poate “The Most Dangerous Game”). Nu departe de castelul bintuit, Contele a avut ideea de a pune panouri de avertizare: “Don’t go near the Castle!!” “Don’t take thiƒ quickeƒt route to the caƒtle” si “Laƒt chance not to Go near the Caƒtle.”
Bela Lugosi - "Dracula" (1931)In filmul din 1931, Dracula comenteaza urletul lupilor care se aude in departare: “Listen to them. Children of the night. What music they make.” Terry Pratchett reia aproape punct cu punct extazul draculesc atunci cind reproduce inscriptia de pe orga vampyrilor “HLISTEN TO ZER CHILTREN OFF TER NIGHT… VOT VONDERFUL MHUSICK DEY MAKE.” Si pentru ca tot veni vorba de gusturi muzicale, nostalgicul Igor isi aduce aminte ca Old Red Eyeth avea gusturi de artist, “in a thpethial way”, scriind sonate pentru “Thunderstorm, Trapdoors and Young Women in Skimpy Clothing”.
Umbra lui Max Schreck - "Nosferatu, eine Symphonie des Grauens" (Murnau, 1922)Trebuie sa marturisec, aici Igor m-a socat cu tendintele lui masochiste “it’th a pleathure to be commanded in a clear, firm authoritative voithe”. Bietul suflet nostalgic chiar simtea nevoia de a fi comandat cum se cuvine, ba chiar pedepsit cum se cuvine. “The old marthther uthed to whip me everyday ! (…) It’th proper ! He wath a gentleman whose bootth I wath not fit to lick clean…” Asta nu inseamna ca Igor n-are limitele si mindria lui: “A thervant ith not a thlave!”
Vampyr - C.T.DreyerPentru vampyrii new style (“Carpe Jugulum”) Igor este o mare problema iritanta fara doar si poate : accentul, sonticaiala ostentativa si atitudinea “more-gothic-than-thou” le sint acestora insuportabile. Asta pentru ca Igor face totul ca la cartea vintage si anume:
- pune black plumeth pe trasura cu valtrapuri negre a vampyrilor;
- batrinul Conte dixit trollii trebuie respectati, Igor este intrutotul de acord;
- se indigneaza cind usile care scirtiie sunt unse: “They’ve oiled the hingeth ! (…) Thome of thothe thqueakth took bloody yearth to get right.“ ; “Creakth like that don’t jutht happen by themselveth.”
- are o crescatorie de paianjeni care ii furnizeaza pinzele pentru donjon-ul castelului pentru ca “thpiderth webth ith what people ecthpect, marthter”; pinzele de paianjen sint o chestie de traditie fiind apreciate in trecut de batrinul Conte : “…the old Count liked my thpiderth…(…) he uthed to thay, ‘Good webth today, Igor’”. Ca sa nu ziceti ca Igor este un personaj transparent si eminamente pozitiv, iata si partea sa dark, bazata pe rumori urite; cica el a fost vazut “in the old dungeons (…) He had a box of spiders and a whip. He was forcing them to make webs all over the place.” Crede cine o putea !
- raspindeste praf peste tot in castel, cu o galeata si o lopata : “You’ve got to have dust, marthter, it’th tradi…” ( din pacate, bunaciunea asta de fraza e intrerupta de Marthter Vlad, unul dintre baietii cu idei novatoare in cap.)
- foloseste numai luminari si in nici un caz lampi cu ulei, etc.
Gothic CathtleMi-e greu sa inchei aici povestea cu Igori. Ceea ce ma consoleaza totusi, Igorii nu mor niciodata, ca dovada, iata ce ne asteapta la toamna : Igor noua generatie.
(The End)
22.7.08
Raising Arizona (1987)
Maaare-i lenea, am lasat sa treaca filme neinregistrate sub eticheta “Vazut pe DVD”. Mai deunazi, de pilda “Raising Arizona” (1987, regizor Joel Coen), o comedioara usoara cu bebelusi, multi bebelusi, dintre care unul cel putin ajunge sa fie sustras de un cuplu putin in deriva din lipsa de copii, apoi este subtilizat de un duo de evadati dusi cu pluta. Pe urmele bebelusului aflat intr-o continua pasa de la unul la altul, se mai afla si un motociclist sinistru fara scrupule. Happy end-ul era de asteptat.
Un Nicholas Cage tinar de tot, nu-l stiam capabil sa faca roluri de comedie si o Holly Hunter abia descoperita de Coen Bros ”fac” personajele principale. In rolurile secundare sint numai actori seriosi cu care numitii frati vor lucra in continuare ani de zile : John Goodman, Frances McDormand, M.Emmet Walsh.
Actiunea nu se petrece nici in Montana din “Fargo”, nici in Texasul din “Blood Simple” si “No Country…”, ci intr-o Arizona putin cam caraghioasa in care Tempe, suburbie a orasului Phoenix, este o adunatura de cactusi luminare si de rulote de carton presarate in desert. Ca sa nu mai vorbim despre jefuirea bancii de poporeni din “La Grange” (nici banca, nici orasul, nici “the hays” nu exista in Arizona) care se lasa cu o mare dilema:
"Everybody freeze...everybody down on the ground."Varianta DVD gasita intr-un hypermarket a avut bunul simt de a prezenta dialogurile si in varianta originala : mare usurare, comedioara fratilor Coen ma interesa mai ales pentru dialogurile, ca intotdeauna foarte atent fasonate (combinatie nerealista de complexitate lingvistica sententioasa si de accent puternic de la tara). Ba mai era ceva, motoclicistul acela, Leonard Smalls, iesit din infernul lui Hi, seamana ingrozitor cu Ghost Rider-ul de peste ani al lui Nicholas Cage, numai ca Randall “Tex” Cobb face toti banii cu nasul lui spart de fost boxer de categorie grea si cu botoseii de bebe atirnind la curea.
"Well, which is is young fella? If'n I freeze, I can't very well drop, and if'n I drop, I'mma be in motion.”
Oricum, Hi ramine un personaj de referinta in gradina zoo a fratilor Coen, printre ginditorii cu suflet mare, idei multe fara insa a beneficia de obisnuitul suport tehnic datorat QI-ului care sa le asigure coerenta si logica povestii.Bascalii preferate:
"I'm gonna be taking these diapers and...*UH* whatever cash you have"
"Leonard Smalls. My friends call me Lenny. But I don't have any friends."
”I don't know! They're jammies! They got Yodas and shit on 'em...”
MAD about Igor (II)
Introducing... Igor
Igorii sunt un clan de servitori din Überwald pe Lumea Disc a lui Terry Prachett. In “Carpe Jugulum” (varianta vampirista a lui Carpe Diem) Igor ii serveste dintotdeauna pe vampyrii din familia Magpyr. In “Young Frankenstein” (Mel Brooks, 1974), Igor-Eyegor e nepotul ("My grandfather used to work for your grandfather. Of course the rates have gone up") gloriosului Fritz care l-a servit pe Dr. Frankenstein (“Frankenstein" 1931).
Igorii überwaldieni au cu totii un fermecator defect de vorbire – sint thîthîiţi– cititi va rog in loc de “Yeth, Marthter” “Yes, Master”, “What’th Thith?” adica “What’s this?” sau, la mare necaz… “Thit”.
Igorii din Lumea Disc au o intreaga genealogie in spate, exclusiv masculina, adica unchi si veri. Bine, exagerez, in unele volume apar si niste vagi Igorine, numai ca prea inconsistente pentru a fi luate in seama. O fi ezitat Terry Pratchett atunci cind o fi meditat la sistemul de reproducere al acestui ciudat personaj. Si pentru ca veni vorba de descendenta si genitori, toti Igorii au un punct comun, in afara numelui unic-transmisibil: apetenta pentru cicatricile prost vindecate, pentru suturi si cusaturi cit mai evidente si mai urite. Ginditi-va ca la Monstrul lui Frankenstein este cel care a initiat, fara sa vrea, tatuajul cit mai prost facut.
Igorii au totdeauna pe undeva un unchi Igor. Exemplarul lui Prachett din "Carpe Jugulum" isi aminteste de un unchi care, nu se putea altfel, se afla in slujba unui doctor nebun
Aluzia transparenta duce imediat la adaptarile cinematografice ale seriei “Frankenstein”, in care IGOR alege intotdeauna borcanul continind creierul “abnormal”. In plus, unchiul Igor tot lucreaza pentru acelasi doctor nebun: “Been thtrcuck by lightning three hundredth timeth and thtill putth in a full night’th work.”
Mai mai sa crezi ca faza cu incurcarea borcanelor si creierele deranjate a fost facuta expres, mai ales ca, un Igor este de felul lui un chirurg excelent, specialist. Trebuie spus ca Terry Pratchett il admira teribil pe Dr.Frankenstein (“Young Frankenstein”) :
In adolescenta, Igorii cresc putin mai altfel: si daca corpul uman are bunul simt sa evolueze pe verticala, un Igor prefera sa-si ajusteze in caz de nevoie parti ale corpului facind schimb cu mai multi alti Igori din clan, prin metoda grefei chirurgicale. “Every Igor leaveth hith body to the family ! Why waste good organth?” In aceasta perspectiva economic parcimonios-corporala, dupa moarte, fiecare Igor isi doneaza corpul familiei. Ochii tatalui lui Igor au fost mosteniti de un var al sau de-al doilea. Gustul pentru meseria asta este congenital si destul de fair play, tinarul invatacel incepe sa-si puna in practica pasiunea chirurgicala pe propriul tata
Igor este asadar o citadela inexpurgabila dotata cu toate cele necesare, inclusiv cu doua inimi din care una este de "back-up". Orice accident este aproape exclus, inclusiv electrocutarea (pe capul lui Igor este montat un paratrasnet in caz ca). Exista insa cazuri rare in care un Igor poate suferi pierderi ireparabile si in acest caz indivizii sint "broken down for thpareth", adica partile functionale ale corpului sint impartite altor Igori (sau oamenilor obisnuiti) in suferinta sau conservate cu grija.
Pe linga thîthîiţiala de care am vorbit, ii puteti recunoaste dupa mersul schiopatat/leganat/zmucit, mostenit fara indoiala de la Igorii filmelor Universal sau Hammer. Daca povestea spune ca Igor este “considered very good catch for any young lady”, rumoarea asta nedreapta se trage tot de la “Young Frankenstein” unde, de fapt, Monstrul se ocupa cu sportul asta :
Un Igor are prostul obicei a aparea aproape instantaneu in spatele celui care l-a chemat. Asta ii enerveaza cel mai mult pe vampyrii cu tendinte moderniste din “Carpe Jugulum”. Mel Brooks folosea ultrarapiditatea lui Igor in “Young Frankenstein” in scena electrocutarii:
Ok, acuma s-a dovedit practic ca eficacitatea oricarui valet/asistent/servitor merge mina in mina cu un defect minor, alcoolismul cronic si discret intretinut de pilda. In cazul Igorilor situatia este... delicata. “I do not drink… wine” spune Igor in "Carpe Jugulum". Stapina lui, Lady Margolotta ("The Fifth Elephant") vorbeste in numele vampirilor : “Neither of us drinks… alcohol.” Interesant, fraza aceasta cu puncte de suspensie este de regasit in “Dracula” din 1931, unde personajul omonim afirma cam acelasi lucru: “I never drink… wine”. Fraza cu pricina, reluata in "Dracula" din 1992 in regia lui F.F.Coppola, nu apare in cartea lui Bram Stoker.
(Tot Va urma)
Igorii sunt un clan de servitori din Überwald pe Lumea Disc a lui Terry Prachett. In “Carpe Jugulum” (varianta vampirista a lui Carpe Diem) Igor ii serveste dintotdeauna pe vampyrii din familia Magpyr. In “Young Frankenstein” (Mel Brooks, 1974), Igor-Eyegor e nepotul ("My grandfather used to work for your grandfather. Of course the rates have gone up") gloriosului Fritz care l-a servit pe Dr. Frankenstein (“Frankenstein" 1931).
Igorii überwaldieni au cu totii un fermecator defect de vorbire – sint thîthîiţi– cititi va rog in loc de “Yeth, Marthter” “Yes, Master”, “What’th Thith?” adica “What’s this?” sau, la mare necaz… “Thit”.
Igorii din Lumea Disc au o intreaga genealogie in spate, exclusiv masculina, adica unchi si veri. Bine, exagerez, in unele volume apar si niste vagi Igorine, numai ca prea inconsistente pentru a fi luate in seama. O fi ezitat Terry Pratchett atunci cind o fi meditat la sistemul de reproducere al acestui ciudat personaj. Si pentru ca veni vorba de descendenta si genitori, toti Igorii au un punct comun, in afara numelui unic-transmisibil: apetenta pentru cicatricile prost vindecate, pentru suturi si cusaturi cit mai evidente si mai urite. Ginditi-va ca la Monstrul lui Frankenstein este cel care a initiat, fara sa vrea, tatuajul cit mai prost facut.
Igorii au totdeauna pe undeva un unchi Igor. Exemplarul lui Prachett din "Carpe Jugulum" isi aminteste de un unchi care, nu se putea altfel, se afla in slujba unui doctor nebun
“… an’ he wath a proper mad doctor, too, not like the mad doctorth you get thethe dayth. (…) When Uncle Igor wath thent out for a geniuth’th brain, that’th what you damn well got. 'There wath none of thith fumble-finger thtuff and then pinching a brain out of the "Really Inthane" jar and hopin' no one'd notithe.”
Aluzia transparenta duce imediat la adaptarile cinematografice ale seriei “Frankenstein”, in care IGOR alege intotdeauna borcanul continind creierul “abnormal”. In plus, unchiul Igor tot lucreaza pentru acelasi doctor nebun: “Been thtrcuck by lightning three hundredth timeth and thtill putth in a full night’th work.”
Mai mai sa crezi ca faza cu incurcarea borcanelor si creierele deranjate a fost facuta expres, mai ales ca, un Igor este de felul lui un chirurg excelent, specialist. Trebuie spus ca Terry Pratchett il admira teribil pe Dr.Frankenstein (“Young Frankenstein”) :
Dr.Frederick Frankenstein: You know, I'm a rather brilliant surgeon. Perhaps I can help you with that hump.
Igor: What hump?
In adolescenta, Igorii cresc putin mai altfel: si daca corpul uman are bunul simt sa evolueze pe verticala, un Igor prefera sa-si ajusteze in caz de nevoie parti ale corpului facind schimb cu mai multi alti Igori din clan, prin metoda grefei chirurgicale. “Every Igor leaveth hith body to the family ! Why waste good organth?” In aceasta perspectiva economic parcimonios-corporala, dupa moarte, fiecare Igor isi doneaza corpul familiei. Ochii tatalui lui Igor au fost mosteniti de un var al sau de-al doilea. Gustul pentru meseria asta este congenital si destul de fair play, tinarul invatacel incepe sa-si puna in practica pasiunea chirurgicala pe propriul tata
“An Igor learnth houthehold thurgery on hith father’th knee. (...) And then pratitheth on hith father’th kidneyth”.Exercitii preliminare se fac apoi pe oamenii din satul cel mai apropiat (trebuie sa fie unul) si pe eventualul pet, Thcrapth (Scraps) de pilda. Tchrapth este ciinele lui Igor ("Carpe Jugulum") si aduce izbitor cu Sparky, ciinele pe care Victor din "Frankenweenie" (Tim Burton, 1984) il readuce la viata prin metode electrice.
Igor este asadar o citadela inexpurgabila dotata cu toate cele necesare, inclusiv cu doua inimi din care una este de "back-up". Orice accident este aproape exclus, inclusiv electrocutarea (pe capul lui Igor este montat un paratrasnet in caz ca). Exista insa cazuri rare in care un Igor poate suferi pierderi ireparabile si in acest caz indivizii sint "broken down for thpareth", adica partile functionale ale corpului sint impartite altor Igori (sau oamenilor obisnuiti) in suferinta sau conservate cu grija.
Pe linga thîthîiţiala de care am vorbit, ii puteti recunoaste dupa mersul schiopatat/leganat/zmucit, mostenit fara indoiala de la Igorii filmelor Universal sau Hammer. Daca povestea spune ca Igor este “considered very good catch for any young lady”, rumoarea asta nedreapta se trage tot de la “Young Frankenstein” unde, de fapt, Monstrul se ocupa cu sportul asta :
Dr.Frederick Frankenstein: For the experiment to be a success, all of the body parts must be enlarged.
Inga: His veins, his feet, his hands, his organs vould all have to be increased in size.
Dr.Frederick Frankenstein: Exactly.
Inga: He vould have an enormous schwanzstucker.
Dr.Frederick Frankenstein: That goes without saying.
Inga: Voof.
Igor: He's going to be very popular.
Un Igor are prostul obicei a aparea aproape instantaneu in spatele celui care l-a chemat. Asta ii enerveaza cel mai mult pe vampyrii cu tendinte moderniste din “Carpe Jugulum”. Mel Brooks folosea ultrarapiditatea lui Igor in “Young Frankenstein” in scena electrocutarii:
Dr.Frederick Frankenstein: There's a possibility of electrocution! Do you understand?Promptitudinea igoriana imi aminteste de omniprezentul valet Jeeves din povestile lui P.G. Wodehouse.
[no answer, shouts]
Dr.Frederick Frankenstein: I said, there is a possibility of electrocution! Do you understand?
Igor: [suddenly appears next to Fredrick] I understand. I understand. Why are you shouting?
Ok, acuma s-a dovedit practic ca eficacitatea oricarui valet/asistent/servitor merge mina in mina cu un defect minor, alcoolismul cronic si discret intretinut de pilda. In cazul Igorilor situatia este... delicata. “I do not drink… wine” spune Igor in "Carpe Jugulum". Stapina lui, Lady Margolotta ("The Fifth Elephant") vorbeste in numele vampirilor : “Neither of us drinks… alcohol.” Interesant, fraza aceasta cu puncte de suspensie este de regasit in “Dracula” din 1931, unde personajul omonim afirma cam acelasi lucru: “I never drink… wine”. Fraza cu pricina, reluata in "Dracula" din 1992 in regia lui F.F.Coppola, nu apare in cartea lui Bram Stoker.
(Tot Va urma)
20.7.08
MAD about Igor
Poveste de familie
Recent s-a intimplat ireparabilul : m-am indragostit.
De Igor, sau mai degraba spus de Igori, discretul personaj de grup intilnit in lumea disc al lui Terry Pratchett (conspecteaza mai ales “Carpe Jugulum” si “The Fifth Elephant”, recomandata fiind DOAR varianta in limba engleza, nu din snobism ci pentru ca varianta romaneasca schioapata). Dragostea recenta pentru Igorii de pe hirtie s-a combinat foarte bine cu pasiunea mai veche pentru Igorii de celuloid din toate filmele Universal si Hammer, culminind (nu Igorii, filmele) cu bijuteria “de ris” numita “Young Frankenstein” (1974, regia Mel Brooks).
Igor- sarmantul Marty FeldmanIn multe filme horror si serioase si parodice din seriile Frankenstein, Van Helsing, Dracula si savantul cel nebun, Igor Manic sau Ygor este Servitorul/Asistentul bun a toate. Cocosat, cu ochii cit cepele, Ygor/Igor lucreaza de obicei pentru un personaj malefic, prin urmare nici el nu prea da in brinci cu scrupulele.
Prima ocurenta a modelului dateaza din 1931 in “Frankenstein” (James Whale). Asistentul de laborator, trebuia doar sa fie unul, este jucat de Dwight Frye (“Master…”). Personajul este cocosat, numai ca il cheama Fritz. Ultraspecializatul Frankensteinia sustine ca Asistentul nu exista in cartea lui Mary Shelley din 1818 si ca acesta a fost inclus devreme in lumea frankensteiniana, adica in jurul anului1823, cind, in piesa de teatru “Presumption!; or, The Fate of Frankenstein” (Richard Brinsley Peake) apare pentru prima data un Fritz. Personajul era un fel de comentator care-si permitea din cind in cind sa se traga de sireturi cu publicul si sa faca poante pe spezele bietului stapin.Din fericire pentru toti Asistentii si viitorii Igori, pina in 1931, romanul lui Mary Shelley este complet depasit de productiile ulterioare ale “francizei”; principala sursa de inspiratie pentru scenariul filmului lui James Whale a fost de exemplu o piesa de teatru britanica. In cinema, Dwight Frye jucase deja rolul lui Renfield in adaptarea lui “Dracula” din 1931, imediat dupa aceea a fost reciclat de James Whale si transformat in Fritz.
Cum spuneam, Frankenstein este o familie cinematografica serioasa. In “Son of Frankenstein” (R.V.Lee, 1939) si “The Ghost of Frankenstein” (E.C.Kenton, 1942) de exemplu, Bela Lugosi joaca rolul lui Ygor. Uite ca ne apropiem de Igorii mei, as, vor zice specialistii, Ygor-ul lui Lugosi este un fierar nebun, resuscitat dupa o executie prin spinzurare, care la rindul lui reanimeaza Monstrul.
In “House of Wax” (André de Toth, 1953) Igor este un servitor surdomut, fara cocoasa de data asta, dar cu acelasi imens devotament fata de stapin; il recunoasteti pe un anume Charles Bronson in rolul titular ?
Igor a perdurat in istoria filmului, il vedem aparind ici-colo, e usor de recunoscut (ochii exoftalmici, cocoasa, ideile criminale), cea mai interesanta variatie ar fi oferita de “Nightmare Before Christmas” unde Igor e Asistent, e cocosat, are ca stapin un ciudat Dr.Finkelstein si lucreaza ciineste zi si noapte. Remuneratia consta fireste in biscuiti pentru ciini.
In 1974 a aparut Igorul jucat de Marty Feldman; pronuntati Eye-gor, va rog, o sa vedeti de ce. Are ochii bulbucati ca doua mingi de golf, e urit ca naiba, tine foarte tare la propria-i cocoasa (“Wait Master, it might be dangerous... you go first”) si impartaseste aceleasi obsesii cu Mel Brooks.
(Va urma)
17.7.08
Panseaua zilei - Spaime
"Fairy tales do not tell children the dragons exist. Children already know that dragons exist. Fairy tales tell children the dragons can be killed."
Se pare ca G.K.Chesterton a spus asta cindva. Pentru mine dragonii cei mai groaznici din istoria filmului au fost Alien, rechinul din Jaws si Freddy Krueger, si asta pentru ca au putut sa se intoarca mereu.
15.7.08
Un altfel de desen pe covor - note de lectura.
Intr-un colt al biroului, un covor reprezenta gradina unei case in care, intr-un decor complet pustiu, strabatut doar de scari si coridoare, se afla imitatia stingace a unei picturi de Boldini, sprijinita pe partea iesita in relief a unei mobile ce imita forma unui bolovan negru si triunghiular. Imediat mi-am dat seama ca pe covor era reprezentata chiar casa in care locuiam si ca gradina ei nu era alta decit cea pe care o puteam vedea de la fereastra mea.
“Asasina cultivata” a lui Enrique Vila-Matas este, printre altele, o tesatura in tesatura : un vis sau poate un delir; un tapet multistratificat; o carte in carte; note, comentarii si introduceri la o alta carte; si mai ales un covor. Al carui motiv imita viata insasi (vezi semnificatia etimologica a “motivului” legata de notiunea de miscare). Asa ca nu este de mirare ca, la un moment dat Ana Canizal, arsa de flacara misterului Juan Herrera, remarca ingrozita vivacitatea covorului:
n-a fost o sugestie : privind, distrata, covorul care reprezenta o vedere frontala a casei si a gradinii, am observat imediat un detaliu care pina atunci nu-mi atrasese atentia : o pata mare si neagra dintr-un capat al tesaturii - un cap de barbat ori de femeie, cu spatele la mine. M-a mirat ca nu-l vazusem mai inainte, fiindca eram convinsa ca pe covor nu erau oameni.La lumina luminarii ea vede ca :
in centrul covorului, in fata casei, acolo unde inainte nu vazusem niciodata nimic, se afla o figura ascunsa sub haine negre, care inainta spre cladire.Mecanismele literaturii fantastice (Poe, Maupassant) se pun in miscare :
(…) am privit iar, insolent, covorul (…). Figura disparuse, dar acum, linga ferastra sparta a bucatariei era o pata mare si neagra, ca si cum figura incerca sa intre in casa.Citeva pagini mai tirziu,
spre miezul noptii am auzit brusc un zgomot care venea de jos, ca si cum cineva incerca sa intre in casa pe ferastra bucatariei, iar mai tirziu am auzit ca inainta cineva pe culoarul biroului (…) In fata ochilor aveam covorul, am observat ca pata de linga fereastra bucatariei disparuse, o clipa am avut impresia ca nici covorul nu mai era acelasi, ca il schimbase cineva si ca, fara indoiala, nu era prima oara.Moartea Anei este violenta, “posedata de o spaima teribila” si de propriile halucinatii legate de motivul din covor, de moartea lui Juan Herrera si de pasiunea-repulsie pentru Elena Villena, se arunca pe fereastra. Doua motive secundare : labirintul lui Herrera construit din oglinzi si plante verzi, tauromahia ca regula aplicabila in decodarea unui text literar sau, poate, lupta cu cutitele - iarasi obsesia pentru literatura fantastica prin invocarea viorii diabolice a lui Hoffmann, in care instrumentul se transforma in actant dotat cu vointa proprie.
Trei referinte mi se impun aici. In lumea tesatorilor persani, se vorbeste despre arhitectura unui covor. Acesta se realizeaza dupa un plan sau carton care indica, in afara compozitiei, schita decorului si dispozitia motivelor. Desenul planului covorului este in general conceptia unui maestru pictor sau caligraf, nicidecum tesator, iar intregul trebuie decodat ca enluminura unui manuscris (vezi prima carte a lui Vila-Matas “Mujer en el espejo contemplando el paisaje,” 1971 care are ambitia sa fie facuta dintr-o singura fraza desfasurindu-se dupa principiul ruloului.)
Covorul persan si motivul lui obsesiv din nuvela lui Henry James “The Figure in the Carpet” in care Autorul isi incifreaza si disemineaza secretul in intreaga sa opera, iar Criticul-Cititor se pasioneaza pina la obsesie in a-l descoperi. O poveste de mistere politist-literare, ”Asasina” lui Vila-Matas cultiva si ea secretul si crima. Cartea ucigasa a Elenei Vilena este un balet care defragmenteaza slabiciunile lui Herrera, notele Anei Canizal o deconspira cu generozitate. Secretul ar consta dintr-o incifrare lirica, iar decodarea, intuitia unei crime si verificarea ei prin referinte livresti.
"Asasina cultivata" nu era o proza atit de enigmatica pe cit parea la prima vedere, ci, pur si simplu descria “moartea unui personaj”.Ultima pagina din "Asasina" "(…) imbratisam (acum stiam) un hoit” este juisarea sadica a toreadorului, “inchiderea cartii va fi, pentru cititor, aidoma punerii unei lespezi pe propriul mormint.”
Cea de-a treia referinta ar fi obsesia infidelitatii si a amorului crud (in felul crud in care Elena Villena il extermina pe Juan Herrera, in felul crud in care acesta se lasa consumat de tandretea vorace a autoarei) practicate de Francois Truffaut, mare amator de ambiguitati henryjames-iene (vezi La Chambre verte) si de ascunzimi multistratificate prin jocuri de oglinzi.
12.7.08
Panseaua zilei
Ah ! disait-il en colère, qu’est-ce que c’est que ces criminels sentimentaux, qui ont des remords pour des pièces de quarante sous, qui discutent avec leur conscience pendant des heures et fondent des prix de vertu ? Est-ce que ces gens-là raisonnent comme les autres hommes. J’en ferai, moi, un roman où je mettrai en scène un scélérat, mais un vrai scélérat, assassin, voleur et corsaire, et qui finira par cette phrase : “ Et sous ces ombrages que j’ai plantés, entouré d’une famille qui me vénère, d’enfants qui me chérissent et d’une femme que j’adore — je jouis en paix du fruit de tous mes crimes."
Asa critica Baudelaire "Les Misérables " cindva
(pensée émue à Match Point de Woody Allen)
BFF- note pe marginea unui festival de vara
Trecem dar peste asta. Mai intii si mai intii, festivalul acesta a avut parte de o mediatizare modesta, in ciuda listei de parteneri media, deloc mica. Pina in ultima clipa mi-a fost greu sa aflu filmele, programarile lor si salile in care urma sa aiba parte festivalul. Situl festivalului a fost completat tirzior si de mintuiala si lasat in parasire. Surprizele cele mai proaste au fost reprogramarile si anularile nesemnalate ale unor filme. Nu stiu de ce trebuie spectatorul sa bata drumul pina la cinema ca sa afle ca de fapt filmul pe care dorea sa-l vada s-a reprogramat. Surpriza cea mai sinistra am avut-o duminica : festivalul odata terminat, nimeni nu s-a mai ocupat de ultima zi de proiectii, asa ca intru eu la filmul X,dau peste filmul Y, deja vazut, la iesire scotocesc in holul cinematografului dupa vreun anunt care sa anunte schimbarea, degeaba. Pai sa nu-ti vina sa le bruftuluiesti pe numeroasele tanti din staff ? Si sa nu-ti aduci aminte cu aceasta ocazie traducerile deplorabile “live” facute cu ocazia prezentarilor invitatilor la festival, de acele “Q&A” expediate nepoliticos ? La care se adauga subtitrarile nascocite in mare graba si situatiile de un comic (involuntar) nebun la care au dus adesea acestea ?
Sau publicitatea festivalului care semana ingrozitor cu video clipurile B-estiale datatoare de grimase dureroase si de crampe la stomac, mai ales servite de 3 ori inainte de fiecare film ?
Nu stiu cum s-a desfasurat premierea de pe 5 iulie, stiu insa ca nimeni nu s-a deranjat prea tare sa afiseze/publice macar palmaresul, d-apoi sa mai si insereze comentarii la comunicatul acela de presa care pina la urma a iesit la iveala, nu zic nu.
Singurul lucru bun au fost filmele. As fi vrut sa le vad pe toate, selectia mi s-a parut coerenta la toate sectiunile iar focus-ul indian (la care pina la urma au ajuns trei filme, nu patru) a meritat pe deplin nervii si deplasarile prin Bucurestiul asudat.
11.7.08
Panseaua zilei - sfaturi de sfirsit de saptamina
"Sam Vimes could parallel-process. Most husbands can. They learn to follow their own line of thought while at the same time listening to what their wives say. And the listening is important, because at any time they could be challenged and must be ready to quote the last sentence in full. A vital additional skill is being able to scan the dialogue for telltale phrases, such as 'and they can deliver it tomorrow' or 'so I've invited them for dinner' or 'they can do it in blue, really quite cheaply'."
Terry Pratchett, "The Fifth Elephant" (A Discworld novel)
4.7.08
Panseaua zilei
"A Real Cat's aim is to get through life peacefully, with as little interference from human beings as possible. Very much like real humans, in fact."
Terry Pratchett, "The Unadulterated Cat"
2.7.08
Albert Cossery a murit
Stiind ca romanele lui Albert Cossery nu au fost (inca?) traduse in limba romana m-as fi facut mica si as fi trecut mai departe. Numai ca intr-una din zile intrind in librarie am vazut lafaindu-se pe un raft traducerea unui romanel de Guillaume Musso si-am luat foc: cum adica, cioace dintr-astea sint repejor traduse si puse pe raftul cu noutati, iar Cossery, Nimier si mare parte din Pérec ramin necunoscuti pentru ca nu sint best seller-uri de luat pe plaja ? Asadar, Abert Cossery a murit. Pe allocine el este considerat "scenarist american"... adevarul este ca avem de-a face cu un scriitor nascut in Egipt care mai toata viata lui a trait la Paris, dar romanele lui, desi scrise doar in franceza, isi extrag personajele si subiectele din tara natala. Rari sint autorii atit de impartiti intre dragostea neconditionata pentru o limba si apartenenta atit de declarat orientala.
Albert Cossery nu are nimic exotic in povestirile si romanele lui care vorbesc in primul rind despre un peisaj al memoriei scriitorului despre Egiptul pe care l-a cunoscut el, inainte de a pleca in Franta si de a se stabili in cartierul St Germain unde, 60 de ani mai tirziu avea sa moara in acelasi hotel mucegait in care si-a consumat viata si si-a scris linistit cartile, una la fiecare zece ani ("je dois dire que je ne suis pas pressé puisque j'écris le même livre" spune el). In biblioteca mea se afla "Un complot de saltimbanques" (preferata mea), apoi "les Fainéants de la vallée fertile", "Les couleurs de l'infamie" si "Une ambition dans le désert" (Gallimard nrf), precum si unul dintre cele mai prietenoase interviuri citite vreodata, Michel Mitrani "Conversation avec Albert Cossery" (Ed Joëlle Losfeld 1995). Mi-ar fi placut sa am si "La Violence et la dérision" si mai ales "Mendiants et Orgueilleux", poate si "La Maison de la mort certaine". Singura lui carte care imi provoaca frica este primul volum, publicat in 1940 cu ajutorul lui Henry Miller, care a adorat culegerea aceasta de povestiri sinistre numita "Les Hommes oubliés de Dieu".
Cu siguranta nu sint o specialista in Albert Cossery; nu a fost nevoie de cine stie ce recomandari ca sa-i apreciez instantaneu stilul aparte, ironia speciala si felul visator in care priveste trecutul. Caci rari sint scriitorii care vorbesc despre trecut fara melancolie. Probabil ca asta vine din felul in care Cossery percepe viata si faptul de a scrie "c'est une longue préparation, c'est pourquoi je mets longtemps à écrire. D'abord parce que je ne suis pas pressé et je n'ai aucune ambition", apoi pentru ca a scrie inseamna a-si aduce aminte (toate personajele sint intr-un fel oameni cunoscuti cindva) si a combina si tria amintirile pentru a crea acea comunitate speciala de nebuni, cersetori, fumatori de hasis, scamatori care alcatuiesc o comunitate aparte. Romanele lui Cossery sint povesti incredibile in care din marea imposturii se aleg citiva indivizi legati intre ei printr-un fel de intelegere secreta a lucrurilor: "se détacher de tout ce qu'on apprend", "faire sa propre révolution joyeusement," lasind la o parte violenta.
Si mai rari sint scriitorii care pot afirma cu mina pe inima ca au tinut ca atare de regula urmatoare "Je n'ai jamais désiré une belle voiture, je n'ai jamais désiré autre chose que d'être moi-même. Je peux marcher dans la rue les mains dans les poches, et je me sens un prince." Detasarea de violenta si de vanitatea posedarii, delestarea de tot ce inseamna acumulare de orice fel este marca indelebila a aristocratiei. In ceea ce ma priveste, cu greu am inteles schimbarea care s-a produs in perspectiva lui Cossery intre incrincenarea din "les Hommes oubliés de Dieu", unde saracia atinge culmi nebanuite (vezi "les Mendiants ne rêvent que de pain" sau "le coiffeur a tué sa femme") si "La maison de la mort certaine". Mizeria celor marunti continua sa existe, numai ca din ea ia nastere o ciudata poveste despre o casa care sta sa cada si ai carei locatari hotarasc sa trimita o scrisoare guvernului. Scrisoarea suna cam asa:
"Cher gouvernement (...). Nous voulons te dire, par la présente, que notre maison est en train de s'écrouler, et que Si Khalil, ce propriétaire dégoûtant, ne veut pas la réparer. Il nous a amené un soi-disant ingénieur possédant plusieurs diplômes, mais nous avons tout de suite compris que ce n'était qu'un inverti n'ayant en fait de diplôme que la rondeur de ses fesses. (...) Nous espérons que tu viendras voir la maison pour que tu puisses t'en rendre compte, sinon nous l'apporterons chez toi, ce qui est la même chose. Nous te saluons avec respect et sommes tes serviteurs jusqu'à la fin de nos jours qui sont comptés."
Naivitatea bonoma a micilor meseriasi aciuati in locuinta cu pricina este uluitoare. Ea va continua sa perdureze in celelalte romane ale lui Cossery, amestecindu-se incet incet cu mai multe consideratii filozofice, cu mai multa intelepciune sfatoasa si mai multe concluzii morale. De atunci si pina in 1999, anul aparitiei ultimului volum, distanta dintre cei mici si marunti si guvernul anonim a ramas la fel de adinca. Sa nu va inselati, Cossery nu este genul de autor care sa aprecieze activismul politic angajat, ca dovada "Les Fainéants de la vallée fertile" in care in sfirsit personajele fac parte din clasa de mijloc si cultiva lipsa oricarei activitati lucrative ca pe un semn de distinctie a pozitiei lor sociale, in care capacitatea de a dormi ore in sir este singurul "savoir-faire" transmis de cei mai in virsta celor tineri. Interesant este si faptul ca pentru prima data femeile sint date la o parte, ca elemente perturbatoare care pot manipula sentimental barbatii trimitindu-i la munca. Familia este compusa exclusiv din barbati, energia vitala descrescind o data cu virsta. Fiecare doarme altfel, singurul care ridica lenea la rang de contemplatie cu rol epistemologic este Rafik. Cred ca avem de-a face cu romanul cel mai autobiografic al autorului, care afirma cu seninatate ca "la paresse... est même la seule chose que mon père m'ait apprise". Amuzanta este si consideratia de care se bucura "pater familias" Hafez care sufera de diabet, boala care ii certifica bogatia: nu faci diabet decit daca maninci mult mult zahar.
Lenea isi intinde mai departe tentaculele in "Mendiants et Orgueilleux" in care Gohar renunta din proprie initiativa la cariera de profesor universitar si devine cersetor, fumator de hasis si intr-un fel un guru al unei mici comunitati anarhice care glorifica saracia absoluta si ia peste picior veleiltatile revolutionare ale tinerilor mai cultivati cum este El Kordi. Crima pe care Gohar o comite mai mult fara sa vrea si consecintele ei sint atit de diferite de pozitiile dostoievskiene incit merita studiate cu atentie.
"La Violence et la Dérision" pare ciudat de post moderna, o parabola care regleaza pozitia lui Cossery in ceea ce priveste reactia pe care orice om o are fata de puterea politica si de forta represiva a statului (puterea este totdeauna represiva in romanele lui Cossery). Heykal este un alt aristocrat care ridica deriziunea la rang de "art de vivre" care rimeaza perfect cu una dintre notatiile lui Cossery. "Je me moque de tout", scrisese acesta intr-un caiet in tineretile lui. Mizantropia voioasa a lui Heykal il indestuleaza intr-atit pe individ incit acesta lasa la o parte cu usurinta tribulatiile amorului cu o femeie. Si cum ceea ce este derizoriu rimeaza atit de mult cu funambulii, saltimbancii si actorii de circ, "Un complot de saltimbanques" amesteca lenea funciara si moliciunea cu ratarea sociala si cu exaltarea marginalizarii. Ratati sint si cei trei saltimbanci care de fapt nu prea-si practica meseria, ratat este si Teymour, primul personaj scolit in Occident care "a plecat bou si s-a intors vaca". Discutiile interminabile ale personajelor sint savuroase, insultele sint schimbate cu verva amicala, personajele negative (politai si informatori ca mai totdeauna) sint priviti fara urma de resentiment, de parca toata lumea fumeaza hasis de dimineata pina seara. De fapt nu, este vorba doar de o stare de spirit perfect asumata de un grup de "initiati".
Era normal ca la un moment dat Cossery sa schimbe putin directia, iata ca in "Une ambition dans le désert" Egiptul acela atemporal si autist a devenit putin mai contemporan. Trama povestirii este mai complicata si mai ambitioasa: un notabil, cultivat si inteligent, stie ca Orientul nu va deveni autonom decit printr-o revolutie care sa-l duca departe de servitutea fata de Occident, de unde si intentia de a "organiza" o revolutie impotriva siesi prin manipularea unor inocenti. Revolutie egal asasinat politic si protest anarhist.
Ca tot vorbeam de anarhist, nu prea cunosc grupuscule extremiste atit de bine dispuse precum complotistii lui Cossery. Contra-eroii acestia practica misto-ul universal, libertatea si autonomia prin abstragerea de la munca si viata de familie si nu sint niciodata solitari, indivizii de aceeasi sorginte se recunosc unii pe altii. Autorul creeaza oameni care nu calatoresc decit prin valatucii hasisului, citadini suta la suta, pentru care notiunea de modernitate este ridicola. Nu este vorba de paseism, ci mai mult de un drum practicat in sens invers si al carei cuvint de ordine este "libertatea mai presus de orice". Femeile sint cum ziceam rare, feminitatea le face lacome si ambitioase, doar preadolescentele mai pastreaza inca intacta doza aceea de generozitate absoluta care place neconditionat autorului. Cineva l-a numit pe Albert Cossery "Le Voltaire du Nil", eu una prefer sa il numesc "le bouffon mendiant de La Victorieuse" (Cairo = Al-Qahira in araba, adica la Victorieuse.)
Un interviu din 1999 in engleza cu A. Cossery aici
Un dosar Cossery in franceza pe Afrik.com
Albert Cossery
Photo AFP - Archives
Subscribe to:
Posts (Atom)
