Scaieti albastri

Oamenii si stelele - Arthur C Clarke in “Sfirsitul copilariei”

Unii spun ca “Sfirsitul copilariei“ (1953) este povestea cea mai originala nascocita de Arthur C. Clarke, altii ca aceasta face parte din grupul de romane “atins” de interesul paradoxal al lui Clarke pentru paranormal alaturi de “The Sentinel” si de “The City and the Stars”. Wiki consemneaza foarte succint influente precum Charles Fort (ideea ca umanitatea este gradina de experimente a unei rase extraterestre), Uri Geller si, pe o treapta mai sus, Olaf Stapledon (ideea transcendentei prin evolutie), dezbaterile animate privind evolutia rapida a tehnologiei si postumanismul. Cititorul din 2008 care sint a notat o curioasa si schimbatoare reactie fata de cartea nascuta acum mult timp pe masura ce avansam cu lectura. Pacat, mare pacat ca

1. romanul a aparut in conditii mizerabile (scris marunt inghesuit din meschine socoteli editoriale) in colectia aceea editata de Cotidianul
2. traducerea prezinta greseli (sa pui un semn de egalitate intre o stea si o planeta este de domeniul risului cu sughituri) si se remarca printr-o lipsa totala de note de subsol sau de indicatii bibliografice.

Povestea incepe cu o avertizare preliminara “Opiniile exprimate in aceasta carte nu-i apartin autorului”, de parca acesta din urma ar fi obligat sa puna enorma distanta dintre sine si cititor. Te simti de parca ai fi martorul pasiv al unei survolari in timp a destinului umanitatii inchis undeva si cu o voce din off care iti murmura un text care mai degraba seamana cu un documentar foarte impersonal din care rare momente animate de personaje ies la suprafata ca niste bule. Si, tot ca bulele, dispar.

“Sfirsitul copilariei” este o poveste de invazie extraterestra care pare a surveni in plin razboi rece, un conflict americano-rus care are ca tema cursa omului catre luna. Citind primele trei pagini, m-am simtit ca in fata unei carti datate. Nu am inteles foarte bine de ce eminentele cenusii pentru zborurile in spatiu rusesti si americane erau doi germani (Reinhold Hoffman si Konrad Schneider), poate din dorinta de a echilibra si nivela ideologiile celor doua parti aflate in cursa pentru primii pasi pe luna?
Iata o mostra buna de alien invasion asa cum s-a vazut deja in “Independence Day”:

“Pentru o clipa care paru nesfirsita, Reinhold privi, impreuna cu lumea intreaga, cum navele uriase coborau cu maretia lor coplesitoare pina cind, in cele din urma, ii ajunse la urechi tipatul usor al trecerii lor prin aerul rarefiat al stratosferei (…) Rasa umana nu mai era singura.”

"The question of whether of not we are alone in the universe has been answered." tagline "Independence Day", 1996

Ce aduce buna specie extraterestra a overlorzilor? Pai ea nu prea se impiedica cu notiuni precum “individ”, “petitii si pareri minoritare”, “identitati culturale si geografice” si cu ideea de a face ca o idee sa se nasca din interior. Ei prefera calea mai simpla a impunerii prin forta a desfiintarii granitelor, razboaielor, grupusculelor, opiniilor contrare si politicii. Iar mai tirziu ei se opun programelor de cucerire a spatiului pentru ca “stelele nu sint pentru oameni”. Interdictia nu admite replica, mult mai tirziu cititorul va afla ca misiunea overlorzilor era aceea de a face baby sitting cu locuitorii pamintului, de unde probabil si ideea de a folosi in majestate invazia pasnica si zdrobitoare in acelasi timp:

“(…) formele tacute si stralucitoare suspendate deasupra tuturor tarilor erau simbolul unei stiinte pe care Omul nu putea spera s-o atinga decit peste multe secole. Sapte zile la rind , navele au plutot deasupra oraselor, fara sa dea vreun semn ca ar fi stiut de existenta Omului. Insa nici nu mai era nevoie de un asemenea semn. Ca doar nu din intimplare s-ar fi oprit navele acelea marete tocmai deasupra unor metropole precum New York, Paris, Roma, Cape Town, Tokyo, Canberra …”

Imagine din "Independence Day"

Am putea interpreta totul ca pe o imensa lovitura de stat la nivel planetar si orice reactie violenta este privita cu indiferenta si dispret. Rezolvarea crizei apartheidului in Africa de Sud prin sigilarea luminii pe teritoriul aferent orasului Cape Town m-a facut sa rid: apartheidul nu mai exista, tensiunile si intoleranta da.

Managementul Pamintului impus de giganticele nannies poate fi citit ca un comentariu la probleme puse inca in anii 50 de colonialism, spune Thomas M. Wagner. Invazia propune pace si prosperitate economica, eradicheaza saracia si foametea in timp record, si, pe linga astea, neutralizeaza cu blindete grupusculele oponente in numele libertatii si religiilor de tot felul (“ nu ne face nici o placere sa distrugem credintele oamenilor, dar nu e cu putinta ca toate religiile din lume sa aiba dreptate - si ei stiu asta. Mai devreme sau mai tirziu omul trebuie sa stie adevarul.”) Bunavointa este cuvintul de ordine, refuzurile sau aminarile invoca faimoasa “discontinuitate psihologica” a generatiei contemporane cu invazia.

Ipoteza este credibila, asa intelegi de unde condescendenta cu care alien-ii dau directive prin televizor si prefera sa nu se arate intr-o prima faza, asta seamana foarte mult cu tacticile “omului alb” aplicate in Asia si Africa :
“Cea mai mare schimbare pe care ar fi observat-o un Rip Van Winkle de-abia trezit ar fi fost o stare de tacuta expectativa, o uitatura mentala peste umeri, in vreme ce omenirea astepta ca overlorzii sa se infatiseze si sa coboare din navele lor scinteietoare.”

Iar atunci cind overlorzii decid sa se arate, aspectul lor fizic este putintel cam ironic pentru un scriitor care ura orice forma si manifestare religioasa si se pasiona pentru paranormal. Problema asta a infatisarii overlorzilor nu este deloc o bagatela; ce-ar fi, zice cineva, daca alienii ar fi intrutotul umani ca infatisare si ar cultiva misterul stiind ca oamenii nu ar accepta deloc sa fie dirijati de fapturi prea asemanatoare cu ei insisi? Epoca aurita a utopiei umanitatii asa cum o vede Clarke incepe cu revelarea aspectului puterii, experienta pe care Karellen o face pe copii mai intii.
“Aripile elastice din piele, cornitele, coada tepoasa - nu lipsea nimic. Cea mai infioratoare legenda a lumii prinsese viata din strafundurile trecutului necunoscut. Dar iata-l acum zimbind, in maretia-i de abanos, cu trupul enorm scaldat in lumina soarelui si cu cite un pui de om asezat increzator pe fiecare brat.”

Comentatorii au vorbit despre look-ul diabolic al overlorzilor ca fiind corespondent temerilor de extinctie a speciei umane adinc inscriptionat in genele acesteia. Cititorul din 2008 nu mai percepe astfel aceasta imagine; eu una m-am amuzat si am considerat ca pe undeva Clarke voia sa ia in deridere “superstitiile” (adica spaimele fara obiect ale oamenilor, incluzind religia, sectarismul de orice fel etc etc). Desi cititorul din 2008 nu a inteles intr-o prima faza scopul numeroaselor discutii dintre Karellen si alti paminteni (preferatul fiind secretarul ONU Stormgren) despre natura puterii si a eficacitatii politice, acestea si-ar putea gasi un loc foarte bun intr-un soi de dialog à la Platon. Utopia lui Clarke este un lung eseu povestit de la aceeasi suverana departare despre cum stiinta cu S mare a batut “superstitia “ cu s mic si oamenii au devenit fericiti. Sint enumerate educatia (prelungita pe toata durata vietii), anticonceptionalul oral infailibil si ”procedura de identificare a paternitatii”. Nu prea inteleg ce are paternitatea cu “ultimele ramasite ale aberatiilor puritane”, banuiesc ca asta face parte din capitolul cartii datate si din demonii personali ai autorului. La fel ca si duelul "ratiune-spirit religios“:
"Sub lumina intensa si rece a adevarului, credintele care inflacarasera milioane de oameni peste doua mii de ani se topisera ca roua diminetii. Tot binele si raul produse de ele a fost azvirlit pe data in trecut, fara sa mai poata atinge vreodata sufletul oamenilor”
(senzatia acuta de comentariu din off nu scade deloc la recitire.)

Abolirea aventurii si implicit transformarea Terrei intr-un tarc este consecinta mai putin glorioasa a acestei utopii pentru care evadarea lui Jan Rodricks in burta balenei impaiate este considerata turbulenta romantica si tinereasca:
”Asadar, omul era inca un prizonier al propriei sale planete. Iar aceasta era o planeta mult mai frumoasa, desi mult mai mica in urma cu un secol, Cind overlorzii abolisera razboiul, foametea si bolile, abolisera totodata si aventura.”

Abolirea aventurii merge mina in mina cu aplatizarea povestirii in lungi consideratii descriptive sau explicative precum lungul discurs al lui Karellen despre adevarata misiune a overlorzilor, parafizicienii terestri si cancerul telepatic malign care cuprinde societatile insuficient de dezvoltate. Mi-e inca de neinteles de ce jumatate din carte bate toba pe raportul Stiinta/superstitie, pentru ca in a doua jumatate valul paranormal sa priveze lumea de viitor si sa transforme Pamintul in neant in urma imploziei energetice. Descrierile de pe planeta overlorzilor asa cum au fost ele vazute de Jan si ultimele momente din viata oamenilor deveniti bombe energetice in stare latenta fac insa parte din SF. Am senzatia ca marsul acesta triumfal al omenirii catre un sfirsit dictat de apartenenta la o Superminte coplesitoare care nu face decit sa aleaga din nesfirsitele forme de viata inteligenta pe cele care-i par mai cu mot este putin cam prea simplista. Tot Thomas Wagner considera ca in acest ultim capitol “utopia fantastica“ se topeste magistral in recviem fara a o lua pe caile batute ale cliseelor SF. Eu una nu prea am inteles ce-i face pe overlorzi eterni baby sitteri si inferiori umanitatii si n-as sti sa interpretez urmatoarele :
“-Da, noi sintem moasele. Dar noi insine sintem sterpi.”

Cu toate ca alternanta de tonuri si departarea foarte mare de rarele personaje (George si Jean, Jan, Jeff si Jenny) m-au nedumerit foarte tare, am incercat sa ma concentrez mai indeaproape pe viitorul lui Clarke.

- Multimea de lumi cu viata extraterestra despre care amintesc ici si colo overlorzii. Universul in perspectiva anilor 60 misuna de viata inteligenta la tot pasul, cel al inceputului de secol XXI lanseaza pronosticuri mai rezervate. Am comparat fara sa vreau cu un fragment din “Exploratorul“ lui Jack McDevitt pentru care, in 10.000 de ani, umanitatea raspindita pe 100 de lumi nu reuseste sa dea nas in nas decit cu o singura specie extraterestra. "Probabil ca exista si altcineva in cosmos, in afara de noi. Si de Muti. Mai sint si alte locuri necercetate, Unii experti sint de parere ca in momentul descoperirii unei a treia rase vom fi trecut de mult de stadiul uman.“ (op cit p 156)

- Avansul tehnologic al overlorzilor nu se impaca cu formele extreme de violenta de care extraterestrii dau dovada 30-40 de ani mai tirziu in “Independence Day” si “War of the Worlds”, fictiuni cinematografice mult mai belicoase ale invaziei extraterestre. Joe Haldeman are in “Camuflaj” o idee mult diferita despre prestanta speciilor extraterestre supuse si ele aceluiasi imperativ universal care trebuie sa fie supravietuirea cu orice pret. In acest context, superlativul tehnologic nu poate mosi decit violenta.

- Ideea extinctiei umanitatii prin auto-transcendenta colectiva este foarte bogata din perspectiva narativa, iar stingerea individualitatilor ultimei generatii transformate intr-un soi de stup psihedelic si distrugator merge mina in mina cu stingerea (tot in timp de o generatie) ambitiilor independentiste ale Ligii Libertatii printre altele.

- Omenirea care nu mai vrea (sau nu mai poate) da nastere la noi copii (din cauza de contaminare telepatica cu Supermintea) aduce pe undeva cu “Children of Men” si cu ideea cea mai interesanta din cartea lui P.D.James.

- Creaturile acorporale concepute din energie precum lumea Q din Star Trek sint o fantasma a sfirsitului de secol XX confruntat cu colapsul energetic. Clarke imagineaza resorbtia energetica in Superminte ca pe-un fel de tornada sau de imensa furtuna aurorala care face stelele sa paleasca si gravitatia sa se anuleze:
“E o imensa coloana arzatoare, ca un copac de foc, care se intinde de la orizont, spre vest. E foarte departe, se ridica din celalalt capat al lumii. Stiu de unde vine: de la ei, care sint in sfirsit pe cale sa se contopeasca cu Supermintea. (…) acum parasesc ultimele ramasite ale materiei.”
Anularea materiei este, pentru Karellen, accesul la maretie iar pentru Clarke implinirea si sfirsitul civilizatiei. Si o varianta visatoare de postumanitate.

Imagine din "The Wild Blue Yonder"

Unul dintre cele mai interesante pasaje priveste calatoria submarina a lui Jan; in multe povesti Sf si mai ales in multe filme de gen oceanul este un fel de univers interstelar pe dos, ”noaptea vesnica de pe fundul oceanului” este la fel de propice aventurii precum zborul in spatiu. Cele 4-5 pagini dedicate obiectului de studiu al lui Sullivan mi-au adus aminte de “The Wild Blue Yonder” (W.Herzog, 2005) in care oceanul terestru apare in guest star pentru a juca rolul nostalgic al atmosferei andromedane pentru extraterestrii care au ratat colonizarea Pamintului si au ramas, overlorzi exilati printre noi. Comentariul andromedanului la declinul civilizatiilor se calcheaza foarte bine pe eseul lui Clarke, care insa prefera sa ia o turnura supranaturala la un moment dat. Ce e mai de preferat? Sa-ti reamintesti oceanul primordial de acasa ca andromedanul, sau sa zbori drept catre Supermintea colectoare si distrugatoare de civilizatii?

Gargui de duminica

In premiera, Alastair Reynolds

Cred ca editura Nemira prospecteaza cu putina teama gusturile cititorilor ei in materie de Alastair Reynolds; se apropie o prima traducere din “Revelation Space”? sau vreunul din volumele de povestiri? De unde si traducerea volumului care alatura “Ciinii de diamant” si “Zile pe Turcoaz”, doua nuvele mari din 2001 si respectiv 2002. Reynolds este caracterizat in notita bibliografica ca fiind “autor de space opera cu elemente de hard SF”, ceea ce m-a cam pus pe ginduri, hard SF-ul nu m-a pasionat niciodata. Ca dovada, nu-mi mai aduc aminte mai nimic din lumea inelara a lui Larry Niven, iar pe cartile acelea mari si groase despre Marte ale lui Kim Stanley Robinson mintea mea le-a asimilat mai degraba cu lungile emisiuni de televiziune de gen reportaj in direct si nimic mai mult. In paralel, coperta a patra a cartii vorbeste despre un “space opera gotic“ ca nou produs britanic pe piata.

Am preferat sa vad in “Ciinii de diamant” un thriller plasat intr-o ambianta SF foarte epurata. Mi-au trebuit cam doua pagini ca sa ma adaptez la aglomerarea de obiecte ciudate: insula din grota, volantorul ca mijloc standard de locomotie, Orasul Abis care presupune o lume dezvoltata in subteran, robotii unchiului Gilles care seamana cu Caruta fantoma, ultranautii, criogenia si nanotehnologiile aliate cu medicina, etc. Structura nuvelei este insa foarte clasica, mai toate romanele de calatorie incep asa: selectionarea echipei care va explora Turnul Singeros, explicatiile privitoare la acesta, pregatirile sint lasate deoparte, punctul de vedere este unic, cel al lui Richard care parca ar incerca sa fie povestitorul, parca nu prea doreste acest rol, de unde si senzatia ca perceptia a ceea ce se intimpla se situeaza putin deasupra tuturor, precum camera aruncata la inaintare de catre Forqueray. “Ciinii de diamant“ are parca ceva din decadenta lui Poe, perversiunea trista a lui Lovecraft sau stranietatea lui Adolfo Bioy Casares; sfirsitul mai ales este foarte fantastic in stilul sfirsit de secol XIX (“Le Horla” de exemplu).

Nici jocurile video nu sint o sursa prea indepartata de inspiratie, explorarea camera cu camera a unui spatiu potential periculos este un loc comun al acestora. Diferenta este ca, pentru a trece dintr-o camera in alta, exploratorii trebuie sa rezolve o sarada matematica, a carei complexitate creste pe camera ce trece. Turnul are regulile lui (poti iesi daca vrei din joc, daca rezolvarea unei sarade se face cu succes, intrarea unui membru al echipei in camera urmatoare antreneaza toata echipa in aceeasi directie) si pedepsele lui pentru raspunsurile gresite sint neasteptate si uneori ingrozitor de singeroase. Exista bineinteles si secunda 0 imediat dupa raspunsul la sarada inscriptionata pe usa care poate antrena pedeapsa sau deschiderea camerei catre o alta, momentul de suspans fiind destul de bine realizat.

Turnul este si trebuie sa ramina un mister. Cine l-a plantat si de ce pe planeta aceea pustie? Cum se poate decoda reactia lui aproape juisiva la erorile care antreneaza ciopirtirea salbatica a celor care-i accepta provocarile? De unde polimorfismul indoor si asasin cu care camerele sint dotate? De unde de asemenea ciudatul apetit pentru tot ce este mecanic si indiferenta pentru materia 100% organica? De ce usile se micsoreaza pe masura ce adictia si dificultatea intrebarilor cresc, iar corpurile membrilor grupului se modifica corespunzator prin interventiile doctorului Trintignant (posibila referinta la Dr Moreau al lui H.G.Wells) ?

Enervant este ca falusul acesta pulsatil ramine un mister impenetrabil pina la sfirsit, un doppelgänger al lui "Rogue Moon" (Algis Budrys, 1960) plantat pe o planeta aiurea care aduce cumva cu desertul lunar. Ce poate fi mai ciudat ca un obiect fara utilitate aparenta, fara trecut si nici notita explicativa insotitoare? Pentru mine cel putin, Turnul este esenta extraterestra in impenetrabilitatea ei pe care pe undeva a conceput-o astfel si Joe Haldeman in “Camuflaj”.

Interesanta este abordarea matematicii (ca scop in sine pentru Celestine, ca simpla ustensila de a domina Turnul pentru Childe si Richard), eu una nu am mai intilnit poveste in care aceasta sa joace un rol atit de important. Matematica nu are nimic din caracterul spectaculos al stiintelor aplicate, nu poate dezvolta universuri diferite si ambiante futuriste decit daca este legata de notiunea de comunicare (“Nu am inteles niciodata prea bine matematica, dar acum o simteam ca pe o retea de adevaruri in spatele tuturor lucrurilor: ca oasele lucind sub pielea subtire a lumii.”) Turnul nu se lasa citit decit la modul matematic, iar Celestine face parte din echipa lui Childe gratie raportului ei special cu jonglerii mintii, entitati extraterestre despre care autorul prefera sa vorbeasca mai pe larg cea de-a doua nuvela. Pina una alta, “Ciinii de diamant” se lasa citita ca orice nuvela fantastica cumsecade si bine scrisa.


“Zile pe Turcoaz“ este parca altceva: o completare a primei povestiri pentru ca readuce in discutie jonglerii lui Celestine in cu totul alt context, planeta acvatica Turcoaz unde oamenii sint exilati in aer sau pe rarele promontorii stincoase rezistente la actiunea organismelor din oceanul viu. Sa fie asta o refolosire a “supei” originare datatoare de viata din mitologia trecutului terestru? Cert este ca Reynolds se face mai descriptiv in descrierea acestei entitati de grup care absoarbe si stocheaza informatie nu se stie de ce. A “cunoaste” este echivalentul intilnirii de gradul trei in sensul ca oamenii “cunosc” inotind in oceanul plin de alge verzi.

"Era un circuit viu, neobosit, care nu se aseza niciodata intr-o configuratie anume. Modelele geometrice ascutite pilpiiau din loc in loc, se multiplicau, se amplificau si se repetau subtil la fiecare miscare. Formele distincte tridimensionale luau volum pentru scurt timp, de parca ar fi fost verdeata cioplita de mina indeminatica a unui horticultor. Naqi zari citeva anatomii schimbatoare: amintirea deformata a trupurilor straine care intrasera cindva in ocean, cu un milion sau un miliard de ani in urma. Un membru cu trei articulatii aici, scutul incovoiat al unei placi exoscheletice dincolo. Un cap aproape cabalin topindu-se intr-o masa de ochi bulbucati. O forma umana dansa rapid in acest haos. Dar numai o data. Inotatorii extraterestri erau cu mult mai numerosi decit inotatorii umani."

Jonglerii (Pattern Jugglers in v.o.) seamana cu un soi de retea de informatii, un “matrix" gigant receptaclu al informatiilor extrase de la alte rase. Organismele microscopice se grupeaza in noduri, adapostite in pliurile algelor care fermenteaza la suprafata apei (“Organismele microscopice se detasau de frunzisul si lujerii mai mari, grupindu-se sub forma de nori”), urmind ca roiuri de spirite-licurici (un soi de capsule transmitatoare de informatii de unica folosinta) sa asigure contactul dintre noduri. Probabil ca pe alte planete imaginate de Reynolds jonglerii se dezvolta in alt mediu, cel de pe Turcoaz insa este fascinant. Intre oameni si jongleri exista grade de afinitate diferite, asigurat de ”vocile” inotatorilor pe care nodurile le cer in dar din cind in cind. Interesanta foc in aceasta lume corala si anonima pe care autorul o imagineaza intr-un stil aproape poetic. Pacat de explicatia de final atit de lipsita de gust (povestea lui Ormazd si a sectei Vahishta este pur si simplu fara sare si piper) care insa nu atenueaza frumosul sfirsit al lumii Turcoaz.

Asadar lumea Turcoaz si orasul Abis aflate la apusul existentei lor, jonglerii si oamenii de rase diferite care par a fi populat altfel diferite lumi, matematica pe de o parte si stiinta revelata la modul aproape mistic pe de alta.

Am devenit curioasa si de atunci mai vreau Alastair Reynolds.

Exotisme cu prize si cimpuri electrice

Nu aveam intentia sa cumpar “Cimpul electric” editata la Nemira in colectia de literatura contemporana “Babel”, cartea a facut parte dintr-un mega cadou. Cum listele Nemira au doua carti semnate de Kerri Sakamoto, prudenta, am comandat doar una, sa vad cu ce aduce felul ei de a scrie. Si bine am facut. Cine zicea ca in general oamenii nu citesc cartile care nu le plac? Eu una da si pina la capat, desi din prima pagina stilul m-a scos din pepeni. Am vrut sa vad pina unde merge cartea asta si ei bine, situatia nu se imbunatateste decit atunci cind o inchizi.

Am facut apoi cautari pe net ; despre Kerri Sakamoto nu se pot afla prea multe; scriitoare canadiana cu origini japoneze, militanta pentru mai multe cauze dintre care cea mai laudabila este cea a reabilitarii minoritatii japoneze din Canada, cistigatoare a unui premiu, dispunind de o bursa care recompenseaza tinerele talente. In librarii o gasiti la pachet cu alte citeva nume de scriitori metisati care produc asa numitele best seller-uri (Anchee Min, Amy Tan, Shan Sa au fost si ele traduse la noi) si care mai mult sau mai putin abordeaza problema identitatii ratacite pe undeva, razboiul, reintoarcerea la origini, redobindirea reflexelor unei culturi pierdute. N-am nimic cu subiectele ca atare, ci mai degraba cu forma, cu scriitura aceea propagata in unele ateliere de creative writing si care se ambitioneaza sa exprime interioritatea. Sa o exprime sau sa o descrie cu incapatinarea cu care un anatomopatolog diseca un organ, adica incercind sa fie exhaustiva si aburita in acelasi timp.

Kerri Sakamoto aduna laolalta niste personaje de origini mai mult sau mai putin japoneze, le plaseaza intr-un spatiu aflat probabil in suburbiile unei metropole canadiene in apropierea unui cimp de piloni electrici si propune o singura perspectiva, aceea a domnisoarei Saito care nu face decit sa-i observe pe ceilalti de la fereastra sa. Mintea donsoarei invadeaza cartea cu atita forta incit nu mai intelegi nimic din aceasta. Se pare ca are loc o crima pasionala, apoi o sinucidere care se amesteca ici colo cu moartea unui frate mai mare (inecat? mort de pleurezie?), cu reactiile complet disproportionate ale unei fetite din vecini cu tendinte autodistructive. Mai apare si un frate mai mic care isi gaseste in sfirsit o prietena, un ciine, o pereche de pantofi veche de cind lumea, niste oameni foarte ciudati in comportamentul lor dezarticulat si perplexitatea mea de cititor. Nu inteleg ce rost au toate acestea cu WWII, cu lagarele in care japonezii traind in America de Nord au fost internati in timpul razboiului, cu Hiroshima. Detectez doar o universala raceala intre mame si fiice, o tulburatoare dezarticulare psihica a tuturor copiilor care nu ajunge sa fie convingatoare si o universala tendinta incestuoasa a fiicelor si surorilor care antreneaza o reactie de aparare a subiectilor de sex masculin. Asta pe fondul aceluiasi cimp de piloni electrici.

Vad pe coperta a patra un hint, citatul din “Literary Review” care spune ca autoarea “reuseste un portret uluitor al unei minti ravasite”. Din lac in put. Mintea domnisoarei Saito este ca o amiba care se multiplica si, ultrasensibila fiind, foloseste cuvinte pentru a descrie cit mai exact toate senzatiile pe care ciocnirea cu lumea i le provoaca acestei femei. Femeia releu este descriptiva si amesteca trecutul, prezentul si universurile posibile (exista si dintr-astea). Mintea ravasita a lui Spider din filmul lui Cronenberg era foarte repetitiva si monotona dar avea un tel, se concentra pe resturile unor experiente care sa-i permita exercitiul rememorarii. Pentru mine ca spectator a fost un deliciu sa ii urmaresc demersul care reuseste sa extrama ipoteza unei crime dintr-o multime de variante schizoide. Si asta pentru ca mintea lui Spider avea un scop, functionind poate pe baza de pusee paranoice; mintea femeii-releu se invirte ca o drona deasupra cartierului nihonjin si simuleaza regrete apelind tot la senzatii. Pantofii o string, ciorapii o ard, corpul i se pare acoperit de mizga, cuvintele ii explodeaza in fata etc etc. De aceea ma indoiesc ca domnisoara Saito are o minte ravasita. Ravasitoare este doar intentia autoarei de a ne face pe noi sa credem ca personaja ei sufera de un blocaj emotional..

Iata un mic exemplu ales (pe cuvint !) la intimplare :

Am auzit vuietul apei - parca era in mine. Eram cocotata pe Eiji asa cum o faceam in copilarie, cind ne jucam de-a calutul de mare in oceanul de la Port Dover, tinindu-ma strins de el. El inota, taia apa neagra cu bratele. “Prea strins” a strigat, aruncindu-si capul pe spate. Il tineam prea strins; imi agatasem miinile de gitul lui cum isi stringe clestii; am inceput sa ne scufundam, amindoi, parul meu negru plutind pe sub gurile noastre. “Nu vom muri, nu vom muri” mi-am soptit. Aerul imi intepa pielea; s-a auzit un sunet ciudat ca de palma, pielea noastra, singurul sunet. Tarmul era in departare, unde bustenii, aceia pe care statea Tati si pe care ii rostogolea pe linga fabrica, pluteau ca niste degete frinte. Atunci m-am scufundat in intuneric, intr-un borcan, si am vazut soarele pitindu-se dupa tarm; degetele imi alunecau. Eiji se tot zbatea, fara sa scoata vreun sunet, si in cele din urma am iesit din nou la suprafata, cu apa facuta tandari deasupra capetelor noastre. (…)

Acesta cred ca a fost un vis mai degraba recurent. Pe mine nu ma cuprinde cascada asta de epitete senzoriale si exagerat de centrate pe detaliu care dau cartii o alura nesanatos schizoida.



Nu stiu de ce, stilul mi-a adus aminte de o alta afacere pe care am facut-o acum un an sau doi cumparind “Vertij” (Outlet) scrisa de Randy Taguchi si aparuta la Quality Books. Sa-mi fie invatatura de minte sa evit best seller-urile care sint la fel de proaste in Japonia ca aiurea. “Vertij” este un amestec de trucuri ieftine new age, o adiere de thriller,un zest de poveste politista, putin exotism cind se vorbeste de o boala “tipic japoneza” a secolului XXI (hikikomori, un fel de propensiune moderna a anumitor indivizi de a se inchide in ei insisi pina la insingurare totala; in unele cazuri din neglijenta ei mor de foame, boala, stop cardiac, deshidratare etc). Boala cu pricina este exploatata mizerabil, adica din perspectiva senzationalista. Povestea care pleaca de la acest pretext m-a scos din minti, tot am terminat-o sa vad pina unde merge (nu merge prea departe, se invirte in cerc si manipuleaza cititorul cu chestii ieftine si senzationaliste).

La noi a fost lansata la Bookfest 2007 cu tamtam, punindu-i-se eticheta de “carte deranjanta”. Deranjant este doar stilul, aceiasi noduli de cuvinte care trebuie sa exprime debusolarea, durerea, tristetea unei dezradacinari si a unei pierderi. Daca Sakamoto merge pe ideea unei identitati cumva ratacite a japonezilor de peste mari si tari care ii cam tacaneste pe toti, Randy opereaza cu japonezi get beget si are alt fix: civilizatia de azi este taiata iremediabil de cea traditionala. Mare scofala, chestia asta se petrece peste tot, o simti in aerul civilizatiei postindustriale. Da, dar la noi de exemplu nu sint samani ca in Okinawa .Si nimanui nu i-a trecut prin cap sa asimileze la modul serios samanul cu o priza conectata la marea energie a lumii, sper sa fi inteles bine. Se amesteca deci toate astea cu secvente recurente din “Mondo cane”, cu niste personaje activind in domeniul psihologiei si psihiatriei si gata. La sfirsit am ridicat o sprinceana, subiectul era poate varza, dar nu deranjant la modul evaziv intre ghilimele pe care-l poarta romanele cu mai mult de cinci pagini care descriu scene de sex si care se plaseaza in raftul cel mai de sus al bibliotecii de teama copiilor.

“Cimpul electric“ are mai putine fantome falice intre paginile sale, in timp ce ”Vertijul“ vrea doar sa se vinda bine si sa fie socant cu prizele lui cu tot. Problema pe care mi-am pus-o imediat ce am inchis cartea lui Kerri Sakamoto este de ce naiba scriu femeile astea astfel? De ce trebuie literatura de consum feminina sa fie supra senzitiva si sa amestece frazele la mixer? De ce lipsa de claritate si confuzia sint atribute literare? Vorbeam de Shan Sa, jucatoarea ei de go practica un stil similar. Premiul intii cu coronita in acest mic grup de scriitoar cu afinitati elective il detine insa, in ceea ce ma priveste, Linda Lê, cea mai maiastra facatoare de carti incomprehensibile. Caracteristici comune? Vocea la persoana I (cum altfel ?), falsul intimist de genul “caro diario” care sa te faca sa te simti prost ca un intrus ce esti , o poveste simpla pe care flashbackuri, amintiri si dureri absconse o fac mai mare decit este, fraza suspendata, intretaiata, mincata si frinta, pletora de adjective si de puncte puncte, sintaxa arborescenta.

PS: Cititi aici pe foarte scurt povestea unui film facut dupa una din cartile lui Randy Taguchi (asa am aflat ca “Vertij“ ar fi doar o mica parte dintr-o mare trilogie). Pe mine m-a umflat risul si m-am intrebat ce l-o fi facut pe Kazuyoshi Kumakiri sa adapteze asa ceva.

Magicienii - Christopher Priest

Blogul acesta se vrea, in mare parte, o discutie despre cinema si literatura, asa ca, din aceasta cauza, “Magicienii” lui Christopher Priest trebuia sa-si aiba comentariul aici.
Inca nu am vazut adaptarea fratilor Nolan, flerul imi spune intotdeauna sa citesc mai intii cartea sursa si abia apoi sa vad filmul (de cele mai multe ori cartea este mai buna). Asta ar fi una din motivele interesului meu pentru “Magicienii” lui Christopher Priest.
Pe linga asta, direct legat de cinema, ar fi proiectul de novelizare a filmului lui Cronenberg, “eXistenZ” realizat se pare tot de scriitorul britanic. Proiectul acesta nu este consemnat pe situl oficial al scriitorului care dealtfel a preferat sa-l semneze cu pseudonimul John Luther Novak.
In al treilea rind, vine tema dublului care populeaza romanul cu tot felul de mistere nu foarte SF. Interesant este ca dedublarea polueaza insasi viata autorului, al carui nume a fost vampirizat de un facator de comics pe motiv ca este “cool” (nu autorul britanic, ci numele lui). Aici puteti gasi discursul pe care adevaratul Christopher Priest l-a tinut suparat fiind cu aceasta ocazie, iar aici il veti gasi pe falsul Christopher Priest in timp ce aici zace adevaratul. La o prima abordare pe un motor de cautare pe net, falsul tisneste in primele pagini de net si neavizatii chiar au impresia ca Christopher Priest este un personaj colectiv si multivalent, cind negru cind alb, angajat de Marvel sau independent, scriind in acelasi timp tot felul de comicarii cu super eroi si romane SF.

Nu-mi place sa povestesc cartile despre care vorbesc dar trebuie sa spun ca m-a frapat coperta cartii iesite in traducere la editura Nemira, cu banderola galbena pe care scrie World Fantasy Award. Acum ca am terminat de citit cartea pot spune cu mina pe inima ca nu este vorba de nici un roman fantasy, nu in sensul obisnuit al cuvintului. “Magicienii” se apropie de romanele SF de la sfirsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, cind Jules Verne si Wells de exemplu adora utopiile tehniciste si au viziuni in care bunastarea lumii depinde exclusiv de progresul tehnic. Priest prefera sa vorbeasca despre magie dintr-un punct de vedere aproape similar, amestecind rivalitatea a doi magicieni cu inventiile lui Nikola Tesla, fascinatia electricitatii alternative si misterele dublului in buna traditie romantic-gotica. Dublul este aici nenatural : gemenii Borden sint ascunsi prin contrafacerea dosarelor de evidenta civila, doppelgangerii lui Angier provin din activitatea bobinei lui Tesla, clonele de dupa fiecare spectacol sint reziduuri materiale si inanimate ale aceluiasi Angier. Teleportarea si frauda financiara merg mina in mina, intr-o poveste care aduna laolalta fantasmele tehniciste nascute din electricitate, visul oricarui alchimist medieval de a produce aur in cantitati nelimitate, E.A.Poe (“William Wilson”), Maupassant (“Le Horla”) si reflectii foarte pertinente despre raportul dintre magie si gindirea logica sau intre artistul-magician si fascinatia publicului sau.


Adoptarea unui punct de vedere multiplu (confesiunea lui Borden, jurnalul lui Angier, povestirea lui Kate si incipitul consemnat de Andrew Westley alias Nicky Borden) incearca sa adune laolalta trecutul si prezentul celor doua familii rivale intru rezolvarea unui mister. Sfirsistul mi-a adus aminte de Frankenstein si m-a obligat sa recitesc confesiunea lui Alfred Borden pentru a detecta, de curiozitate, pluralitatea in stilul insemnarilor. Acolo am dat peste un pasaj (p.90) in care Borden sintetizeaza categoriile trucurilor folosite de prestigidatorii din totdeauna si care sint ecouri ale tehnicii “de magician scriitor“ a autorului de povesti fantastice :

1. Productia sau aparitia cuiva sau a ceva din nimic (si Omul Nou Transformat si Intr-o Clipita sint reluari moderne ale unor atribute vrajitoresti precum bilocatia si teleportarea instantanee) ; productia este legata de activitatea de spiritist a lui Angier si de impostura pusa la cale de catre Borden (“sa fiu sincer, am inceput sa pregatesc acest truc inca de pe vremea cind bateam cuie si taiam lemnul in atelierul tatalui meu.”)
2. Disparitia cuiva sau a ceva in nimic (moartea anuntata a lui Angier si experientele lui ciudate cu teleportarea care imbina durerea dezagregarii si euforia reintruparii ; moartea unuia dintre membrii binomului anuleaza dublului posibilitatea de a trai si il condamna la disparitie.)
3. Transformarea sau “aparenta“ schimbare a unui lucru in alt lucru - interesant este ca si confesiunea lui Borden si jurnalul lui Angier insista pe explicatia logica a trucurilor de magie (dexteritatea fiind prioritara pentru primul, al doilea promovind mai degraba atmosfera care impinge trucul in sfera imposibilului si spectacularului). Explicatia logica ancoreaza povestea in realitate, urmind ca scriitorul magician sa o disloce aparent pe aceasta prin multiplicarea punctelor de vedere.
4. Transpunerea este legata de bilocatia pastorului sectei “Biserica Inaltarii” care ne este oferita pe tava de catre autor ca hint despre ceea ce va veni ; transpunerea este cheia celor doua trucuri majore ale celor doi magicieni ; ea poate fi legata de apetitul pentru viata dubla, sentimentala si profesionala, pe care amindoi o duc si de cele doua “mistere“ ale vietilor lor.
5. Sfidarea legilor naturii - experientele lui Tesla si utilizarea aparatului de catre Angier pe scena sint momentele cele mai intense ale povestii ; acestea au un dublu sinistru in cimitirul clonelor, ultimele pagini care arata cit de radical nenaturala este experienta lui Angier pe propriul corp.
6. Capacitatea secreta de mobilizare – povestea are in vedere doua personaje exceptionale prin detasarea cu care se preteaza la cele mai ciudate modalitati pentru a se surclasa unul pe celalalt ; gemenii Borden duc o viata dubioasa in care pina si prenumele li se (con)topesc intr-unul singur. Dublul independent lui Angier, rezultat al unui accident nefericit, este doar varianta ginditoare a clonelor produse de masina Tesla la sfirsitul fiecarui obstacol.

Multiplicitatea punctelor de vedere si scriitura

Cititorul este avertizat inca de la inceput : acesta este un numar de magie, priviti-mi miinile, totul este afacere de dexteritare si de capacitatea artistului-scriitor de a distrage atentia publicului in timp ce inselatoria se opereaza sub nasul acestuia. “Priviti-mi miinile” ar fi de fapt marturia lui Borden pe care publicul trebuie s-o reciteasca daca doreste sa reconsidere marcile gemelaritatii (ciudatul Pact de exemplu ca “unitate de scop, actiune si de exprimare”, folosirea ambigua a persoanei intii in “Mie nu mi-am spus nimic din toate astea!” si “asadar, acum ca am vorbit, imi este permis sa continui?”, si retractarile grabite, vagul in care se situeaza povestea unei vieti care trebuie sa stea sub pecetea tainuirii devenite obsesie).

Christopher Priest la Nantes, Festival Utopiales, 2004. Priviti-i miinile !

Cum magicianul nu-si poate permite sa explice subterfugiul la care colegii sai apeleaza, nici Priest nu dezvaluie mare lucru despre magia ca atare in jurnalul lui Angier, si nici despre practicile spiritiste, ci opereaza o selectie care merge numai pe rivalitatea cu Borden si permutarea operata de Olivia/Olive. Altfel spus, cum poti sa scrii o carte de mistere daca pornesti de la principiul ca magia este iluzie? Pai operind show-uri de prestigidator in propriul text, introducind marci ale explicatiilor rationale in text si pastrind totdeauna o carte marcata in buzunar.

Pactul magiei consimtite

Puteti gasi referinte la acest Pact inca din primele rinduri “scrise” de Alfred Borden. El este cel care pare a fi mai preocupat de optica legaturii cu publicul. Prestigidatia este iluzie, in viziunea lui Borden inselaciunea este ridicata la rang de intelegere mutuala, cu conditia ca iluzia sa fie bine intretinuta. Nici Borden nici Angier (spirit mai putin reflexiv) nu-si pun problema unor limite ale inselatoriei si nici de contrapartea morala a acesteia. ”Odata, intr-o inselatorie nevinovata am pretins ca am murit” spune Angier de parca inselatoria poate fi nevinovata, mai ales cind este vorba de propria-i familie parasita pentru o alta femeie. Usuratatea aceasta este la fel de amorala ca si cea dovedita de gemenii Borden care isi impart frateste nevasta si amanta intr-un soi de promiscuitate paranoica.

Banuind ca Pactul de mai sus este o aluzie transparenta la intelegerea dintre gemenii Borden intru manipularea publicului, te si intrebi care este pactul semnat de autorul magician, cel care a pus atitea jocuri de oglinzi in fata spectatorului, cel care din atita exces de deghizare, sfirseste prin a suferi permanent precum Ching Ling Foo (vezi fascinatia dublului in mai toate romanele lui Priest si dedublarea oficiala si nedorita care ii altereaza imaginea publica).

“Exista un tip de nebunie in care iluzia inlocuieste realitatea” consemneaza Angier atunci cind descopera secretul lui Borden, asta sa fie starea de scriitura ?

Mortul viu sau viul mort

Colectia de morti vii din literatura nu este deloc neglijabila, mai ales in literatura care se vrea producatoare de thrill si fantastic funebru. Nu stiu daca viziunea lui Priest se tine pe picioare, ea este cel putin uimitoare : magicianul Angier foloseste masina pentru a se teleporta intr-un stal in timpul unui show de divertisment. Borden inchide emisia de curent alternativ si in acel moment Angier produce o emisie incompleta din care rezulta un Doppelgänger. Pierderea a 14 kg de masa corporala il slabeste fizic pe magician, dublul este semitransparent, dotat cu vointa si gindire proprii si poate trai relativ independent de donatorul sau.


Sa ne intelegem bine, nu este vorba de un Doppelgänger in toata puterea cuvintului, acesta are o consistenta pur spirituala in literatura paranormala, iar aparitia lui este insotita de un sentiment de alteritate stranie. In literatura fantastica el este malevolent si anunta prin prezenta-i proximitatea mortii. Angier isi vede dublul in partea cealalta a salii cu ocazia ultimului spectacol care ii distruge sanatatea.

”Fizic, spune dublul, am fost transformat intr-o fantoma a fostului meu eu. Traiam, respiram, mincam, oboseam, auzeam si vedeam, simteam caldura si frig, dar eram din punct de vedere fizic un spectru. In lumina puternica, daca nu te uitai prea de aproape la mine, paream a fi mai mult sau mai putin normal, poate un pic prea palid. Cind vremea era innorata sau cind ma aflam intr-o camera iluminata artificial dupa cadera noptii, aveam infatisarea unei fantome. Puteam fi vazut dar, de asemenea, se putea vedea prin mine.”

Mi-e greu sa cred ca teleportarea se reduce la o problema de transport de masa de aici si pina acolo, aceasta tine de capacitatea de prestigidator a autorului magician de a ascunde fisurile povestii imprastiind alti si alti iepuri din joben.

Si daca mortul viu seamana in descrierea pe care si-o face cu omul invizibil (tot un produs literar al inceputului de veac XX) cu cine seamana viul mort, adica gemenul restant Borden si Andrew Westley dupa descoperirea lui Nicky Borden ? Gemenii lui Priest, fie ei naturali sau produsi de masina Tesla au capacitatea diabolica de a se manipula unii pe altii, iar intimitatea de a fi “unul si acelasi" este de cele mai multe ori nesanatoasa.


Intrebari pe care scriitorul magician nu a reusit sa mi le inlature :
De ce Olivia nu mai revine la Angier dupa ce incearca sa-l spioneze pe Borden ?
De ce magicienii iau ca voluntari numai barbati in timpul spectacolelor de prestigidatie ?