8.8.09

H de la Halucinatie - (I know you johns)

Cabinetul de curiozitati este un proiect vechi care mi s-a aratat dupa ce, intr-un “Positif” aniversar mai vechi – nr.400 din 1994 (doamne ce numar fantastic, de-ar fi fost acolo numai magistralul articol al lui Chris Marker despre “Vertigo” si tot ar fi trebuit pomenit) am descoperit cu incintare acel “Petit alphabet pour un musée imaginaire” incropit de Claude Miller care se termina cu superba fotograma extrasa din “Imitation of Life” pe care o visez periodic. Buna idee pentru un blog, lumea nu mai suporta lungimile asa ca de ca sa nu fac precum Miller apologia fragmentului, a bucatilor de secventa probabil deformate de memoria greoaie sau supraimpresionate pe alte secvente din alte filme si fragmente din oaresce carti.

Cabinetul de curiozitati (I):
H de la Halucinatie - (I know you johns)



Cabinetul se deschide cu ”Easy Rider” si acid-trip-ul din cimitirul din New Orleans, pe care il puteti vedea aici. Am revazut filmul acum o luna poate la cinemateca si-am tot adunat “pietricelele“ pe care le-a lasat ici-colo in siajul sau filmul acesta devenit cult: contracultura hippie, bikeri pacifisti de inainte de Hell’s Angels, comunitatile din desert cu gestica lor criptica, George Hanson si finalul doboritor care se decide sa panorameze post mortem cele doua maluri ale fluviului Mississipi pe genericul de final.

Pentru unii delirul LSD filmat in 16 mm ca un film de vacanta, montat cu barda si supraexpus cu cruzime este un fel de secventa mama pentru portretul halucinogen cinematografic de dupa 1969, poate cea mai buna de acest gen. M-a frapat melopeea religioasa pe patru voci a textului cu adieri psihanalitice si fundal sonor metalic ("Oh Mother why didn't you tell me? Why didn't anybody tell me anything? ... What are you doing to me now? ... Shut up! ... How could you make me hate you so? ... Oh God, I hate you so much.") si mizanscena care face tot ce poate sa separe cele patru identitati pierdute asa cum multi si-au imaginat pictural si cinematografic apocalipsa. Perspectiva este multipla, pulsatoare si versatila, ritmul este uneori accelerat, alteori se apropie de slo mo.



Legati asta de cadoul criptic al Strainului (“When you get to the right place, with the right people, quarter this. You know, this could be the right place. The time's running out”) si de concluzia melancolic-resemnata la care ajunge ulterior Whyatt (“We blew it”) Luati apoi o harta si digerati ideea ca cei doi bikeri merg cumva contra curentului, contra vitezei de croaziera a acestei contraculturi in care Aquarius ar fi dorit sa-l inlocuiasca pe Pisces dar se vede treaba ca a esuat in mahmureala cronica a slackerului oscilind intre circ si paranoia din “A Scanner Darkly”. Daca e sa imping lucrurile mai departe, ele se vor rostogoli inevitabil catre covorul lui “Dude” Lebowski & co pentru care ”slacking is not only a form of political activism but the only possible activism.” Filmuletul in film din cimitir este deci prima concluzie a unui rapid colaps generational ale carui replici inca se mai fac simtite.


Retrospectiv, la inceputul anilor 70 si Hunter S. Thompson pare sa fi mormait in felul sau “We blew it” in elegantul necrolog pe care-l face contraculturii hippie in “Fear and Loathing in Las Vegas”:

You could strike sparks anywhere. There was a fantastic universal sense that whatever we were doing was right, that we were winning...

And that, I think, was the handle – that sense of inevitable victory over the forces of Old and Evil. Not in any mean or military sense; we didn’t need that. Our energy would simply prevail. There was no point in fighting – on our side or theirs. We had all the momentum; we were riding the crest of a high and beautiful wave...

So now, less than five years later, you can go up on a steep hill in Las Vegas and look West, and with the right kind of eyes you can almost see the high-water mark – that place where the wave finally broke and rolled back.

22.2.09

Simbata cu John Cassavetes


John Cassavetes in "Johnny Staccato"

Saptamina asta a trecut fara filme, cu exceptia week-endului care aduce la Cinemateca o grupare dintr-aia nelamurita de tip “omagiu la 20 de ani de la moarte“ dedicata lui John Cassavetes. Nu-mi plac defel ciorbele astea care programeaza, ca si anul trecut, “Shadows”, apoi “Incubus” si apoi “Husbands”. Ceva care ar trebui sa te ajute sa-ti faci o idee despre ce voia taticul filmului independent american ca regizor (lipsesc “Faces“ si “A Woman Under the Influence”) si cam cum juca el ca actor - de ce nu si “The Dirty Dozen” al lui Aldrich atunci ? De ce nu partitura din serialul TV “Johnny Stacatto”, aici un articol interesant despre aceasta prestatie? De ce nu rolul din “Rosemary’s Baby” cotat a fi cel mai bun exemplu de mostra de Cassavetes actor ? De ce nu “The Killers” cu Lee Marvin ?

”Incubus” (din 1981 in regia canadianului John Hough) ramine un thriller de mina a doua care se face ca doreste sa cultive misterul si care nu-i prea lasa actorului mare lucru de facut. Ici colo, avem parte de accente horror. Copia este atit de palita incit culorile filmului par nefiresti si transforma personajele in pensionari ai unui muzeu de ceara. Tema vrajitoriei vazuta ca emanatie a unui grup endogam (si prin aceasta nonconforma cu moralitatea) este tratata la modul foarte american. Sexualitatea aberanta a incubului este abordata cu stingacie.

"Shadows"

Pe “Shadows” (1959) l-am vazut anul trecut si m-am ingrozit, nu intelegeam nimic din dialogurile nesubtitrate, actiunea imi zbura pe la urechi, mirosea a jazz peste tot, oamenii intrau si ieseau din cadru cu nonsalanta, camera se invirtea si le cauta fetele cu incapatinare in prim planuri care parca turtea fruntile si obrajii. Ulterior am aflat povestea lui “Shadows”, un film experiment eminamente inventat si finantat in parte printr-o colecta publica lansata intr-o doara la radio, fara scenariu, cu actori necunoscuti sau improvizati filmat in stada, mormait, fredonat, inginat si atit de neinteligibil incit a trebuit sa fie ulterior dublat pentru iesirea in salile americane. M-am simtit usurata. Pelicula in alb negru este atit de tulbure si de ambigua, incit e imposibil sa nu-i percepi eleganta.

Europa l-a adorat pe Cassavetes dupa ce, ani dupa aceea a descoperit “Shadows” si mai ales “Faces”, se vorbeste acum despre o certa influenta Cassavetes asupra dogmaticilor danezi si asupra lui von Trier in special. ”Shadows” este insa foarte departe de dementa dogmatica de mult mai tirziu, am gasit aici o constructie haotica apropiata de stranietatea unei teme de jazz. Dialogurile se agata unele de altele asa cum, intr-un cvartet, exista un instrument care sustine linia muzicala, iar celelalte vin si se grefeaza in asonante si disonante care imita discutiile dintre oameni. Urechea percepe bucati si frinturi dintre acestea, nicidecum esentialul pe care doar o reascultare sau interpretarea unui specialist o poate revela. Numai feelingul muzical pe care-l ai vrind nevrind in fata lui “Shadows” ii poate explica coplesitoarea melancolie, pe care nu o vei gasi in veci in curiozitatea uscata a dogmaticilor. Cassavetes este un temperament lunar, cred ca cele mai izbutite secvente ale sale sint cele legate de nocturne.

John Cassavetes si Ben Gazzara in "Husbands"

Anul acesta mi-am permis “Husbands” (1970). Se discuta la modul foarte serios daca cineastul adora improvizatia sau aceasta este atent controlata. In comparatie cu “Shadows”, “Husbands“ este mai crud, partitura pentru trei personaje si orchestra de figuranti atrage prin altceva: inefabilul nu mai este, lumea se alcatuieste din aceleasi frinturi de discutii care vor totdeauna sa insemne ceva dar care la modul “ultrarealist” nu se termina niciodata. M-a socat comparatia cu neo-realistii, zau asa, de cind fragmentele de ginduri si sentimentele nelamurite sint realiste?

Povestea suna cam asa: a fost odata un grup de patru prieteni pe care-i cunoastem dintru inceput inca din fotografii. Patru tipi de virsta medie, casatoriti, cu cit mai multi copii posibil, cu joburi stabile si una-doua case, probleme de cuplu poate sau numai probleme personale. Intr-o zi unul dintre ei moare in floarea virstei, ceilalti trei se decid sa regreseze la virsta adolescentei si sa fuga de la casele lor citeva zile. Este mai multa psihologie in dialogurile din “Husbands“ decit intr-un intreg tom despre deziluziile firesti ale virstei de mijloc. Filmul combina atitudini precum “as fi putut fi un bun jucator de baseball/fotbal american/polo etc“ cu “as fi putut calatori n toata lumea” sau “as fi putut avea o alta femeie” sau “as fi putut sa ma imbat fara sa trebuiasca sa-mi para rau dupa aceea”. Titlul musteste de intelesuri: Harry, Gus si Archie sint niste soti in vacanta improvizata si nicidecum niste barbati in adevaratul sens al cuvintului. Dialogul ar putea fi obiect de studiu pentru cei care cauta “firescul”: nu sint bucati surprinse de catre Cassavetes in cine stie ce fund de bar in care trei betivi se cearta si se impaca dupa aceea, importanta este uluitoarea verosimilitate. Fireasca este si lupta intre barbati si femei din filmul acesta, “du brut” cum ar spune francezul. Intre un barbat si o femeie nu exista decit forta fizica cu nuante mai mult sau mai putin sado-masochiste de ambele parti. Cei trei soti concentreaza umanitatea masculina in intregime fara a se constitui in tipuri. Asta este firescul lui Cassavetes la urma urmei.

Mi-e nu stiu cum sa vorbesc despre modernitatea acestui frumos nebun independent si alergic la orice constringere, fondatorul scolii din NY, iubitorul filmului de “trupa” (in acelasi standard intra si Bergman si Fassbinder), interesat de teatru (ca si Bergman, Fassbinder si von Trier) dar iubind sincer cinematograful (spre deosebire de von Trier). Ce-mi pasa mie la urma urmei de curente si felii de modernitate cind dau peste un film in care pot locui in voie timp de doua ore si ceva fara sa fiu nevoita sa ma identific cu personajele? ”Du brut”, ce va spuneam eu ?

7.2.09

Note de cinema - miercuri cu Harvey Milk


Salt peste timp pentru a vedea “Milk” ultimul Gus Van Sant. Si de ce ma rog sa nu-l vedem pe acesta la pachet cu “Intolerance” al lui Griffith? De vazut pentru rolul delicios pe care il face Sean Penn. Cum putin imi pasa de Oscaruri, habar nu am daca filmul a intrat in competitie sau nu, subiectul se preteaza la asta (tot ce tine de drepturile civice este selectionat cu usurinta la premiile astea cu atit de putina valoare) si nu se preteaza (vezi ceea ce a patit “Brokeback Mountain”).

Am adorat mica polemica creata in jurul filmului atunci cind cenzura locala l-a interzis spectatorilor sub 18 ani pe motiv ca subiectul "face propaganda pentru o orientare sexuala". Intre cenzorii nostri de pe malul Dimbovitei si Anita Bryant & talibanismul protestant din anii 70-80, nici o diferenta. Mi-a placut campania initiata de Stefan Dobroiu si Cinemagia pe marginea motivatiilor avansate de catre cenzura locala, zau, ne situam undeva intre Singapore si Afganistan. As vrea sa vad filmul in afara subiectului politic, dar nu prea pot, conditionata fiind de amintiri amarui. Imi aduc aminte acum citiva ani, la sala Union era programat un foarte cuminte festival “gay&lesbian” (la noi astfel de festivaluri intra cu documentare in mare parte si nicidecum cu fictiuni) dublat fiind cu un mars de acelasi fel care pina la urma s-a soldat cu batai, cu isterii ale studentilor teologi si cu tot felul de inscriptii care frizeaza prostia. In acelasi timp, la “Union” nu mai ramasese decit proiectionistul si persoana care asigura subtitrarile filmelor care pina la urma nu s-au mai dat, de frica sa nu intre derbedeii teologi sa distruga sala de cinema in numele intolerantei lor.

Sint convinsa ca foarte multi cred ca homosexualitatea se ia, ca e o boala (asta desi a fost abrogat articolul acela care pedepsea penal aceasta orientare sexuala), ca homosexual inseamna pedofilie, prostitutie, deturnare de minori, droguri si toate relele din lume. Realizatorul a facut un film care sa marseze mult pe ideologie si pe manipulare, care ideologie si manipulare functioneaza glorios si astazi; este deci imposibil sa vorbesti despre film fara sa nu atingi si problema activismului si a drepturilor minoritatilor de orice fel or fi ele. Mi-ar place sa scriu totusi o cronica mult mai centrata pe film (amestecul de documentar si imagini de arhiva cu fictiunea, inserturile prilejuite de citatele din ziare, fotografiile sint cred modificate dupa look-ul lui Sean Penn) care sa nu doreasca sa intre in polemici legate de subiect. Mi-ar place sa scriu despre delicatetea lui Van Sant (comparatie posibila cu Gregg Araki?) de a filma “dragostea la masculin” si manierele de tip dulce pe care le adopta Sean Penn, interactiunea fizica dintre personaje (atingerile, surisurile si privirile cu subinteles). De urmarit exploatarea corporalitatii (Scotty in piscina, de exemplu, este pur si simplu frumos) care nu se mai rezuma numai la corpul adolescent gratios distorsionat de perioada de crestere (“Elephant”, “Paranoid Park”). Barbatii lui Van Sant sint absolut normali si nu variante de pin-up la masculin, 100% urbani, cultivati si sociabili, pentru care notiunea de coming out nu este necesarmente o fronda. “Brokeback Mountain“ pune, cu cowboy-i lui de la munte, o cu totul alta problematica gay, mult mai intimista si mai dramatica.


Se pare ca voi rata iremediabil “The Dutchess“ (ultima sansa saptamina asta la “Patria”) ma incapatinez sa judec filmul dupa trailerul care rezuma foarte corect o poveste moderna de divort in costume de epoca. Probabil un happening involuntar din partea realizatorului. Aceeasi soarta o rezerv produsului semnat Baz Luhrmann, “Australia”. “Am fost sa-l vad pentru peisajele australiene“ imi spunea cineva, fraza suna cam a scuza intru acoperirea unei mici placeri vinovate, recte discreta aplecare pentru comediile sentimentale. ”Cold Mountain” unde esti ?

Note de cinema - daca e marti e jurnalul Satanei


Regresie in timp cu “Blade af Satans Bog / Pagini din cartea lui Satan”, un Dreyer in intregime mut din 1921. De notat influentele lui Griffith si al sau “Intolerance”. Povestea in 4 acte incepe cu Muntele Maslinilor si se termina cu invazia Finlandei de catre bolsevici.


Am avut senzatia ca cele patru acte corespund la doua atitudini cinematografice diferite: episodul Isus si cel fixat in perioada inchizitiei spaniole sint foarte statice, niste tableaux vivants aproape. Isus pare mumificat in roba lui, adeptii lui se misca cu ciudata lentoare. Satan in schimb este singurul personaj viu din toata aceasta poveste, singurul care sufera cu adevarat.


L-am recunoscut pe Dreyer abia in ultimele doua episoade (cel finlandez si cel plasat in plina revolutie franceza), mult mai consistente la nivelul actiunii si al personajelor. Episodul francez este foarte colorat: Joseph aduce mult cu ”tigrul din Arras” iar colectia de revolutionari este desprinsa parca din tablourile lui Hyeronimus Boch.


Contrapartea static hieratica a lui Isus din primul episod exista si aici in postura masiva a Mariei Antoaneta. In jurul acestui pilon care neincetat cauta cu ochii providenta pe tavanul celulei din “Conciergerie” se invirt ca niste titirezi uritii revolutionari si frumosii contrarevolutionari.


Implicatiile morale sint mult mai consistente, story-ul pasioneaza pina si pe ocazionalul spectator de cinemateca de azi. Episodul finlandez este foarte agitat. Notiunea de “eroism total pentru patrie” intra in conflict cu pravoslavnica intrupare a lui Satan. Irisurile abundente in “Muntele Maslinilor” sint foarte rare aici, camera este lasata sa inregistreze in voie si fara aparte-uri actiunea si combinatiile personajelor. Aici il recunosc pe Dreyer.

Varianta de la cinemateca este buna, cartoanele sint subtitrate in italiana, tacerea este de buna calitate, filmul neavind soundtrack.

Note de cinema - duminici cu vampiri


Schimbare de ton radicala cu “Vampyr” (1932) al lui Carl Theodor Dreyer. Anul trecut am reusit sa vad “La Passion de Jeanne d’Arc / Patimile Ioanei d’Arc” (1928) care ma cucerise. “Vampyr” insa m-a fermecat, este neasteptat de modern, de liric si de metafizic in acelasi timp. Filmul a fost initial turnat ca film mut, "Vampyr" a avut parte de inserturi vocale adaugate ulterior in trei limbi.

In “Cahiers du Cinéma” din noiembrie 2008, cu ocazia prezentarii unei variante in DVD masterizat, am citit comentariul lui Guillermo del Toro (regizorul filmului cu vampiri moderni “Blade II”) reluat de catre Bill Krohn in articol. Del Toro vorbeste indelung despre functia pe care o are lumina in filmul lui Dreyer. Remarcasem si eu, filmul este incredibil de luminos pentru o aventura nocturna. Dupa del Toro, asta face parte din mesajul memento mori (“si lumina este albita de pulberea oaselor”); lumina transforma umbrele de pe malul riului in prezente abia vizibile, topaind intr-un soi de dans macabru. ”Lumina absoarbe cu voracitate umbrele” dovedindu-se ea insasi cit se poate de vampirica. ”La sfirsit - spune del Toro- cei salvati si damnatii sint devorati de catre vidul luminii, al nefiintei, al gratiei.”


Pandantul luminii este astfel aici nu intunericul, ci penumbra: ma gindesc la interioarele in care Marguerite Chopin foloseste umbra soldatului pentru a-l asasina pe locatarul castelului. Del Toro o numeste pe aceasta vampira asexuata “mama unei armate a umbrelor” (cf “L’armée des ombres” de J.P. Melville, film de razboi si politic in care umbrele joaca un rol covirsitor) care uneori se dematerializeaza in sunete (strigatele de copii si scheunaturile ciinilor din casa aceea cu aer foarte expresionist in care intra Allan Gray prima data).


Interesanta este ideea ca textura imaginala (adica a summum-ului de imagini) este adevarata poveste a filmului, care poveste dealtfel, gratie influentei “Ciinelui andaluz”, se elibereaza de logica unei structuri lineare. In loc, Dreyer propune “un edificiu complicat de rime si ritmuri” datorate camerei de filmat. Iarasi interesanta este diferenta propusa de Del Toro intre suprarealisti si Dreyer, pe care subversiunea de dragul lui ID nu-l interesa.


Iata de ce Dreyer transforma spaimele si temerile in elemente eterate si elegante ale povestirii, asta in contextul in care dupa primele 15 minute, filmul devine cu adevarat amenintator. Sintem departe de brutalitatea horror de azi, Dreyer insista si persista dorind sa ramina in domeniul spiritualitatii (vezi Allan Gray oferindu-si singele pentru a o salva pe Leone). ”Imi place ideea unui Isus gri” adauga del Toro. Imaginati-va un “mesia suav” in costum si cravata cu maniere blinde si niste ochi incredibil de mari care indeplineste rolul de martor mai degraba decit actioneaza. Un mesia care trebuie sa moara mai intii (secventa catatoniei lui Allan in cosciugul cu ferestruica este naucitoare) pentru a putea face apel la dematerializare si bilocatie (secventa “uciderii” pe bune a vampirei Marguerite).


Cronicarul (Bill Krohn) adauga ca del Toro si-a botezat personajul din “Cronos” Jesus Gray in onoarea a acestui Christ al limburilor si starilor de subconstienta catatonica.


De vazut si revazut “Vampyr”, copia prezentata de cinemateca este in stare buna, desi varianta propusa este una scurtata, daca se face comparatie cu varianta in DVD semnata de Criterion.

Note de cinema - simbata - despre tabuuri


Simbata la cinemateca, “Goodbye again" (1961), cunoscut in Romania sub titlul "Va place Brahms?”, de Anatole Litvak. Vazut de mult la teve, mi-aduc aminte ca-mi placuse, intr- perioada in care citisem si cartulia cu acelasi titlu.

Acum insa, ”Maxim's”, "Le Pré Catelan", caviar & blinis si tot felul de delicii turistice de 4 si 5 stele din Parisul turistic de altadata. Apoi Yves Montand, in rolul typiquement french de seducator si infidel cronic, mi se pare stins. Mai este pe acolo si Anthony Perkins, atit de fragil si de tinar, intr-un rol insa atit de improbabil (tinarul bogat cu inima mare si cu o doza inepuizabila de romantism) si, mai ales, Ingrid Bergman, prea frumoasa, prea stralucitoare pentru rolul Paulei. Fara ea filmul ar fi esuat pe bancul comediilor romantice de nivel Z. Ingrid nu este niciodata o has been. Mi-a placut iarasi secventa in care femeia de 40 de ani (de revazut si Balzac in toata afacerea asta, drama femeii care incepe sa fie senioara nu tine deloc de modernitate) se agata de rampa scarii si striga “I’m too old”. Camera este insa prea moale pentru a prinde virtejul scarii in spirala si a face din acest cadru ceva cu adevarat dinamic, dramatic sau cum vreti voi. Filmul este moale, chic, turistic, Brahms este peste tot. Suspectez insa existenta unui Brahms cenzurat, aceleasi citeva masuri care troneaza la radio, in masina, in soundtrack, in secventa de la sala Pleyel, sau devin muzica soul in secventa barului cind Philip doreste sa stie ce este dragostea.


Adevarul ascuns este ca tabuul relatiei dintre un barbat tinar si o femeie mult mai in virsta ma pasioneaza, si asta de la "Ping guo" / "Lost in Beijing" incoace. Am citit aici ca cele mai impardonabile scene din filmul chinez nu au fost cele de nuditate & sex filmate cu camera de mina, ci cele citeva amarite de secvente in care el (25 ani aproximativ) si ea (40 ani aproximativ) stau intinsi unul linga altul fara ca sa se vada mare lucru din ambele corpuri incredibil de pudice. Relatia dintre cei doi este atit de rece, orice urma de erotism este anulata. Intre femeia in wonderbra si barbatul care fixeaza tavanul se interpun lungi taceri stinjenitoare. Avem de-a face cu un fel de pedeapsa pe care cei doi amanti si-o administreaza reciproc, vina de-a fi sucombat unei tentatii "impotriva firii" (citeste, a cenzurii chineze).


La fel, “Va place Brahms?” are o singura secventa de acest gen, compromisa de varianta de film de care se foloseste cinemateca. In penumbra, o Paula cu parul desfacut, intinsa in pat si acoperita pina la barbie cu bratul gol, melancolica. Vocea tinara a lui Philip razbeste printre valurile de jazz si ce-o mai fi fost acolo (sunet de proasta calitate) care povesteste cit de foame ii este. Am gasit foarte subtila efeminarea tinarului personaj (voce stridenta, foame cumplita in secventa “de dupa”, vorbaria prin care o seduce pe Paula) pe care o practica scenariul.

Aici despre receptarea filmului in SUA (film oribil, pentru ca vorbeste despre amorul liber in combinatie cu diferenta de virsta).

23.1.09

Furtuni


Inceput de an in tromba sau mai degraba in forma de taifun. Uite-asa constat ca imi trebuie mai bine de 10 zile ca sa ma repun pe picioare, sa ma consolez cu ideea ca 10 ani din viata s-au facut praf si praful a fost zburatacit foarte repede de circumstante legate nu atit de marea Criza cit de incompetenta si de management catastrofic.
In tot acest timp toate proiectele de pe Movie si de aici au ramas in suspensie si au devenit o mare lada de compost, eu fiind intre timp cuprinsa, ca in mai toate perioadele de stres maxim, de lecturita febrila. Program de inghitit carti si de somn punctat cu vise care ma culpabilizeaza pentru ca imi neglijez propriile cerinte autoimpuse (sa scriu, sa merg la cinema, iar sa scriu etc).

Iute iute am trecut prin Raftul Denisei de la Humanitas parcurgind cele doua traduceri dupa Fumiko Enchi (“Ani de asteptare” este un opus mai vechi, pe cind “Mastile”, aparut mult mai tirziu, merge pe panta mai ambitioasa a unei reluari in cheie ceva mai moderna a povestii doamnei Rokujō). Nici traducerile grabite ale Angelei Hondru, nici textele ca atare nu m-au convins. M-ar fi interesat ceva note de subsol, ceva explicatii legate de comportamentul cultural destul de diferit sau macar o introducere dedicata scriitoarei ca sa inteleaga tot cititorul de ce toate personajele (din “Mastile” de exemplu) se invirt in jurul teatrului Nō si ale lui “Genji Monogatari”, de ce personajele feminine (din ambele romane) sint mult mai izbutite ca cele masculine care parca ar fi actori in travesti.



A urmat apoi “Sorgul rosu“. Planuiam sa scriu un articolas pe aici despre filmul lui Zhang Yimou vs primele doua capitole din romanul lui Mo Yan care au fost sursa de inspiratie a filmului omonim. Am atacat romanul in forta, a trebuit insa sa ramin inchisa in el timp de o luna, “Sorgul rosu” fiind imposibil de parasit, o fortareata imbatabila cu aer de epopee in care oamenii se lupta cu inumanitatea lor ca sa supravietuiasca. Inca ma mai gindesc la anumite pasaje pe care le-am marcat constiincios in carte. MoYan a trecut ca o racheta in clasamentul lecturilor personale printre primele locuri. In comparatie cu acesta, varianta Zhang Yimou este mult mai palida si mai putin consistenta, iar infuzia aceea de rosu nu prea poate suplini metafora sorgului de alta data din paginile cartii. Trebuie insa sa vezi filmul ca sa prinzi toate acestea, mi-aduc aminte cit de mult mi-a placut filmul programat de Cineclubul de la “Union” anul trecut. Si pentru ca tot vorbeam de traduceri, traducerea sinologului Dinu Luca, lector la catedra de sinologie de la Bucuresti, m-a pulverizat pur si simplu, este, cred, cea mai ambitioasa si mai ingrjita traducere cu care m-am confruntat in ultimul timp. Ehei, tare mi-ar place si mie sa pot intra cu atita blindete si intelepciune in pielea unui scriitor de talia lui MoYan. De departe “Sorgul rosu“ este cea mai interesanta carte cocotata anul trecut pe raftul Denisei dupa parerea mea.

A urmat traducerea in romaneste (semnata de Mihaela Crina Udriste) a romanului lui François Bégaudeau, ”Entre les murs”, aparuta sub titlul “In clasa“ si care m-a frustrat teribil. Cred ca rareori am simtit nevoia de a avea sub mina cartea in original. Traducerea cartii este mult, mult mai ingrjita decit ceea propusa de Independenta film pentru filmul lui Laurent Cantet la urma urmei; cred ca m-a frustrat foarte tare vointa traducatoarei de a adapta terminologia legata de sistemul educational francez la cel romanesc, vointa pe care o inteleg pe deplin, dar care imi suna fals. Notele sint inexistente si pentru cel care intelege ca si filmul si cartea au ca subiect unic maieutica propusa de profesorul Bégaudeau in sala de clasa si rolul socratic al vorbirii, prelegerii si polemicii, acestea ar fi fost mai mult ca necesare. Iarasi senzatia acuta pe care mi-a lasat-o cartea la sfirsit a fost de graba, de text predat la editura pe ultima suta de metri si contra cronometru. Poate ca devin mai scirtiitoare cu virsta si ma uit mai mult la capitolul “editie ingrijita de”, “note de subsol semnate de”, ”prefata/ postfata semnate de”.

Mi-ar fi placut iarasi sa am cheful necesar de a comenta un meci intre filmul lui Cantet si cartea lui Bégaudeau, doua produse culturale pe cit de diferite pe atit de interesante, mai ales daca se porneste de la ceea ce le reuneste la urma urmei. La sfirsit cred ca rezultatul ar fi fost meci nul, de vreo luna de zile ma tot gindesc la filmul lui Cantet si zau, nu-i gasesc nici o hiba, m-am gindit chiar sa-l revad zilele acestea la Galele de la Studio ca sa-mi dau curajul sa pornesc la atac un nou articolas.

In prezent, ma bat cu Philippe Forest si “Sarinagara“ lui, o fac de dragul lui Sōseki si pentru a-l descoperi pe Kobayashi Issa; am senzatia ca traducerile de haiku de aici sint mai pertinente decit ceea ce avanseaza Forest, al carui stil divagant si puternic autofictional nu-mi provoaca deloc frisoane estetice.

In paralel, (prost obicei acela de a citi mai multe carti la simultan), “Lumina” lui M. John Harrison ma face mult mai curioasa. Cine si-a bagat putin nasul in “Viriconium” stie de ce, cine a citit introducerea semnata de Neil Gaiman la volumul respectiv iarasi stie de ce. Pacat ca tehnoredactorul de la Tritonic este demn de condamnat la injectie letala cu ortografie si ortoepie romaneasca. Cartea este insa okay, dar parca mai putin deliranta si mai melancolic afectuoasa decit “Viriconium”. Sincera sa fiu, imi place ambianta aceasta de sfirsit de lume care se repeta la infinit, ca o apocalipsa de dupa apocalipsa intr-un spatiu-timp pulsatil. Oamenii noi si vechi sint rebuturi ale unor civilizatii de demult (F. Pohl a trecut pe-aici) care au lasat in urma artefacte de neconceput si imposibil de refolosit si care devin obiecte demne de colectionat in lipsa de altceva. O chestie high-tech si neo-punk cu nebuni profetici si dementi care practica eranta si crimele in serie si in care stilul scriitorului face multe pentru atmosfera. In buna traditie a scriitorilor mositi de cercurile de creative writing, cred ca tot misterul se va inchega intr-un soi de puzzle care-si gaseste implinirea si explicatia fix in ultimele pagini ale cartii.

Cind ma lansez, nimeni nu ma mai opreste. Lecturita se ia si nu stiu daca face minuni pentru orice tip de depresie. Cred ca anul trecut deja aveam chef sa-mi urez mie insami, intr-un soi de acces de automingiiere pe crestetul capului de inceput de an, sa fiu cit mai diletanta intr-ale scrisului. Cit mai putine paranteze, cit mai multe fraze simple si clare, cit mai multa onestitate si un pic de eleganta, de ce nu?
N-aveau habar cit de mult lucra cind scria ceva (De unde sa fi stiut? Parea ca nu depune nici un efort). Si pentru ca nu-l cunosteau, ii pusesera eticheta de diletant.

(Pat Ryan, editor la Sports Illustrated.)

1.1.09

Diviziile blindetii sau blindetea diviziilor


Regrete pentru lenea de a nu fi facut pe dracu-n patru pentru a avea varianta originala a ultimei carti a lui Stéphane Audeguy. O rasfoiesc totusi in traducere si probabil ca sint pusa pe cautat acu-n carul cu fin sau imi dau singura probleme-test de traducere, de ma opresc pe a doua pagina din introducere:
“(…) blândeţea, câte divizii?”

Fraza imi suna strident in romana, stiu ca varianta franceza se invoca mult mai des si intr-o varianta eliptica mai eleganta “Le Pape, combien de divisions?”. Uit apoi de problema test si scotocesc netul in engleza, franceza si romana (prezumtii confirmate: in romana fraza este citata rar, formularea cea mai clara ii apartine lui H.R. Patapievici). Uit si de principiul claritatii si trec la explicatii istorice. Gasesc mai multe surse care incearca sa explice si revendice butada lui Stalin.

Prima ar fi “ipoteza Laval”. Laval este Pierre Laval, prim ministru francez in 1935 care trebuie sa incheie cu Stalin un tratat franco-sovietic de asistenta reciproca in caz de agresiune. Remarca acra a lui Stalin era datorata ideii lui Laval de a incuraja catolicismul in Rusia, facilitind astfel relatiile dintre Franta si statul papal.

Wikipedia sustine "ipoteza Yalta". Butada lui Stalin ar fi fost iscata de discutia stirnita de Churchill in 1945 despre respectarea libertatilor religioase in spatiul ocupat de armata rosie pe atunci (ma rog, am suspiciuni in aceasta privinta). Sint unii insa care spun ca povestioara asta se gaseste consemnata in memoriile marelui Churchill. Altii mai chitibusari spun ca in timpul unei pauze a Conferintei de la Yalta, Harry Hopkins, consilier al presedintelui Roosevelt, il informeaza pe Stalin despre intentia presedintelui SUA de a obtine audienta la Papa Pius XII. La care Stalin replica: "Cate divizii are Papa?" vezi adica intr-o carte.

Aici insa citatul este mentionat in Winston Churchill, “The Gathering Storm,” vol. 1, ch. 8, The Second World War (1948). Toate bune si frumoase numai ca exista si “ipoteza Teheran 43” in care este implicat Roosevelt. Eseul lui de William Safire publicat in NYT in noiembrie 1989 si care chiar se numeste “How Many Divisions?” merge pina la Potsdam (1946) si campeaza contextul in situatia bisericii catolice din Ucraina aflata in pericol de asimilare fortata in marea biserica ortodoxa rusa la ordinul marelui Stalin.

Din 1935 pina in 1946, este ceva vreme, nu-i asa ? Pina aici toate bune si frumoase, avem aceiasi actanti. Exista insa si o “ipoteza Truman” citata tot aici in care se vorbeste despre un discurs prezidential coafat in ultima secunda cu butada stalinista cica auzita de Truman la Potsdam. O gogoasa infirmata de catre C. L. Sulzberger in memoriile sale “A Long Row of Candles” pp. 365–66 (1969) dupa discutii de culise cu fostul secretar de stat James F. Byrnes care era acolo : “Byrnes had heard it and had even mentioned it in his book. He said: ‘It is a good story, but it is not true. I know it is not true because I was there.’” Poanta este ca in memoriile lui Byrnes nu se pomeneste de asa ceva.

Butada, raportata de mai multe ori de Churchill pe ici pe colo, probabil pentru ca o gasea buna sau de efect, are aspectul unei rumori, mai ales atunci cind vezi ceea ce siturile pro catolice pot face din ea, adica o ocazie de a-i lasa Papei ocazia de a se revansa glumet la moartea lui Stalin. Mi-e tare greu sa cred ca acestuia chiar ii era frica de o enciclica asa cum se spune aici, nu poti invoca insa o citare incorecta si mai degraba o contextualizare partizana.

O sa spuneti ca trec de la Ana la Caiafa daca as alatura acestui zigzag prin raportarea unei rumori istorice un foarte serios avertisment gasit in antetul unui roman de fictiune istorica:
“Ce qui suit n’est pas un roman historique. C’est un récit fantasmatique; qui utilise, certes, le passé; mais qui, sans cesse, le travestit.”
L’inconnu d’Aix”, Alexandre Glikine, La Différence, 2008)
(“Ceea ce urmeaza nu este un roman istoric, ci o povestire fantastica folosind, desigur, trecutul, dar travestestindu-l pe acesta fara incetare.”)

Asta-i onestitatea care le lipseste tomurilor de memorii politice si istorice.

Bine bine, cum ramine cu traducerea frazei aleia de la care am pornit ?