H de la Halucinatie - (I know you johns)

Cabinetul de curiozitati este un proiect vechi care mi s-a aratat dupa ce, intr-un “Positif” aniversar mai vechi – nr.400 din 1994 (doamne ce numar fantastic, de-ar fi fost acolo numai magistralul articol al lui Chris Marker despre “Vertigo” si tot ar fi trebuit pomenit) am descoperit cu incintare acel “Petit alphabet pour un musée imaginaire” incropit de Claude Miller care se termina cu superba fotograma extrasa din “Imitation of Life” pe care o visez periodic. Buna idee pentru un blog, lumea nu mai suporta lungimile asa ca de ca sa nu fac precum Miller apologia fragmentului, a bucatilor de secventa probabil deformate de memoria greoaie sau supraimpresionate pe alte secvente din alte filme si fragmente din oaresce carti.

Cabinetul de curiozitati (I):
H de la Halucinatie - (I know you johns)

Cabinetul se deschide cu ”Easy Rider” si acid-trip-ul din cimitirul din New Orleans, pe care il puteti vedea aici. Am revazut filmul acum o luna poate la cinemateca si-am tot adunat “pietricelele“ pe care le-a lasat ici-colo in siajul sau filmul acesta devenit cult: contracultura hippie, bikeri pacifisti de inainte de Hell’s Angels, comunitatile din desert cu gestica lor criptica, George Hanson si finalul doboritor care se decide sa panorameze post mortem cele doua maluri ale fluviului Mississipi pe genericul de final.

Pentru unii delirul LSD filmat in 16 mm ca un film de vacanta, montat cu barda si supraexpus cu cruzime este un fel de secventa mama pentru portretul halucinogen cinematografic de dupa 1969, poate cea mai buna de acest gen. M-a frapat melopeea religioasa pe patru voci a textului cu adieri psihanalitice si fundal sonor metalic ("Oh Mother why didn't you tell me? Why didn't anybody tell me anything? ... What are you doing to me now? ... Shut up! ... How could you make me hate you so? ... Oh God, I hate you so much.") si mizanscena care face tot ce poate sa separe cele patru identitati pierdute asa cum multi si-au imaginat pictural si cinematografic apocalipsa. Perspectiva este multipla, pulsatoare si versatila, ritmul este uneori accelerat, alteori se apropie de slo mo.



Legati asta de cadoul criptic al Strainului (“When you get to the right place, with the right people, quarter this. You know, this could be the right place. The time's running out”) si de concluzia melancolic-resemnata la care ajunge ulterior Whyatt (“We blew it”) Luati apoi o harta si digerati ideea ca cei doi bikeri merg cumva contra curentului, contra vitezei de croaziera a acestei contraculturi in care Aquarius ar fi dorit sa-l inlocuiasca pe Pisces dar se vede treaba ca a esuat in mahmureala cronica a slackerului oscilind intre circ si paranoia din “A Scanner Darkly”. Daca e sa imping lucrurile mai departe, ele se vor rostogoli inevitabil catre covorul lui “Dude” Lebowski & co pentru care ”slacking is not only a form of political activism but the only possible activism.” Filmuletul in film din cimitir este deci prima concluzie a unui rapid colaps generational ale carui replici inca se mai fac simtite.


Retrospectiv, la inceputul anilor 70 si Hunter S. Thompson pare sa fi mormait in felul sau “We blew it” in elegantul necrolog pe care-l face contraculturii hippie in “Fear and Loathing in Las Vegas”:

You could strike sparks anywhere. There was a fantastic universal sense that whatever we were doing was right, that we were winning...

And that, I think, was the handle – that sense of inevitable victory over the forces of Old and Evil. Not in any mean or military sense; we didn’t need that. Our energy would simply prevail. There was no point in fighting – on our side or theirs. We had all the momentum; we were riding the crest of a high and beautiful wave...

So now, less than five years later, you can go up on a steep hill in Las Vegas and look West, and with the right kind of eyes you can almost see the high-water mark – that place where the wave finally broke and rolled back.