Paul

Paul, reteaua aceea de piinarii pe care frantuzul care se respecta o evita in incapatinarea de a favoriza totdeauna artizanatul. Asta nu ma impiedica sa nu inghit in sec si sa-mi aduc aminte cum Paul m-a ajutat sa-mi traiesc peregrinarile pariziene. Cu piine si apa, iti finantezi altfel cartile de cumparat si biletele de cinema. De l'eau du robinet asadar si du pain aux noix/aux raisins de chez Paul de doua ori pe zi, inghitite in graba in vreun scuar, cam asta a fost reteta mea de supravietuire.

Sub poduri n-am dormit.

Pensée émue pour Paul deci, care s-a instalat si la Bucuresti. Vizitat intr-o dimineata geroasa si pustie si facut planuri serioase cu cutia de macarons multicolori din vitrina.

Avocati ai terorii

Vazut minicronica in "Le Monde des livres" din 14 noiembrie. Placut instantaneu, pus pe lista de carti de cumparat intr-o zi. Scris cu atentie numele autorului Boris Savinkov si al cartii "Le Cheval blême" (in traducerea lui Michel Niqueux, Phébus, 188p.) Forma de pseudojurnal intim care pina la urma este o autobiografie, de vreme ce autorul este un anarhist cunoscut in vremea lui (1879-1925) si devenit succesiv terorist, transfug, condamnat la moarte, evadat, boem de Montparnasse, antibolsevic apoi pro-bolsevic si "sinucis" in puscarie la 46 de ani.

Un citat imi atrage atentia (in franceza in text) :

Je n'aime personne, je ne peux ni ne sais aimer. Peut-être ne vaut il pas la peine d'aimer?

Asta mi se pare ca rimeaza tare bine logica lui Smerdiakov din "Fratii Karamazov". Pentru o alaturare interesanta, a se adauga la gramajoara de carti deja existenta "Atentatul" Yasminei Khadra (tradus in limba romana la editura Trei). Cind Dumnezeu este prea mult sau deloc, totul este permis. In paralel a se revedea "L'avocat de la terreur" al lui Barbet Schroeder, mai ales partea in care filmul discuta pe larg despre rezistenta algeriana si despre reteaua de "eroine" nationale. Djamilla Bouhired de exemplu.

Citatul lui George teroristul anarhist este poate mai putin vag si alunecos decit retorica avocatului Jacques Vergès. Nu cred in logica lui a ucide pentru a te face util.

Lucruri alese

Una dintre cartile mele de capatii (la propriu) este culegerea de liste a doamnei Sei Shonagon ("Makura no soshi/Insemnari de capatii" in colectia RAO Clasic 2004 intr-una dintre cele mai izbutite traduceri in limba romana de pina acum, semnata de catre Stanca Cionca). Citez pentru astazi lista cu "lucruri alese", multe dintre ele complet necunoscute azi:

O jacheta alba purtata peste un vesmint liliachiu-palid.
Ouale de rata.
Serbetul de liane amestecat cu gheata, intr-un bol nou-nout de metal.
Mataniile taiate din cristal.
Neaua cazuta pe flori de glicina si de prun.
Un copil dragalas mincind fragi.

Extrapolarea sentimentului de "lucru ales" este uluitor de sinestezica (zic uluitor de, sint totusi constienta ca doamna Shonagon nu facea decit sa transcrie la modul enumerativ un fel de cod al manierelor elegante si al sensibilitatii de la curte la un moment dat).

Lista mea cu "lucruri alese" de azi cuprinde interesanta cronica scrisa de Alexandra Rusu in varianta romaneasca la "NYT Book Review" pentru cartea Lindei Grant, "Rochia cea noua" (Editura Leda). N-am citit cartea, cronica insa ("Haine sau Heine? Dileme sartoriene") m-a umplut de multumirea instantanee care ma cuprinde cind citesc ceva "care se leaga". Dimensiunea fashion "sooo british" a romanului (nominalizat la Booker Prize si bestseller pe deasupra) nu este un clin d'oeil catre publicul feminin cititor de chick-lit si romance.

Vestimentatia are o legitimitate care tine de aceeasi curioasa extrapolare la cursul vietii pe care putina lume o detine; stiinta asta difuza se numeste stil. In ceea ce o priveste pe Linda Grant, Alexandra Rusu vede aici "o abordare nonsalanta, fashionista, a tehnicii "corelativului obiectiv" pe care o teoretiza T.S.Eliot".

Ma intreb daca nu cumva acelasi tip de perspectiva nu se poate aplica in cazul lui "American Psycho" de Bret Easton Ellis. Am citit romanul mai demult, n-am uitat insa revarsarea markerilor sartoriali atunci cind Patrick Bateman intra in criza (sevraj? schizoidie? psihoza cu pulsiuni ucigase? mizantropie dusa la extrem?); se poate interpreta emfaza acestora printr-o analiza similara? Lada de compost atit asteapta.

ZOO / 00Z ?

Ciudate si incurcate sint intilnirile dintre literatura si cinema. Deunazi citeam “Zoo, animale sau oameni, aceeasi jungla“ de Rodrigo Rey Rosa, o carticica de povestiri crude aparuta la Nemira in 2006 in traducerea Corneliei Radulescu. Pe linga scorpioni, vulturi, lei, crocodili si pecari, mielusei, furnici si alte prezente animaliere mai mult sau mai putin domesticite, mai sint si ceva oameni care tot in marea gradina zoologica intra. Dar nu de asta vreau sa vorbesc, ci mai degraba de “Ferma familiei”, povestirea cea mai lunga si mai inchegata din carticica. O poveste cu un copil care este “vindut” de parintii adevarati in conditii suspecte unui cuplu ciudat, el strain (probabil nord american) ea guatemaleza (probabil dezradacinata). Motivul? Copil este mostenitorul unei ferme aflata in ruina (probabil plasata pe un teren mustind de minerale rare). Tatal adevarat al copilului presupune ca “E pentru apa. Avem multa apa. Poate ca au aflat, daca sint asa de destepti.”


Mi-am adus aminte instantaneu de una dintre marile nedumeriri personale ale sezonului de toamna-iarna, “Quantum of Solace” si noul James Bond. Trec peste faza “007 nu mai este ce era“, bine ca nu mai este ce era, ar fi saracul complet incongruent cu secolul acesta. Bond inca isi facea treaba anul trecut in “Casino Royale”, cu jocuri de carti, torturi, tradari, o doza buna de Martini la pachet cu machismul obisnuit si cu brutalitatea blinda de mascul alfa ratat care trebuie sa alerge kilometri intregi pentru a-si dovedi virilitatea. Se presupunea ca 007 face parte din bestiarul fantasmelor masculine (Masina? Este. Muschi lucrati si forta fizica?Avem. Femei frumoase? Tinem si asta. Alte gadgeturi precum barcile cu motor ultimul tip, iahturile si chitibusurile electronice? Bifat.) Sa fim seriosi, cine se poate identifica cu Batman? Sau macar cu Indiana Jones?

Anul acesta, 007 ma nelinisteste, nu mai stiu cum sa-l mai iau. Vazind “Quantum of Solace” m-am intrebat cum de gentlemanul a devenit in sfirsit un fel de Marlowe traind in trecut, din regrete si amintiri si hrandindu-si energiile din dorinta de razbunare perpetuata la infinit. Vesper este un leitmotiv atit de obsedant incit 007 nu prea mai are chef de o alta James Bond girl, legaturile lui sint sporadice, reci si uimitor de caste. Pina si Martini-ul s-a corcit acum cu alte alcooluri. Cred ca nu am numarat gresit, “Quantum…” are o singura secventa in care 007 bea si atunci se imbata pur si simplu la modul cel mai autodestructiv cu putinta.

Nu stiu daca ati remarcat, aici problema cine pe cine urmareste se schimba si o data cu ea si peisajul. Nu c-as fi avut vreun moment dorinta de a lua ca atare cliseele acelea ecologic catastrofice cu peisajul acela lunar in care apa lipseste cu desavirsire. Ai o clipa senzatia unui vertij cind pentru o secunda vezi un lac enorm clipind albastru in soare dupa care gata, te intorci la bolovani, crevase si deserturi sarate. In care nu se stie de ce cresc hoteluri luxoase. Dincolo de aura obisnuita a actiunii jamesbondiste, in-scenarea aceasta improbabila poate fi privita ca fiind cosmarul lui 007.

Chestia cu apa boliviana nu tine. Vreau sa zic, nu are urgenta pe care o reclama petrolul, metalele rare (aurul s-a demonetizat intre timp), bomba nucleara (si ea lasata balta dupa razboiul rece). S-ar fi putut deci foarte bine vorbi despre litiu, nu? M-am gindit ca scenariul s-a incapatinat cu apa pentru a-i da o tenta mai populara (populista?) lui 007, a-l transforma adica intr-un super erou marvelian a carui ratiune de a fi este salvarea umanitatii. Gadgeturile alea sint proprietatea Majestatii Sale de care omul poate fi deposedat atit de repede incit nu poti sa-i spui “ce fericire pe tine sa faci parte din MI5”.


Afisul lui “Quantum of Solace” privilegiaza subtil o imposibila umbra proiectata in prim plan, 007 este intr-adevar umbra celui ce-a fost. Sarmul gentlemanului cam palavragiu al anilor 70 era deja putin cam defazat, pe mine m-a facut sa ma gindesc la activitatea unora ca Roald Dahl si Noël Coward din timpul razboiului. Ian Fleming, care era si el pe acolo, nu e deloc strain de numele acestea, nici de stilul flamboaiant – cultivat.

Anii 80-90 au fost tare plictisitori pentru 007, scenaristilor le-au trebuit cam 10 ani ca sa perceapa decalajul de mentalitate care-l transforma pe bietul agent intr-un bunicut, fie el imbracat in Armani, fie el posesor al unui corp sexy. Democratizarea luxului a fost o grea lovitura pentru bietul James Bond.

Imi pare bine ca noua lui fata este Daniel Craig, genul agresiv-badaran este ca o gura de aer proaspat in galeria 007. “There is something horribly efficient about you” ii spune Camille; o fi o impresie personala, dar fizicul noului James Bond aduce cu spionii KGB din filmele de acum 10-20 de ani. Seductia s-a dus pe apa simbetei cu aceasta ocazie, amintirea lui Vesper cultivata cu incapatinare in “Quantum” face din 007 un intusabil erou pierdut. Poate de aceea scenariul a ales sa renunte la o Olga Kurylenko in bikini. Ce m-a intrigat mai mult decit absenta acestora din urma, a fost ciudata relatie dintre 007 si M, barbatul fara nume si femeia –monograma au acum o relatie mult mai tulburatoare in platonismul ei.

O sa spuneti ca am un gust deosebit pentru extrapolari, ca vad gogosi supradimensionate oriunde de dragul de a tese retele de subtexte si contexte, dar “Ferma familiei “ exploateaza aceeasi ambiguitate relationala intre barbati si femei. Scriitorul mascheaza violentele sexuale ancorindu-si punctul de vedere intr-un voyeur de 10-12 ani. Acesta contabilizeaza relatiile intre cele doua cupluri cu care are de-a face (parintii adevarati si cei de substitutie), isi pune intrebari pe care nu le duce mai departe, concentrindu-se asupra faptelor care devin astfel extraordinare: asemanarea fizica dintre tatal sau si Bruce, suferintele calului, moartea tatalui sau doar disparitia lui, mama eclipsata misterios, strainii care, precum Le Chiffre si avatarurile lui, mascheaza practicile mafiote cu un fel de comunitate inchisa cu aer de secta sau de club al milionarilor. Pentru baietelul lui Rodrigo Rey Rosa, situatia are un aer usor SF.

In curind la ferma au sosit vizitatori noi, prieteni cu Anastasia si Bruce. Aproape toti erau straini care cumparasera pamint in apropiere, formind un soi de comunitate. (“Precum menonitii din orasul Belice”, comentase Anastasia.)

Mi-ar place sa cred ca umbra reinnoitului 007 din “Quantum of Solace” a simtit in final (“I never left”) imensa si mareata eliberare pe care o resimte mult mai tinarul Hércules:

In micul sau refugiu, chinuit de tintari (se plesnea peste miini, peste ceafa si peste fata ca sa-i striveasca sau sa-i goneasca), dupa ce si-a plins indelung de mila, l-a cuprins o senzatie extraordinara de libertate. Nu avea si nici nu mai dorea sa aiba parinti.

Cu alte cuvinte, R.I.P Ian Fleming si Goldeneye.

De “La jetée” citire

“Nimic nu separa amintirile de momentele obisnuite. De-abia mai tirziu ele solicita atentia, atunci cind isi arata urmele ranilor.”
( Rien ne distingue les souvenirs des autres moments : ce n’est que plus tard qu’ils se font reconnaître, à leurs cicatrices.)

Am gasit-o in “The Year’s Best Fantasy & Horror”, prima antologie de acest fel scoasa anul acesta de editura Nemira. Este categorisita a fi “poveste experimentala“ si “istorie personala alternativa”, probabil pentru ca este scrisa la persoana 1. Se numeste “Kronia” (o puteti citi aici in engleza) si are un aspect cam neingrijit, de text crescut la intimplare. Despre autoare, Elisabeth Hand, nu stiu nimica.

La jetée: titlu

Ceea ce m-a frapat este referinta foarte clara la filmuletul lui Chris Marker din 1962 pe care lumea-l stie mai degraba ca motor al ideii care avea sa stea la baza filmului lui Terry Gilliam ”Armata celor 12 maimute”. Pentru mine, “La Jetée” este produsul unui om venit din alt sistem solar, de o inventivitate imagistica tulburatoare, care scoate, dintr-un photo-roman de nu mai mult de 28 de minute, o poveste care poate fi in egala masura monument fondator al unui gen - filmele acelea care penduleaza intre SF, fantastic si metafora politica, in genul “Armatei celor 12 maimute”, al lui “Profondo Rosso” de Dario Argento, “2001: Odiseea spatiala” de Kubrick si care se preteaza intre altele la adaptari dupa Philip K. Dick si Kafka.

La jetée: inapoi din viitor

Retin tema relecturii atunci cind este vorba de “Kronia”, povestirea despre care vorbeam putin mai sus.

“Nu ne-am intilnit niciodata. Nu, nu niciodata; doar in treacat : de cinci ori in ultimii optsprezece ani.”

Povestea nu este simpla deloc, desi merge pe calapodul celor doua optiuni care pot avea loc intre un barbat si o femeie: a fost sau n-a fost? A existat o intilnire in liceu, intre baiatul care vomita in azalee si fata care pleca cu amicii in alta parte? Au fost cei doi in aceeasi sala de cinema ca sa vada “Berlin Alexanderplatz”, si momentul acela aproape magic din “La jetée” cind femeia necunoscuta doarme sub privirea ochiului camerei de filmat si nu a aparatului foto? Frecventau ei aceeasi librarie in care el citea “Timpul Dezarticulat” si ea fugea de raftul SF?

"Cam pe atunci am avut pentru prima oara acest vis. Traiam in viitor. Slujba mea presupunea sa calatoresc prin timp, vinindu-i pe raufacatori. (..) Ma tot loveam de acelasi barbat, de virsta mea, brunet, inalt. (…) O mie de ani inainte si inapoi, lumea se recladea. Copilul nostru s-a nascut, a murit, a imbatrinit, a inceput sa mearga. Uneori parul tau era cenusiu, alteori era negru. O data ti s-au spart ochelarii (…) O data am avortat. O data copilul a murit. O data tu ai murit. Era doar un vis.”

Pina la urma cine cui trimite carti si cine ramine necasatorit? Cine a avut copii si cine a renuntat la partea asta de viata? Cine a trait intr-o ruina in Ungaria dupa un bombardament atomic si care dintre ei in New York-ul lui 9/11?

La jetée: asa arata cel de-al 3-lea razboi mondial

Elisabeth Hand inverseaza putin rolurile, personaja ei este cea care se dedubleaza in trecut sau in viitor atunci cind se percepe pe sine copil agatata de un barbat care ar putea sa-i fie tata, amant, sot laolalta. Probabil ca scriitoarea s-a prins, la persoana 1 poate vorbi cel care din nefericire nu poate fi capturat de timp si de istorie:

“Nu am avut copii. La National Zoo am vazut un barbat inalt plimbindu-se de mina cu o fetita. Ea s-a intors si s-a holbat la mine: ochi cenusii, ochelari, par negru subtire. Semana cu mine.”

La jetée: moartea ca un zbor

Amestecul acesta de vieti care merg inainte si-napoi pe axa timpului este probabil lectura foarte foarte personala pe care o da Elisabeth Hand filmului lui Marker. Mi-ar fi placut sa citesc insa ceva mai putin ancorat in realtatea vietii de cuplu, ceva mai insingurat si mai general ca si personajul cineastului francez. Cele citeva pagini mi-au dat insa cheful sa vad “La Jetée” din perspectiva asta, a relecturii, a memoriei si a palimpsestului. A faptului ca sintem ontologic destinati sa vedem reluarea si rescrierea ca pe-o cadere (mai putin Chris Marker, care vine cu siguranta de pe o alta planeta, de vreme ce eroul lui pare ca zboara inainte de a fi mereu doborit in fata femeii care-l asteapta). Cind vorbesc despre relectura (la modul foarte intim, nu la banala practica a citarii) ma gindesc la “La Jetée” ca la un “Vertigo”, atit de intim legat de filmul matrice al lui Hitchcock incit simti ca fictiunea se tese pe un fond de gesturi hitchcockiene demult prezente si profund asimilate.

In lada mea de compost ar putea incapea un proiect faraonic de genul comparatie intre rescrierea ca relectura personala ("La jetée") sau ca rememorare fidela (decizia lui Gus van Sant de a reface cadru cu cadru “Psycho”).

La jetée: doctorul (Jacques Ledoux)

PS: Filmul a fost turnat in subteranele palatului Chaillot care la un an dupa aceea au devenit sediul Cinematecii din Paris. Omul acela de stiinta cu pulover pe git si privire rece era pe atunci directorului Arhivei de film din Belgia. Este vorba de Jacques Ledoux.

Aici gasiti o indicatie noua de lectura pornind de la filmul lui Marker si care duce catre Adolfo Bioy Casares (si la metafora aceea obsesiva a motivului din covor de care nu ma dezic nici sa vreau) si catre alte “lecturi” cinematografice din gama “Anul trecut la Marienbad” si bineinteles “Vertigo“ care se lupta cu sentimentul inadecvarii intre prezent, trecut si viitor.

Panseaua zilei

Von Fronau, frumos ca un Apollo de la miazanoapte, avea privirea abatuta si solemn descumpanita a taranului cind vede un les de copil.

Heimito von Doderer, "Ultima aventura".

Aventura lui Heimito

Iata, cavalerul a mutilat dragonul si se instaleaza apoi la Montefal cu inima arsa. Nu, nu este vorba de ducesa, ci de privirea dragonului.

Erau ochii dragonului. Se deschisesera larg.

Zaceau in fata lui Ruy ca doua mici lacuri de padure, al caror fund cafeniu, milos, se arata in lumina soarelui, dezvaluind toata profunzimea ametitoare a cerului (…) Ochii aceia te duceau departe, in adinc, ca prin padurice nu puteau fi strabatute in citeva zile, saptamini sau luni, ci in secole intregi. (…) in ei erau toate aventurile de pe pamint si, impreuna cu ele, toata viata ramasa in stapinirea deplina a unor asemrnea paduri, ca visul intr-un trup adormit (…) Dar nobilul Ruy strabatu acest coridor cafeniu cu reflexe aurii, tot mai larg si stropit cu verde, in care erau strinse multe (…) acum, lui Ruy nu-i veni deloc greu sa adune laolalta, cu privirea lui patrunzatoare, fermecata, intre umerii acestui barbat imbracat in argint si fier sclipitor, care visa acolo, in fata balaurului - sa adune ca intr-o mica ranita tot ce traise el vreodata; si, iata, socotea ca e usor.

Fantastica perspectiva asta in care Ruy priveste balaurul fix in ochi se regaseste atirnat in limburile vietii si pentru un moment se priveste pe sine ca fiind balaurul insusi. Mutatia spiralata a privitorului privit si coridorul cafeniu-auriu merita poate mult mai mult decit “codul criticului” de pe coperta a patra, citez:

Drumul prin padurea obscura - labirintul vietii, balaurul - primejdiile de pe drum, pe care nu neaparat prin vitejie le dobori; cavalerul - barbatul matur, maestrul; scutierul - tinarul, discipolul, indragostitul; etc.

Abia am inceput “Ultima aventura” si sint deja foarte convinsa ca nu am de-a face cu un “Alchimist” in varianta alemanica. Unde s-a mai vazut un cavaler cu inima arsa de-un dragon ?
Ei, oricum ducesa/printesa exista. Si domiciliul ei are ceva special:

Trecura saptaminile urmatoare iute ca zilele. Ramineau o clipita deasupra marginii aburite a cerului - in care se decupau contururile unui oras, pare-se mai mare, si ale satelor invecinate, apoi iarasi ale unei cetati - si iata ca din nou se incheia o saptamina (…)

Marginea asta aburita a cerului m-a dus cu gindul la castelele care cresc in cer pentru Hayao Miyazaki si la porturile ceresti din “Stardust / Pulbere de stele” unde ancoreaza piratii fulgerelor, e lumea portmoneu facuta din pliuri si din corespondente labirintice.

Probabil va urma.