Vazut pe DVD

Din varii motive (adica tot felul de idei demne de lada de compost, cronicile de pe movieblog sau caldura nebuna) putine au fost filmele vazute pe DVD.

In primul rind tripletul semnat de Yasujiro Ozu, trei filme din perioada tirzie, dar nu atit de tirzie cit sa fie in culori, trei variatii pe temele cele mai intilnite in filmografia cineastului.

“Banshun” (Primavara tirzie, 1949) deschide cronologic vorbind perioada cea mai elaborata si mai cunoscuta a lui Ozu, cele 13 filme facute in perioada 1949-1963 au fost studiate si ras-studiate de-alde Dan Richie, Paul Schrader, Bordwell si multi altii. Despre el mai multe pe movie. De mentionat presupozitiile demente la care ajung unii spectatori care nu prea se deranjeaza sa gindeasca filmul in termenii culturali ai timpului sau : opozitia casatorie/libertate, necesitatea alegerii optiunii celei mai “opresive” este pentru majoritatea spectatorilor occidentali foarte “devastatoare”. Asta cind, in filmul insusi exista o discutie foarte limpede despre maritisurile aranjate care sint de bon ton si mult mai sigure decit cele facute din impuls sentimental. Sau presupozitia internarii in lagar a tinerei Noriko, de unde si necesitatea analizelor de care femeia vorbeste la un moment dat.





“Tokyo Monogatari” (1953) - daca “Banshun” ar fi premiul criticii in topul occidental, “Tokyo Story” ar trebui sa primeasca premiul publicului. Este filmul cu care oamenii se initiaza in Ozu, asta probabil pentru ca
1. avem de-a face cu o superba melodrama si
2. filmul propune un montaj mai alert si o poveste inchegata si vioaie.
O Setsuko Hara care iarasi zimbind spune un lucru ingrozitor ”toti sintem asa“ (adica intoleranti si cruzi) si continua “toti copiii sint asa“ (adica devin intoleranti si cruzi de indata ce ajung la virsta adulta).






“Tokyo Boshoku” (1957) - despre filmul asta nu prea s-a vorbit pentru ca este, zic eu, destul de atipic (contine o sinucidere si personaje din categoria “noir” pur si simplu). Unii critici vorbesc despre “Tokyo Twilight“ ca de o posibila urmare la Banshun. Daca sint vazute unul dupa altul in ordinea cronologica, efectul este foarte puternic. Inca nu m-am gindit cu ce sa ma dau mare pe movieblog, simt insa ca imi dau singura ocazia de a scrie o cronica dificila pentru care culpabilizez deja.






“Delicatessen” - filmul lui Caro&Jeunet din 1991 revazut in contextul ”mincarea si filmul” sau mai degraba “mincarea si lecturile si filmul”. Ma gindeam sa fac o paralela intre distopia semnata Caro&Jeunet si cea din “Manualul canibalului“ lui Carlos Balmaceda. Veti spune ca m-am timpit, Balmaceda povesteste istoria Argentinei, ei bine felul in care o face tot distopic este. Asemanari sint cu ghiotura : casa gotica / taverna Almacen, personajele multiple care aduc filmul acesta aproape coral de viziunea istorica din avion a scriitorului argentinian, interpretarile politice care se distanteaza de realitate prin comic (Caro&Jeunet) sau perspectiva panoramica (Balmaceda). Banuiesc ca in ambele cazuri multe chichite si aluzii sint intraductibile, sint sigura de asta cel putin in ceea ce priveste filmul, date fiind reactiile spectatorilor anglofoni care au vazut varianta DVD.

Bine bine, veti spune, tu probabil ca te-ai uitat la film pentru canibalismul despre care se vorbeste acolo. Ati avea dreptate, numai ca Balmaceda nu vorbeste despre canibalism ca tehnica de supravietuire si nici nu propune o dihotomie gen vegetarianism (Louison) / canibalism (pensiunea tinuta de Clapet). La Balmaceda, tabuul acesta este legat de decadenta individuala imputabila mostenirii genetice si alegerii personale in contextul cel mai moral cu putinta (pacat nu?)

“An Unfinished Life” - filmele lui Lasse halstrom au devenit telefilme soporifice. Premiul intii cu coronita ursului Bart si secventei formidabile in care in prim plan doua mite gri cu alb pufoase se uita la bataia dintre doi tipi care se desfasoara in fundal. Cind aceasta se incheie intr-un nor de praf, mita 1 si mita 2 se privesc reciproc si parca dau din umeri. In rest, un raton cu aparitie episodica si ilustrate cu munti si pajisti inverzite din Wyoming.

Vazut pe DVD - "Ratatouille"

Am evitat o incursiune la cinema de dragul lui “Ratatouille” datorita maniei de a dubla filmele de animatie considerate a fi “ uzul aproape exclusiv“ al tinerei generatii. Nu suport vatamarea majora a filmului pe care o aduce dublajul artistic, trebuie deci pindite variantele subtitrate si evitate pe cit posibil tepele.

Observati geografia fantezista a Parisului

Tema este foarte la moda : slow food vs fast food, cuisine du terroir vs asa numita gastronomie internationala, bucataria ca hobby sanatos si, mai nou, creativ vs rontaiala de junk food (vezi apetenta lui Emile pentru hirtia de ambalaj si orice fel de garbage pe care sobolanul il mesteca fara sa stie prea bine ce inghite). Toate pornesc de la a priori-ul bucatariei franceze ca fiind cea mai buna/fina/sanatoasa/simpla gastronomie din lumea “civilizata”. Cum exista o ierarhizarea si in faimoasa French cuisine, exaltata aici este bucataria mediteraneana : nu degeaba felul de mincare adorat instantaneu de faimosul critic Ego este ratatouille, tocanita de legume din copilarie, resuscitare a imaginii materne care apare dealtfel intr-un halou de lumina.

La Ratatouille

Alaturi de ratatouille, faimoasa omleta (cu multe multe ierburi si brinza) asa cum tot in Midi se face. Pe locul doi in ordinea aparitiei, supa cu multe multe legume, ierburi aromate si condimente. Apriga Colette aproape ca face un poem dedicat acelui “croustillant” al piinii “baguette”, mai mult coaja decit miez. Secventa inchinata pestelui a fost taiata la montaj, iar de carne sau de deserturi nici ca se vorbeste. Undeva, bine ancorat, se afla si vinul (mai ales rosu), sampania adorata in Nord nici ca-si baga nasul in bucataria lui Gusteau. Nu-i de mirare ca chef-ul instalat dupa moartea rubicondului Gusteau este de origine sud americana, obsedat de fast food-ul tex-mex care nu merge nici sa-l pici cu ceara cu exigentele foarte clare ale publicului gourmet.

Remy

Comicariile sint si simpatice, marea familie a sobolanilor este un fel de corp de armata aflata in continua migratie care-si camufleaza mereu spatele si se organizeaza in task force-uri de interventie rapida, pentru ca stirpea sobolaneasca este o specie in continua lupta cu omul. Remy insusi, in tinerete, debuteaza prin a-si pune rafinatul nez in slujba detectarii de alimente otravite. De partea cealalta a cimpului de bataie, umanitatea mefianta poarta in ea spaime ancestrale in scirba pe care o manifesta fata de sobolani (nocturna din fata magazinului de otravuri este superba).

Super-babuta

Regizorii ambitioneaza planuri secventa uriase si incearca sa faca din personajele principale caractere complexe a caror perspectiva sa constituie de fapt filmul. Lupta dintre bine si rau are loc de data asta in camara si bucatarie, locuri unde magia ca atare nu exista, iar povestile din comics-uri s-ar simti strimtorate. E nevoie deci de un story foarte coerent si bine inchegat care sa elimine trucurile de poveste Disney pentru a supravietui. Si supravietuieste vorbind despre viata de zi cu zi vazuta prin ochii lui Remy ascuns in spatele unei toci de bucatar transparente.

Remy si Gusteau

Ceea ce m-a frapat a fost “spiritul lui Gusteau” care i se arata lui Remy in sistemul de canalizare parizian. Legatura cu “Lage Raho Munna Bhai” (2006) este mai mult decit evidenta : ambele personaje au “revelatia” duhului din sticla intr-un moment de slabiciune fizica (nesomn pentru Munnabhai, epuizare fizica si foame pentru Remy), ambele personaje se folosesc cu larghete de “duh” pentru a se corecta in drumul lor catre plenitudine morala (Remy trebuie sa invete sa nu fure, Munnabhai musai sa invete sa nu mai minta.) Gusteau spune de la inceput ca este o proiectie a mintii sobolanesti, Munnabhai afla ca Bapu ar putea fi un produs al hormonilor din creierul sau si nicidecum o fantoma veritabila.
As indrazni sa merg mai departe, sa remarc transformarea supranaturalului in proiectie/fantasma explicabila gratie stiintelor cognitive care se opereaza acum si in filmele animate (destinate copiilor capabili sa accepte inca fantasticul) si in filmele comice (unde totul este posibil daca acest posibil poate produce risul). Rationalizarea aceasta a fantasticului vine, zic eu, din popularitatea si vulgarizarea stiintelor cognitive care, precum psihanaliza acum un secol, au tendinta sa se inflitreze oriunde si sub orice masti.

Raising Arizona (1987)

Maaare-i lenea, am lasat sa treaca filme neinregistrate sub eticheta “Vazut pe DVD”. Mai deunazi, de pilda “Raising Arizona” (1987, regizor Joel Coen), o comedioara usoara cu bebelusi, multi bebelusi, dintre care unul cel putin ajunge sa fie sustras de un cuplu putin in deriva din lipsa de copii, apoi este subtilizat de un duo de evadati dusi cu pluta. Pe urmele bebelusului aflat intr-o continua pasa de la unul la altul, se mai afla si un motociclist sinistru fara scrupule. Happy end-ul era de asteptat.

Un Nicholas Cage tinar de tot, nu-l stiam capabil sa faca roluri de comedie si o Holly Hunter abia descoperita de Coen Bros ”fac” personajele principale. In rolurile secundare sint numai actori seriosi cu care numitii frati vor lucra in continuare ani de zile : John Goodman, Frances McDormand, M.Emmet Walsh.


Actiunea nu se petrece nici in Montana din “Fargo”, nici in Texasul din “Blood Simple” si “No Country…”, ci intr-o Arizona putin cam caraghioasa in care Tempe, suburbie a orasului Phoenix, este o adunatura de cactusi luminare si de rulote de carton presarate in desert. Ca sa nu mai vorbim despre jefuirea bancii de poporeni din “La Grange” (nici banca, nici orasul, nici “the hays” nu exista in Arizona) care se lasa cu o mare dilema:

"Everybody freeze...everybody down on the ground."
"Well, which is is young fella? If'n I freeze, I can't very well drop, and if'n I drop, I'mma be in motion.”

Varianta DVD gasita intr-un hypermarket a avut bunul simt de a prezenta dialogurile si in varianta originala : mare usurare, comedioara fratilor Coen ma interesa mai ales pentru dialogurile, ca intotdeauna foarte atent fasonate (combinatie nerealista de complexitate lingvistica sententioasa si de accent puternic de la tara). Ba mai era ceva, motoclicistul acela, Leonard Smalls, iesit din infernul lui Hi, seamana ingrozitor cu Ghost Rider-ul de peste ani al lui Nicholas Cage, numai ca Randall “Tex” Cobb face toti banii cu nasul lui spart de fost boxer de categorie grea si cu botoseii de bebe atirnind la curea.

Oricum, Hi ramine un personaj de referinta in gradina zoo a fratilor Coen, printre ginditorii cu suflet mare, idei multe fara insa a beneficia de obisnuitul suport tehnic datorat QI-ului care sa le asigure coerenta si logica povestii.


Bascalii preferate:

"I'm gonna be taking these diapers and...*UH* whatever cash you have"

"Leonard Smalls. My friends call me Lenny. But I don't have any friends."

”I don't know! They're jammies! They got Yodas and shit on 'em...”

The Last of the Mohicans (1992)

• "This is not a chick's movie, it's great and REALLY VIOLENT"
• "worst Daniel Day Lewis film for him",
• "by today's high movie standards, this is a boring film", etc etc...

Problema celor care ocazional au dat nas in nas cu filmul lui Michael Mann, adaptare a romanului lui Fenimore Cooper, este partea de romance (un baiat iubea o fata, da, dar in 1757) care pare inacceptabila, daca n-ar fi fost scenele de batalie si o scalpare filmata discret urmata de o vaga incinerare, rezultat al justitiei transate de batrinul huron. O fi de vina si romanul, situat altadata pe lista lecturilor obligatorii din care nu am reusit sa citesc decit un sfert, prea digresiv pentru standardele de azi. Argumentul acesta este cu dus intors, sint unii care s-au plins tocmai de saracirea substantei fenimore-cooper-iene si simplificarea ei parca pentru uzul chick, adica romance si muzica frumoasa cu Great Smoky Mountains in fundal, care ar trebui sa refaca peisajul Marilor Lacuri din secolul 18.

Povestea de dragoste putin probabila dintre Hawkeye si Cora are loc intr-o perioada mitica de nastere a Americii, razboiul franco-englez pentru colonizarea Canadei (aflat nu departe de Declaratia de Independenta pe scara istoriei.) Or intr-un spatiu mitic totul este permis, chiar si amorul putin probabil dintre un mohican prin adoptie si o englezoaica fata de ofiter. Am putea extinde putin comparatia cu "Lumea noua" a lui Malick, care focalizeaza pe aceleasi elemente ( mama natura absolut indiferenta si majestuoasa, "bunul salbatic" si "placerile simple ale vietii" cu cit mai apropiate de natura cu atit mai sanatoase ) desi lumea lui adopta un ton mult mai meditativ. Mann este sinonim cu miscarea, fiecare cadru al lui arata ceva necesar dezvoltarii epicului. Miscarile de trupe, batalia pentru fort, atacul din padure, urmarirea si salvarea Corei, toate acestea sint secvente in care se intimpla mereu ceva, astfel incit filmul pastreaza un ritm sustinut si constant timp de doua ore. Si daca motorul nu mai este acum tensiunea spaimei (vezi Manhunt), dragostea este incarcata cu destula adrenalina pentru ca mereu se intimpla ceva.



"The Last of the Mohicans" este marturia experientei lui Mann in ceea ce priveste primatul actiunii pure in care dialogul este expeditiv si epurat, in profitul sunetului, imaginii si montajului secventelor de actiune. Violenta pare non violenta datorita situarii povestii in illo tempore, cind nativii si noi venitii gaseau interese comune in a refuza sa moara pentru "bunul rege George".
De aceea nu pot fi de acord cu ideea ca "the Last..." este un film usurel, la asta a contribuit mult secventa de sub cascada pe care nu o poti cataloga drept romance daca ii adaugi ultimele 15-20 de minute din film (moartea lui Uncas, sinuciderea lui Alice, razbunarea lui Chingachgook si panoramicul dinainte de genericul de final) care se succed cu repeziciune si aproape fara dialog. Poate ca astazi filmarile in slow motion, cum este moartea lui Alice pe fond de balada irlandeza sau inaintarea eroica a lui Hawkeye printre dusmani, par mult mai putin valabile ca in 92, ele fiind copiate si citate indelung de atunci in multe filme de gen (Braveheart de exemplu, in 1995.) Cert este ca optiunea lui Mann de a fi accentuat partea vizual-auditiva salveaza filmul de inamolirea in sirop.


Cind am citat comentariile de mai sus referitoare la prestatia lui DDL, nu m-am putut abtine sa nu-l compar cu DDL-ul din "There Will be Blood" si cu alte roluri pe care actorul si le-a asumat. De notat ca pentru DDL a-si asuma un rol inseamna a-l pregati indelung, a intra in pielea personajului cu cit mai mult. Pentru a fi Hawkeye, actorul a trait in salbaticie si izolare, alergind, vinind si descurcindu-se singur ca un adevarat Native American ce trebuie sa fie, de unde miscarile fluide cu care alearga, visleste, sare, se tiraste.

De la Election la Tokyo Godfathers

Cel mai tare si mai mare blockbuster asiatic ( Election 1 si 2 regizat de Johnnie To ) este laudat indelung pe tot internetul pentru modul foarte armonios in care imbina :

1. stiinta deloc neglijabila de a se mula pe gustul publicului prin exploatarea trucurilor obisnuite ale filmelor de actiune;
2. dorinta manifesta de a face un film in sfirsit made in Hong Kong;
3. gustul lui Johnnie To pentru full time action in stil mare.

Cam asta este "Election": o poveste despre triadele din Hong Kong in circumstantele foarte actuale ale permutarilor politice operate dupa 1997 in relatiile cu China. Protejate fiind de un background mitologic foarte elaborat, triadele incearca sa se adapteze noii realitati si sa supravietuiasca, ceea ce da nastere la ciocniri violente intre "unchii" cei batrini si lupii tineri gata sa incalce codurile multiseculare ale breslei. "Filmarile pentru Election 1 si 2 au fost facute in acelasi timp iar peliculele au iesit pe marile ecrane aproape simultan. Nu se vorbeste despre un sequel ci mai degraba de doua episoade care se invirt in jurul aceluiasi pretext narativ, "alegerea capului triadelor" care numai democratica nu este.

" Election 1 " este o mica bijuterie pentru amatorii filmelor de action asiatic, aflat departe de tot de stilul John Woo de acum vreo 30 de ani ; ritmul este foarte nervos, un montaj alert permite actiunii sa panorameze taberele inamice, politia aproape ca nu exista, asa cum nu mai exista nici haiducul singuratic si onest pe care l-a popularizat Chow Yun-fat in "A Better Tomorrow " si " The Killer " de exemplu. Acum gasca aglutineaza caracterele cele mai diverse, pactul de singe dintre nas si protejatii sai este simbolic si usor de ignorat. Armele aproape ca lipsesc si golanii prefera mijloacele punitive traditionale : ba o cusca pentru transportat gaini, ba un cos de gunoi, un kil de vopsea, o sabie ninja, o extorcare, o rapire, un accident rutier aranjat si multa multa bataie care nu mai are nimic coregrafic. Sfirsitul este atit de neasteptat incit nu stii ce sa crezi vazindu-l pe aparent linistitul Lok transformat intr-o bruta perfecta insetata de singe.

Nu-mi ramine decit sa astept " Election 2 " in varianta DVD si sa-i injur pe cei care au preferat din ratiuni de marketing sa nu respecte sincronizarea celor doua opusuri, asa cum a fost ea conceputa de catre Johnnie To.

Tot un film de actiune este si " Tokyo Godfathers ". Satoshi Kon este pentru mine cel putin o descoperire recenta, anul trecut dadeam nas in nas cu " Paprika ". M-au atras nu numai calitatea anime-ului cit mai ales scenariul mult prea bogat, atractia pe care o simte regizorul pentru vis, pentru lumile paralele, pentru adincimile psi, pentru problemele de fragmentare identitara a personalitatii si de ce nu pentru cinema. Am facut ce-am facut si m-am procopsit cu " Millenium Actress " care seamana foarte mult cu " Paprika " din ratiunile invocate mai sus si cu " Perfect Blue " pe care nu l-am vazut inca.

" Tokyo Godfathers " este un anime mult mai clasic, nu tu vise, nu tu personaje virtuale, nu tu "ce-ar fi fost daca" ci povestea unor boschetari (travestitul Hana Punga, Gin, amaritul mitoman si Miyuki adolescenta violenta ) care descopera un bebelus in gunoi si incearca sa il returneze parintilor, asta bineinteles dupa multe aventuri in care comicul nu are nimic debil si nimic din telenovelele de tip " Candy ". Desenul este foarte ingrijit, sintem departe de ochishorii mari si albastri si de coditele blonde sau de frizura tremurinda à la Albator. Motoarele de cautare de cinema il taxeaza drept "dark comedy" iar in SUA el apare ca fiind " Rated PG-13 for thematic elements, violent images, language and some sexual material. "