 |
| Editura Vellant |
Tabu al lumii civilizate de pretutindeni, antropofagia nu este un subiect de tratat cu usuratate asa cum au facut-o cindva exploratorii, geografii, calatorii in zone nedefrisate de marele om alb, atunci cind au dat nas in nas cu primele populatii antropofage. Columb fu unul dintre primii care, descoperind-i pe Caribis, mincatori de oameni, ii boteza judicios “canibali” prin omofonie (caribal, canis, carne). Au venit apoi antropologii, care, mai practici, au transformat diabolizatul salbatic canibal intr-un obiect de studiu care nu inceteaza sa fie cercetat pe toate partile, in toate cusaturile, motivatiile, tendintele si subspeciile : ba lipsa hranei, ba oribile razbunari clanice sau rituri social-funerare sau curioase obiceiuri vrajitoresti cu aer samanic, ba delir colectiv patologic, ba nebunie gurmanda inexplicabila a unor indivizi izolati, ba “le cru et le cuit”, ba “la grande cuisine rituelle cannibale” cu fineturile ei aparte. Ce mai, o intreaga pletora de tomuri care au incercat sa stoarca subiectul, exploatindu-i oarecum si caracterul formidabil, in care occidentalii recunosc cu jumatate de gura si dintotdeauna spaime mai adinci ca moartea. Pentru publicul larg, canibalul a fost si este un deviant, un agresor transgresiv de genul lui Hannibal Lecter, un cosmar iesit din filmele lui Pasolini sau din delirurile foarte realiste ale lui Ruggero Deodato. Sau un caz frizind basmele “snuff” clasat la rubrica “insolit”pe internet.
Uite ca istoricul scriitor Carlos Balmaceda a ales canibalul ca personaj principal al cartii sale “Manual del Caníbal” aparuta recent si la noi la editura Vellant in traducerea Ilincai Ilian. Trebuie spus inca de la inceput, cititorul are numaidecit parte de o grozava si savuroasa traducere. Povestea curge ca unsa, intilnesti cuvinte pe care nu le-ai mai auzit de-o eternitate in propria-ti limba, frazarea arborescenta a scriitorului argentinian se lasa imblinzita usor, nu stiu cum s-a putut descurca traducatoarea cu atitea subordonate care curg una dupa alta pina la punct.
Povestea este in acelasi timp simpla : saga centenara a unei familii de bucatari de geniu din Mar del Plata, orasul de bastina al autorului insusi, vazuta prin perspectiva istoriei moderne a Argentinei. Stilul povestirii este transparent (povestire la persoana a treia, ce poate fi mai comestibil) ; ritmul insa este teribil de sincopat, autorul isi permite sa faca salturi narative din trecut in prezent, dezmembrind timpul de iluzia curgerii sale normale. A povesti vietile mai multor oameni este un pariu cu monotonia. Balmaceda insa stie sa-si ia cititorul la sentiment presarind textul cu micropovestiri in dulcele stil sud american. Curios, ritmicitatea asta in “salt de purice” este destul de disciplinata, citeva teme si retete importante se desprind din toata galeria aceasta gustativa.
Societatea carnivora
Carlos Balmaceda“Clasa politica din fruntea tarii s-a transformat intr-o specie carnivora (…) fiecare epoca si-a adus propria contributie culinara, gusturile si aromele nu sint niciodata independente de spiritul celor care maninca bucatele, sau nu-i adevarat ca deseori stomacul spune mai multe decit capul ? Felul in care maninci reflecta cu acuratete maniile si fricile, viciile si lipsurile, angoasele si bucuriile, fobiile si obsesiile, mizeriile si virtutile”,digreseaza autorul insusi la un moment dat. M-a frapat sintagma “specie carnivora”. In 2007, la Feria del Libro, Balmaceda a sustinut o conferinta cu tema “Política y violencia en Manual del Caníbal”.
Ne este sugerat ca apetitul carnivor se asociaza cu politica si cu violenta pe care aceasta o naste. Cele trei crime, urmate de festinuri canibale pentru uzul publicului, merg mina in mina cu astfel de digresiuni. Clientii care calca pragul faimoasei taverne “Almacén Buenos Aires” sint dintre cei mai variati, de la politicienii ametiti de putere la sindicalistii umflati de “lacomia cotidiana” si golden boys parca scosi din romanele lui Brett Easton Ellis alaturi de simplii gourmets, turisti sau curiosi. Taverna Almacén este un catalizator care atrage oameni de toate soiurile legati prin voracitate si apetit nemasurat pentru felurile pregatite de César, bucatarul canibal. Frenezia gustativa post banchet este bombastica si consensuala : copiii maninca “cu lacomie hazlie de capcaun”, adultii “infierbintati“ ingurgiteaza “cu pofta apocaliptica”, clientii se indragostesc ”de gustul intens al mincarii” si aplauda calduros “ceremonia gastronomica” sau pur si simplu ling farfuriile.
Balmaceda nu se situeaza deloc departe de teoriile lui Pasolini care pune un semn de egalitate intre politica, practicile canibale si societatea consumatorista hapaitoare de diferente. Fascismul vazut de Pasolini este lacom si porcin in gusturi. Rafinamentul gastronomic infloreste la Almacén si in perioade instabile politic, hranind cu egala larghete sfinti si tortionari. Casta “Manualului“, adica Massimo, Renzo, Federico, Jürgen si César se straduiesc sa dea curs fantasmelor culinare venite din partea celor mai versatili politicieni (divinul Marcelo, presedintele tarii in 1922 si a sa “Crêpe Régine”), in egala masura sint hranite insa si gurile dizidente, franciscanul Bernardo de Mendieta de exemplu indragostit de “puiul cu ierburi din iad”.
Aproape ca nu exista capitol in care Balmaceda sa nu arunce cite o scurta notificatie a istoriei celei mari. “La 29 octombrie 1922, Italia monarhista s-a cutremurat : Benito Mussolini calatorea cu trenul spre Roma (…)” sau
“Pe 28 iunie 1896, s-a organizat la Buenos Aires Congresul Partidului Socialist. Intrunirea a avut ca rezultat aprobarea declaratiei de principiu (…) putindu-se spune ca in acea zi legendara s-a nascut Partidul Socialist din Argentina. Dar sa mai zabovim putin asupra datei : 28 iunie, pentru ca paradoxurile istoriei ne spun ca exact dupa optsprezece ani va ajunge familia Ciancaglini la Mar del Plata si, in acelasi timp, in cealalta parte a oceanului, un glont criminal in Sarajevo va duce la izbucnirea Primului Razboi Mondial. Drept care, cind s-a creat Partidul Socialist in Argentina, Massimo Lombroso lucra ca maestru in supe la Milano si era departe de a-si inchipui ca peste paisprezece ani pasii o sa-l poarte pe coastele reci ale Atlanticului de Sud.”Iata istoria ca o tesatura viguroasa de coincidente care se lasa citita in toate sensurile cronologice pentru a gasi punti intre trecut si viitor. Activismul socialist al lui Massimo din anii 30 se imbina ciudat cu peronismul Mariei, nora sa, si mai ales cu apolitismul aton al lui César din era post-Malvine si al betivului de taica-sau, devenit terorist periculos in anii 70 datorita aceleiasi fatum numit ironic providenta. Destinul este “taumaturgic” si se fixeaza in buloanele unor date precise (ziua/luna/anul, fix peste X ani personajul Y il va reintilni pe Z.)
Merita, in acest caz, sa te situezi cit mai sus, asa cum face si Balmaceda, pentru a putea privi de la egala distanta panorama societatii carnivore care se desfasoara timp de o suta de ani (1892-1995). Asta in timp ce Pasolini prefera sa se situeze mai degraba razant la nivelul solului si sa isi implice perspectiva in lacomia societatii fasciste.
Nu intentionez sa urmaresc aici, impreuna personajele lui Balmaceda, o trecere in revista a istoriei politice argentiniene, presarata peste tot in textul literar si explicata cuprinzator de catre traducatoare in marea Postfata. Ma gindesc ca majoritatea cititorilor europeni de exemplu si ne-hispanofoni nu stiu mare brinza despre aceasta tara, poate cel mult cite ceva despre Juan Peron si consoarta sa Evita, poate ceva despre dictatura generarilor si coruptia guvernului Menem care a aruncat tara intr-o criza brutala si cam atit. Nu mesajul politic m-a interesat, in orice caz nu citatele cu “ospetele pantagruelice din vremi dictatoriale” vs “tristetea senina”si piinea euharistica din caminele modeste. Ci mai degraba jocul de oglinzi care transforma victimele lui César in fantome ale “disparutilor”.
Cine gateste?
Unul dintre numeroase Almacenes se afla in Buenos Aires si a fost pictat de Cris Pereiro.Avem de-a face cu o adevarata casta de bucatari, deci in mai fiecare capitol se vorbeste despre gatit. Gasesc ciudat faptul ca numai barbatii gatesc in cartea lui Balmaceda, cele citeva femei dotate cu harul bucatariei sint trimise nu la cratita, ci in sectorul administrativ.
Creativi sint numai barbatii. Eventualele exceptii sint puse pe seama magiei tavernei (Marina incepe prin a fi ospatarita la Almacén, unde, innoptind odata din cauza de furtuna, viseaza faimoasa reteta a iepurelui cu coniac pe care insa Jürgen o definitiveaza). Singura bucatareasa autentica din grupul de gen, Florencia este o exogena specializata in “sosuri, dresuri, siropuri, indulcitori, muraturi, condimente” adica in stiinta nuantarii.
Fiecare “chef” de vita are o ascendenta spirituala intr-unul dintre bucatarii intrati in istorie prin usa din dos : Massimo este format la scoala “divinului Antonin”; fratii Cagliostro au in comun cu nefericitul Placido Hoyuelos Arroyo din Burgos, genialul bucatar al lui Carlos IV, talentul de a concepe opisuri “de vraji culinare” ; copilul Mariei si al lui Renzo este botezat Federico dupa numele lui Zefirano, cel mai inspirat bucatar din ducatul Ferrarei in vremea Lucretiei Borgia. Exemplarele venite din afara castei (Jürgen, Pablo) sau cele aberante in care talentul lipseste cu desavirsire (Eduardo) nu se raporteaza direct la nici o traditie. In fine, César este atit de obsedat de absenta genitorilor directi incit face o fixatie monomana si fetisista pe manualul fondator al dinastiei Lombroso.
Avar cu descrierile fizice, Balmaceda prefera mai degraba sa descrie genul culinar prin intermediul retetelor descrise ici colo. (Nu este de mirare ca “Manualul canibalului” se gaseste pe siturile de vinzari online de carte la sectorul… carti de bucate, traducerea germana preferind sa traduca “Manual” prin “Kochbuch” adica retetar.) Atributele strict legate de rezultatele retetelor sint cam monotone si abstracte, raminem in zona “deliciosului”si “sublimului”. Din cind in cind insa, aflam ca Massimo are stiinta adaptarii unei retete, Jürgen un simt gustativ ideal si o aplecare spre carnurile rosii si vinat, Federico este specialist in peste si fructe de mare, Marina impune bucataria italiana gravata in singele ei de emigranta de a doua generatie, Florencia este celebra prin odoratul ei spectaculos, iar gemenii Cagliostro au darul sintezei literaturii gastronomice din toate timpurile. Pe César il surprindem rareori gatind altceva decit carne (umana), desi inventivitatea sa este atit de perfecta incit pare patologica. (“Era in el ceva care ii tulbura, ca un gaz toxic.”)
Singele si Privirea
A trebuit sa recitesc cu atentie cartea si sa iau notite ca sa remarc recurenta singelui mai peste tot. Acesta pare legat de tot ceea ce tine de corporalitate, viata afectiva, senzualitate, sexualitate. Pulsarea singelui urmata de roseti tulburate este semnul unei pasiuni marquesine (“ceva le-a stirnit singele, un val de roseata a invadat fata femeii, pulsul i s-a transformat intr-o viitura”), atractia trupeasca este totdeauna irationala (“atit de meticulos e limbajul pielii si al singelui : trupul are propriul lui alfabet ca sa povesteasca tot ce ramine nespus , iar ochii refuza sa se uite inapoi.”)
Hieroglifa ereditara prestabileste istoria (“destinul micutului era deja stabilit prin singe si gust”; “Lui Federico ii curgea in vine aceeasi vraja nevazuta care venea din singele tatalui(…) o vraja facuta din parfumuri, gusturi, arome exotice si texturi apetisante.”)
La polul opus, privirea este in ultima instanta vehicul al posedarii demonice (iata scena descoperirii bebelusului canibal :
“A pus mina pe clanta si a deschis usa incetisor, un fascicul de raze scalda camera in lumina. (…) bebelusul (…) isi atinti ochii asupra ei, doi ochi negri ca taciunii, iar greata i se transforma pe loc in panica. Beatriz jura ca in momentul acela a simtit ca diavolul o linge pe piele”sau al re-cunoasterii revelatorii ca antreu al festinului canibal
“S-a oprit si a privit patul cu niste ochi de animal in calduri: un abur de lumina alba scalda pernele de capatii (…) si-a intins mina, a deschis toate sertarele (…) si a gasit cutia de otel. Un fulger in capul lui naucit l-a anuntat, cu o premonitorie limpezime, ca un obiect unic si magic era ascuns acolo, asteptindu-l pe el.”
Fascinat de propriul personaj, Balmaceda multiplica referintele la privirea lui César care il sperie pe tatal adoptiv
“uneori simtea ca ochii negri ai orfanului il infricosau si il cam speria sa-si imagineze din ce cauza, insa privirea asta de fier care tisnea din orbitele de copil parea scapata din intunericul unor hauri”si-l insoteste in neant pe Pablo
“ultimul lucru pe care l-a vazut a fost privirea neagra a orfanului César, ochii aceia ca niste pumnale de antracit care i-au facut vint cu raceala senina a calailor”sau in infern pe Bettina
“Dar inainte sa-si piarda cunostinta, i s-a parut ca vede o silueta miscindu-se in penumbra camerei (…).cu ochii ca doi taciuni aprinsi.”Dincolo de toate aceste opozitii mai mult sau mai putin moralizatoare, ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost ciudatul pasaj in care Balmaceda reinvie teoriile medievale ale propagarii iubirii prin “ferestrele” oculare ale sufletului si conceptul de boala ca posedare magic-demoniaca a intregului corp
“savori si arome care actionau ca o vraja asupra simturilor mesenilor, caci se stie, mincarea intra prin ochi, pentru ca apoi sa vrajeasca intregul trup.”
Balmaceda vs Süskind
César si Grenouille sint foarte legati unul de altul in demersul de a reduce senzorialitatea cea mai diversa la un superlativ abstract (parfumul unic, reteta perfecta), demers sortit esecului din start. Ambii sfirsesc cum nu se poate mai asemanator, printr-un foarte concret sacrificiu (sacrificiu in sensul jertfelor de carne si singe antice). Cititi tragedia in sens invers, punind adica jertfa omului la propriu ca act fondator si nu a tapului ispasitor renégirardian. Condimentati rezultatul obtinut cu o citire in subtext a monomaniei (parfumul, felul de mincare) ca obsesiva cautare a originilor (uceniciile lui Grenouille, manualul lui César). Are dreptate J-B.Pontalis cind spune la un monent dat ca “on a beau ne jamais trouver, on ne peut pas se passer de chercher les origines.”Grenouille este la fel de canibal ca si César, vampirizarea victimei se face prin vehiculul olfactiv care absoarbe insasi amprenta unica a acesteia, lesurile lasate in urma fiind doar bucati de tesut organic anonime. Probabil ca César este mai spectaculos datorita transgresarii cu succes a dublei interdictii a incestului si ingestiei de carne umana, adica acel “inceste alimentaire” de care vorbea cu atita foc Lévi-Strauss. Si daca sexualitatea monstruoasa a lui Grenouille aliaza virginitatea, pubertatea si o curioasa alchimie senzoriala a femeii roscate, César nu face mofturi in ceea ce priveste diferentierea sexuala si de virsta a celor pe care-i ingurgiteaza treptat. Juisarea este insa produsa de textura carnii feminine (ingerarea in solitar a Bettinei si muscatura fatala a sinului mamei) singura care ii face in sfirsit ”singele si pielea sa clocoteasca.”
Fraza pe care Balmaceda alege sa o repete in final, nuanteaza putin aliajul monstruos al personajului sau care, ca si Grenouille, este victima aceluiasi fatum ironic care aliaza perfectiunea de orice fel cu lipsa de umanitate. Asadar,
“cum se intimpla mereu dupa calamitati, la locul faptei ramin numai victimele.”
No comments:
Post a Comment