20.8.08

Despre gheturile si focurile lui George R.R. Martin


Nu sint o cititoare “pura” de fantasy, asta mai lipsea. Prefer sa alternez cu SF si cu fictiuni de tot felul. Am trecut insa ca tot omul prin Tolkien (inainte de film, cred ca dupa, nu prea se pune, influenta cinematografului numeric darima din nefericire efectul CARTII), Eddings (mare plictiseala mare cu Belgariada), Ursula le Guin (“Earthsea trilogy” / "Terramare" mai mult pentru adaptarea animata a lui Goro Miyazaki). Zelazny imi pare putin desuet, desi ideea universurilor paralele imi pare interesanta. Pe Moorcock l-am citit probabil prea tirziu, Marion Zimmer Bradley m-a dezamagit (probabil pentru ca m-am ocupat de ciclul arthurian pe bune si la modul foarte serios in tineretea mea studioasa), de Dan Simmons inca nu m-am apucat. L-am adorat pe Blaylock, l-am degustat pe Ayerdahl (rari scriitorii de fantasy francezi de calitate, alaturi de el l-as pune pe Mathieu Gaborit parce qu’il le vaut bien). Am citit cartile lui Robin Hobb cu interes la inceput, dupa care am lasat-o balta. Nu prea stiu de ce Philip Pullman este trecut la raftul pentru copii. Pe Terry Brook l-am aruncat cit colo dupa primele capitole din ciclul Shannarei : una e sa fii epigon, alta sa-ti copiezi maestrul. Nu inteleg nici de ce Neil Gaiman nu e clasat in lumea fantasy cu “Neverwhere”, “Anansi Boys” si chiar cu “American Gods”, nici de ce Clive Barker cu al sau “Weaveworld” a fost lasat deoparte (ba stiu, pentru ca editorii eticheteaza un autor in functie de cit de lung este ciclul pe care-l concepe, cu cit mai mult cu atit mai bine).

Pe domnul Martin l-am cunoscut prin bunavointa unui coleg maniac care m-a tot batut la cap sa-i cumpar “Le Trône de Fer” de la Paris in varianta aia frumos copertata care cintareste citeva kile bune. Avind deja kilele mele de carti de carat, am zis nu. Omul si le-a procurat pina la urma (cartile cu kile in plus) si m-a batut apoi la cap sa-l citesc neaparat pentru ca, zicea el, “personajele principale mor din prima, e misto.” Tot el mi-a semnalat, rosu la fata, traducerea in limba romana a primului volum din seria domnului Martin. Aveam deja la activ doua mari dezamagiri editoriale semnate Tritonic care-si lasa cu entuziasm cititorii cu ochii in soare : virilul R Scott Barker cu “La inceput a fost intunericul” si Lois McMaster Bujold cu atmosfericul “Blestem al Chalionului”. Nu ca ar fi prima editura care procedeaza asa, nici Humanitas nu se poate lauda cu ceea ce a facut cu Philip Pullman sedus, tradus si abandonat acum un secol parca, probabil pentru a putea profita de siajul adaptarii cinematografice debilitante de anul trecut (“Busola de aur”).

Aveam asadar in cap seriile astea suspendate in aer dupa primul volum, am asteptat deci ca traducerea sa muste mai adinc din corpul megaseriei "Cintec de Gheata si Foc" macar pina la volumul 2, “Inclestarea regilor” adica, n-aveam chef sa ma mai pirlesc inca o data si nici sa fac apel in extremis la varianta in limba de origine. Trebuie spus ca una dintre regulile de baza ale fantasy-ului de anvergura este sa ai la indemina urmarea, sa nu intri in sevraj adica in momentul in care cantitatea de pagini care-ti mai ramine de citit este din ce in ce mai mica. Mai trebuie spus ca una bucata volum scris de George R R Martin face cam 1000 de pagini si mai bine, ca ultimul volum, “A Feast for Crows”, are un index de 63 de pagini care enumera acumularea din ce in ce mai are de personaje. Varianta romaneasca este lizibila, traducerea imi pare in regula pentru fluviul asta de cuvinte, personaje, domenii, case, flamuri, paminturi, istorii in care pina si autorul se pierde; e normal la urma urmei ca un cal sa se numeasca “Dansatoarea” in “Urzeala tronurilor” si sa devina apoi, mai pudic, “Dancer” in “Inclestarea regilor” - si caii se mai schimba, nu-i asa ?

In prezent George R.R. Martin este o minge trimisa in poarta low fantasy, apoi pasata catre high fantasy sau driblata de sword & sorcery, faultata pentru unii cititori cel putin de zdravana bucata de historical fantasy pe care joaca autorul. Altii alatura “A Song of Ice and Fire” si megaserialul “Melrose Place” din cauza apetitului (auto)distructiv al personajelor sau gustului generalizat pentru intrigi, comploturi sau subploturi la care apeleaza constant autorul pentru a relansa actiunea.


Doua lucruri mi-au trezit interesul in ceea ce priveste mega cintecul domnului Martin : in primul rind, modalitatile foarte cinematografice pe care autorul le utilizeaza pentru a gestiona saga aceasta supradimensionata (nu, nu este un repros) si in al doilea rind gestionarea mostenirii tolkieniene si amestecul operat de autor - influentele adica, imprumuturile si clin d’oeil-urile neincetate pe care numai cititorii cu sale zdravene de literatura de tot felul le pot detecta si aprecia.

Prezentul articolas s-a nascut din cautarile pe care le-am facut pe Internet, plictisita fiind de cronicile languros extatice ale fanilor. Mi-a fost greu sa gasesc discutii constructive pe marginea “cintecului” domnului Martin, priviri critice si distantate de lectura au premier degré. Mi-am spus ca gesturi precum a-ti boteza copiii si animalele de companie cu numele personajelor favorite, a detesta vecinul care pentru ca acesta ghinionul sa se numeasca Lannister sau Frey, a teroriza autorul cu emailuri ridicole pentru a urgenta iesirea unui nou volum al ciclului sint comportamente adictive. Te poti lipi ca marca de scrisoare de aproape orice; morcovii poate sint mai inofensivi.

Spuneam ca autorul are conceptii foarte cinematografice in organizarea materialului narativ. Capitolele mici si nervoase, cu schimbarea punctelor de vedere care se multiplica pe masura ca apar mereu alte personaje, pot sau nu pot place cititorilor. Mie mi-a placut : volumul 1 debuteaza cu un prolog sustinut ulterior de leitmotivul ”vine iarna”, sarim apoi la Bran care povesteste o executie in buna traditie Stark si la gasirea puilor de lupi stravechi cu simbolica moarte a femelei sufocata de coarnele unui cerb si prezentarea fugitiva a casei Stark. Autorul zaboveste pret de inca un capitol (dedicat lui Catelyn) in nord pentru a putea vorbi de Zid si de ceea ce se intimpla dincolo de acesta, apoi actiunea coboara departe, in sud dincolo de marea ingusta, acolo unde Daenerys este practic vinduta lui Drogo de fratele sau Viserys. Iata o modalitate foarte rapida de punere in tema a cititorului cu trei lumi diferite : Nordul si Sudul regatului care curind se va dezintegra odata cu casa Baratheon, precum si lumea oraselor libere, a desertului in care domnesc populatii nomade, vrajitori puternici si in curind dragonii treziti de Daenerys, ultima ramasita a unei alte dinastii macelarite.

George Martin a lucrat la pregatirea unor seriale cu tenta SF sau mai degraba a faptelor neelucidate precum “The Twilight Zone”, asa ca a invatat foarte bine ce inseamna constringerea scenaristica. Intr-un interviu, el a afirmat ca saga cintecului de gheata si foc este nascuta din frustrarea de a se ocupa de povestiri episodice. Ca sa provoci si sa sustii un roman fluvial, este nevoie de foarte multe personaje care sa interactioneze mereu ca bilele de snooker, pe traiectorii cit mai improbabile. Nici nu se mai pune problema sa folosesti eternul grup de 5/7/10 persoane pornite in cautarea a ceva. Schema a fost preluata de Tolkien din basme si mituri si uzata de prea multa folosinta, astfel incit, oricit ai amesteca fiinte feerice gen “cei patru fantastici“, nu mai poti obtine neprevazutul si frisonul narativ : pina la urma, 50 % din cei 5/7/10 eroi va supravietui si happy end. Martin foloseste pe deplin istoria, razboaiele celor trei Roze daca vreti dar nu numai, nasterea si decaderea dinastiilor, a oraselor stat, a domeniilor cu pretentii independentiste, a aliantelor dictate de imprejurari. Peisajul medieval este destul de realist, de aia s-a vorbit de sosul “Regilor blestemati” atit de persistent si de usor de detectat. Martin foloseste corect notiunile medievale de chivalry/chevalerie, sistemul feudal al legaturilor sociale, casatoria, vaduvia, distributia puterii in familia –clan, repartitia drepturilor si indatoririlor intre descendenti, codificarea stricta a conflictelor militare, modul in care se desfasoara un razboi, de la hartuielile de gherila la asedii, asalturi si lupta pe mare. Ceea ce se petrece dincolo de marea ingusta este diferit, istoria are aerul unei rememorari liric-samanice, a unei transe povestite ca mit fondator in care subiectul se identifica cu totemul clanului sau, dragonul. Pina acum cel putin, vocea / perspectiva numarul unu este Daenerys (vezi episodul mortii lui Drogo si al trezirii dragonilor, peregrinarea prin desert).

Diferenta dintre Maurice Druon si George Martin vine din faptul ca acesta din urma nu intentioneaza sa romanteze istoria, ci s-o foloseasca numai ca fundal. Fantasy este pustie fara elementul miraculos. Care miraculos trebuie dozat cu atentie, ce-i prea mult da in basm, ce-i prea putin frustreaza actiunea. Miraculosul lui Martin nu are nimic din imageria crestin medievala, ci este o imbinare de gotic englez (castelele bintuite ale lui Wallace, subteranele, criptele si comorile), fantastic à la Lovecraft (Ceilalti, Zeul inecat), folclor nordic (lunga iarna seamana cu stingerea universala din Ragnarok).
Adaugati la aceasta magia neagra, savoir-faire-ul secular al Maesterilor care aduc cu tipul renascentist al lui uomo universale, sectele de asasini foarte la moda in imageria fantasy actuala, dragonii si ciorile cu trei ochi. Nici legatura totemica nu este de lepadat, comuniunea aceea om-lup de exemplu care frizeaza licantropia este mai putin locvace si mai metaforica decit la Robin Hobb. Sau poate, pur si simplu, folosita fiind cu economie, nu devine plictisitoare prin exces. Si “vederea verde” a lui Jojen este interesanta si promite o maxima eficacitate narativa in volumele care vor veni. Descrierile care tin de twilight zone pot fi surprinzator de inegale : nasterea demonica a vrajioarei rosii de pilda este foarte bine realizata (rar un asemenea simt al suspansului) in schimb lupta lui Jon cu cadavrul devenir zombie are un gust de efecte speciale de film de serie B. De twilight zone tin in egala masura elementele bizare (copacii inimii de exemplu si povestile doicii de la Winterfell care reinvie trecutul iernii) sau cele pur romanesti povestite cu maiestrie (cripta de la Winterfell, caderea lui Bran, Arya ajungind in subterana cu cranii de dragon, Jaqen etc.)

Fanii “Cintecului de gheata si foc” nu-si pun atit de multe intrebari in momentul in care gusta actiunea si cred ca au dreptate. Montajul foarte cinematografic la care face apel George Martin, defragmentarea bataliilor prin povestirea lor partiala din mai multe puncte de vedere (vezi capitolele bataliei de la Debarcarderul Regelui unde ceea ce vad Davos, Thyrion/Sansa seamana putin cu un reportaj in direct al unui razboi modern) vin din zona televiziunii. Mai este si sfirsitul fiecarui capitol care obligatoriu induce starea de tensiune si de stay tuned. Un mic exemplu :
Femeile in straie cenusii isi plecara capetele. Surorile tacute nu vorbesc cu cei vii, isi aminti cu tristete Catelyn, dar unii spun a pot vorbi cu cei morti. Si cit de mult le invidia pentru asta…
Pai sa nu-ti rozi unghiile incercind sa afli ce-i cu invidia asta a bietei femei care tocmai a primit cadou cadavrul desfigurat al sotului ei?

La asta se mai adauga si zona gri in care evolueaza personajele lui Martin. Relativ simple, unele abia schitate, ele ramin agatate in mintea cititorului printr-un defect, o calitate, un nume mai exotic, o referinta la ceva, o heraldica aparte, un tic. Cele importante pot fi in egala masura dezagreabile, pline de compasiune sau inflexibile in ura lor. Dupa decenii in care eroii tolkienieni se impart prea clar in buni si rai si asta de la inceput, cititorul se simte usurat. Unii insa considera ca lumea lui Martin prea graviteaza in jurul sexului, ca personajele tinere sint de fapt prea tinere pentru asa ceva. Mie asta chiar mi-a placut (probabil ca avem de-a face cu inca una din tusele realiste mauricedruon-esti), ne scuteste de ambiente narniene si impune veridicitatea istorica medievala in toate aspectele acestei lumi, inclusiv in intimitate, ca sa zic asa. Altii considera ca "this world and its people are so sexist and misogynist its ludicrous", m-a umflat risul dind peste asa ceva, o fi avind si escapismul contemporan limitele lui.

Sentimentul meu este ca majoritatea criticilor de cititor vine mai degraba din reflexe conditionate. Actiunea suprasaturata cere poate, pentru unii, mai multe descrieri, cam cum face si Robert Jordan in romanul sau fluviu dedicat rotii timpului, sau mult mai multa interventie de faerie, ceea ce este tare greu de realizat atit timp cit il ai in spate pe Tolkien. Si pentru ca tot vorbesc despre acesta din urma, diferente intre George Martin si opera tolkieniena exista din fericire. Martin nu este genul care sa inventeze completamente o limba si o mitologie credibile (de aia se multumeste poate cu frinturi gen “Valar morghulis”), darul lui este de a aglutina influente, personaje, citate printr-o chimie conditionata de un apetit de lectura vorace ("I read them all voraciously, sometimes going from Robert A. Heinlein to H. P. Lovecraft to Tolkien to The Fantastic Four in the same week." afirma autorul intr-un interviu) si de o dorinta nemasurata de a scrie o saga fluviala, de a depasi trilogia ca unitate etalon impusa de Tolkien sau poate de a-l depasi pur si simplu pe Tolkien. Sint convinsa ca polemicile intre puristi si novatori vor continua la infinit pentru ca fiecare prefera sa ramina inchis in bula lui, ba aici vor interveni si SF-istii care deja au o parere destul detransanta despre fantasy in general (Jacques Goimard, "Critique de la science-fiction" si "Critique du merveilleux et de la fantasy", Pocket Agora, vorbeste despre o diferenta fundamentala de public intre SF si fantasy, unul care doreste sa fie surprins fara incetare si celalalt care doreste doar ca povestea pe care a indragit-o sa nu se opreasca niciodata, si daca se poate sa perpetreze in zeci si zeci de volume acelasi asalt iimpotriva raului intru conservarea lumii asa cum este ea data).

Cert este ca eu astept noile volume din seria lui George R.R. Martin si le voi citi cu mare curiozitate.
Pina una alta, aruncati va rog un ochi pe situl editurii Nemira www.nemira.ro si scrieti baieti (si fete) numai scrieti ca va asteapta carti gratis :-)

Scrie ca sa primesti…o carte

2 comments:

Anonymous said...

Am vazut site-ul Nemira... nu au fost prea multi care sa posteze pentru premiul oferit de editura. :(

Si ca sa revin la oile noastre, ce carte ai primit?

Anonymous said...

Cred ca acest concurs a avut succes. Au fost multi care au facut mai multe cronici (mai mici, mai mari, mai putin reusite, mai interesante), important era sa scrii fara sa copiezi de nu stiu unde (se mai intimpla si dintr-astea). Ce mi s-a parut curios, au fost discutate cam aceleasi cartulii. Nici eu nu aveam intentia sa vorbesc despre George Martin dar daca tocmai o citeam, de ce nu? De notat, in urma deliberarilor celor de la Nemira, s-a facut o selectie iar autorii cronicilor acceptate au primit un cod. Codul il folosesti sa comanzi gratis ce carte vrei din stocul lor si are o valabilitate de 180 de zile.

Pina una alta n-am comandat nici macar cartea gratis, in vara am avut bafta de a cistiga la tombola Nemira o lada de carti pe care inca nu am terminat-o de citit. Practic sint aproape la curent cu noutatile in materie de SF. Cum chicklit nu ma pasioneaza,iar raftul de literatura contemporana nu este genial, mai astept pina o iesi ceva serios si fac comanda.

In prezent concursul s-a reluat iar, mai arunc un ochi pe blogurile Nemira sa ma tin la curent cu ce se scrie/se comenteaza pe acolo. E interesant. Scrisul este un chin pentru toata lumea, comentatul nu :)

Ma bate gindul sa ma apuc de exemplu de comentat una dintre caramizile acelea de culegeri de proza scurta Gardner Dozois.

Tu te-ai gindit sa scrii ?