In primul rind tripletul semnat de Yasujiro Ozu, trei filme din perioada tirzie, dar nu atit de tirzie cit sa fie in culori, trei variatii pe temele cele mai intilnite in filmografia cineastului.
“Banshun” (Primavara tirzie, 1949) deschide cronologic vorbind perioada cea mai elaborata si mai cunoscuta a lui Ozu, cele 13 filme facute in perioada 1949-1963 au fost studiate si ras-studiate de-alde Dan Richie, Paul Schrader, Bordwell si multi altii. Despre el mai multe pe movie. De mentionat presupozitiile demente la care ajung unii spectatori care nu prea se deranjeaza sa gindeasca filmul in termenii culturali ai timpului sau : opozitia casatorie/libertate, necesitatea alegerii optiunii celei mai “opresive” este pentru majoritatea spectatorilor occidentali foarte “devastatoare”. Asta cind, in filmul insusi exista o discutie foarte limpede despre maritisurile aranjate care sint de bon ton si mult mai sigure decit cele facute din impuls sentimental. Sau presupozitia internarii in lagar a tinerei Noriko, de unde si necesitatea analizelor de care femeia vorbeste la un moment dat.
“Tokyo Monogatari” (1953) - daca “Banshun” ar fi premiul criticii in topul occidental, “Tokyo Story” ar trebui sa primeasca premiul publicului. Este filmul cu care oamenii se initiaza in Ozu, asta probabil pentru ca1. avem de-a face cu o superba melodrama si
2. filmul propune un montaj mai alert si o poveste inchegata si vioaie.
O Setsuko Hara care iarasi zimbind spune un lucru ingrozitor ”toti sintem asa“ (adica intoleranti si cruzi) si continua “toti copiii sint asa“ (adica devin intoleranti si cruzi de indata ce ajung la virsta adulta).
“Tokyo Boshoku” (1957) - despre filmul asta nu prea s-a vorbit pentru ca este, zic eu, destul de atipic (contine o sinucidere si personaje din categoria “noir” pur si simplu). Unii critici vorbesc despre “Tokyo Twilight“ ca de o posibila urmare la Banshun. Daca sint vazute unul dupa altul in ordinea cronologica, efectul este foarte puternic. Inca nu m-am gindit cu ce sa ma dau mare pe movieblog, simt insa ca imi dau singura ocazia de a scrie o cronica dificila pentru care culpabilizez deja.
“Delicatessen” - filmul lui Caro&Jeunet din 1991 revazut in contextul ”mincarea si filmul” sau mai degraba “mincarea si lecturile si filmul”. Ma gindeam sa fac o paralela intre distopia semnata Caro&Jeunet si cea din “Manualul canibalului“ lui Carlos Balmaceda. Veti spune ca m-am timpit, Balmaceda povesteste istoria Argentinei, ei bine felul in care o face tot distopic este. Asemanari sint cu ghiotura : casa gotica / taverna Almacen, personajele multiple care aduc filmul acesta aproape coral de viziunea istorica din avion a scriitorului argentinian, interpretarile politice care se distanteaza de realitate prin comic (Caro&Jeunet) sau perspectiva panoramica (Balmaceda). Banuiesc ca in ambele cazuri multe chichite si aluzii sint intraductibile, sint sigura de asta cel putin in ceea ce priveste filmul, date fiind reactiile spectatorilor anglofoni care au vazut varianta DVD.Bine bine, veti spune, tu probabil ca te-ai uitat la film pentru canibalismul despre care se vorbeste acolo. Ati avea dreptate, numai ca Balmaceda nu vorbeste despre canibalism ca tehnica de supravietuire si nici nu propune o dihotomie gen vegetarianism (Louison) / canibalism (pensiunea tinuta de Clapet). La Balmaceda, tabuul acesta este legat de decadenta individuala imputabila mostenirii genetice si alegerii personale in contextul cel mai moral cu putinta (pacat nu?)
“An Unfinished Life” - filmele lui Lasse halstrom au devenit telefilme soporifice. Premiul intii cu coronita ursului Bart si secventei formidabile in care in prim plan doua mite gri cu alb pufoase se uita la bataia dintre doi tipi care se desfasoara in fundal. Cind aceasta se incheie intr-un nor de praf, mita 1 si mita 2 se privesc reciproc si parca dau din umeri. In rest, un raton cu aparitie episodica si ilustrate cu munti si pajisti inverzite din Wyoming.
No comments:
Post a Comment