Avocati ai terorii

Vazut minicronica in "Le Monde des livres" din 14 noiembrie. Placut instantaneu, pus pe lista de carti de cumparat intr-o zi. Scris cu atentie numele autorului Boris Savinkov si al cartii "Le Cheval blême" (in traducerea lui Michel Niqueux, Phébus, 188p.) Forma de pseudojurnal intim care pina la urma este o autobiografie, de vreme ce autorul este un anarhist cunoscut in vremea lui (1879-1925) si devenit succesiv terorist, transfug, condamnat la moarte, evadat, boem de Montparnasse, antibolsevic apoi pro-bolsevic si "sinucis" in puscarie la 46 de ani.

Un citat imi atrage atentia (in franceza in text) :

Je n'aime personne, je ne peux ni ne sais aimer. Peut-être ne vaut il pas la peine d'aimer?

Asta mi se pare ca rimeaza tare bine logica lui Smerdiakov din "Fratii Karamazov". Pentru o alaturare interesanta, a se adauga la gramajoara de carti deja existenta "Atentatul" Yasminei Khadra (tradus in limba romana la editura Trei). Cind Dumnezeu este prea mult sau deloc, totul este permis. In paralel a se revedea "L'avocat de la terreur" al lui Barbet Schroeder, mai ales partea in care filmul discuta pe larg despre rezistenta algeriana si despre reteaua de "eroine" nationale. Djamilla Bouhired de exemplu.

Citatul lui George teroristul anarhist este poate mai putin vag si alunecos decit retorica avocatului Jacques Vergès. Nu cred in logica lui a ucide pentru a te face util.

Lucruri alese

Una dintre cartile mele de capatii (la propriu) este culegerea de liste a doamnei Sei Shonagon ("Makura no soshi/Insemnari de capatii" in colectia RAO Clasic 2004 intr-una dintre cele mai izbutite traduceri in limba romana de pina acum, semnata de catre Stanca Cionca). Citez pentru astazi lista cu "lucruri alese", multe dintre ele complet necunoscute azi:

O jacheta alba purtata peste un vesmint liliachiu-palid.
Ouale de rata.
Serbetul de liane amestecat cu gheata, intr-un bol nou-nout de metal.
Mataniile taiate din cristal.
Neaua cazuta pe flori de glicina si de prun.
Un copil dragalas mincind fragi.

Extrapolarea sentimentului de "lucru ales" este uluitor de sinestezica (zic uluitor de, sint totusi constienta ca doamna Shonagon nu facea decit sa transcrie la modul enumerativ un fel de cod al manierelor elegante si al sensibilitatii de la curte la un moment dat).

Lista mea cu "lucruri alese" de azi cuprinde interesanta cronica scrisa de Alexandra Rusu in varianta romaneasca la "NYT Book Review" pentru cartea Lindei Grant, "Rochia cea noua" (Editura Leda). N-am citit cartea, cronica insa ("Haine sau Heine? Dileme sartoriene") m-a umplut de multumirea instantanee care ma cuprinde cind citesc ceva "care se leaga". Dimensiunea fashion "sooo british" a romanului (nominalizat la Booker Prize si bestseller pe deasupra) nu este un clin d'oeil catre publicul feminin cititor de chick-lit si romance.

Vestimentatia are o legitimitate care tine de aceeasi curioasa extrapolare la cursul vietii pe care putina lume o detine; stiinta asta difuza se numeste stil. In ceea ce o priveste pe Linda Grant, Alexandra Rusu vede aici "o abordare nonsalanta, fashionista, a tehnicii "corelativului obiectiv" pe care o teoretiza T.S.Eliot".

Ma intreb daca nu cumva acelasi tip de perspectiva nu se poate aplica in cazul lui "American Psycho" de Bret Easton Ellis. Am citit romanul mai demult, n-am uitat insa revarsarea markerilor sartoriali atunci cind Patrick Bateman intra in criza (sevraj? schizoidie? psihoza cu pulsiuni ucigase? mizantropie dusa la extrem?); se poate interpreta emfaza acestora printr-o analiza similara? Lada de compost atit asteapta.

De “La jetée” citire

“Nimic nu separa amintirile de momentele obisnuite. De-abia mai tirziu ele solicita atentia, atunci cind isi arata urmele ranilor.”
( Rien ne distingue les souvenirs des autres moments : ce n’est que plus tard qu’ils se font reconnaître, à leurs cicatrices.)

Am gasit-o in “The Year’s Best Fantasy & Horror”, prima antologie de acest fel scoasa anul acesta de editura Nemira. Este categorisita a fi “poveste experimentala“ si “istorie personala alternativa”, probabil pentru ca este scrisa la persoana 1. Se numeste “Kronia” (o puteti citi aici in engleza) si are un aspect cam neingrijit, de text crescut la intimplare. Despre autoare, Elisabeth Hand, nu stiu nimica.

La jetée: titlu

Ceea ce m-a frapat este referinta foarte clara la filmuletul lui Chris Marker din 1962 pe care lumea-l stie mai degraba ca motor al ideii care avea sa stea la baza filmului lui Terry Gilliam ”Armata celor 12 maimute”. Pentru mine, “La Jetée” este produsul unui om venit din alt sistem solar, de o inventivitate imagistica tulburatoare, care scoate, dintr-un photo-roman de nu mai mult de 28 de minute, o poveste care poate fi in egala masura monument fondator al unui gen - filmele acelea care penduleaza intre SF, fantastic si metafora politica, in genul “Armatei celor 12 maimute”, al lui “Profondo Rosso” de Dario Argento, “2001: Odiseea spatiala” de Kubrick si care se preteaza intre altele la adaptari dupa Philip K. Dick si Kafka.

La jetée: inapoi din viitor

Retin tema relecturii atunci cind este vorba de “Kronia”, povestirea despre care vorbeam putin mai sus.

“Nu ne-am intilnit niciodata. Nu, nu niciodata; doar in treacat : de cinci ori in ultimii optsprezece ani.”

Povestea nu este simpla deloc, desi merge pe calapodul celor doua optiuni care pot avea loc intre un barbat si o femeie: a fost sau n-a fost? A existat o intilnire in liceu, intre baiatul care vomita in azalee si fata care pleca cu amicii in alta parte? Au fost cei doi in aceeasi sala de cinema ca sa vada “Berlin Alexanderplatz”, si momentul acela aproape magic din “La jetée” cind femeia necunoscuta doarme sub privirea ochiului camerei de filmat si nu a aparatului foto? Frecventau ei aceeasi librarie in care el citea “Timpul Dezarticulat” si ea fugea de raftul SF?

"Cam pe atunci am avut pentru prima oara acest vis. Traiam in viitor. Slujba mea presupunea sa calatoresc prin timp, vinindu-i pe raufacatori. (..) Ma tot loveam de acelasi barbat, de virsta mea, brunet, inalt. (…) O mie de ani inainte si inapoi, lumea se recladea. Copilul nostru s-a nascut, a murit, a imbatrinit, a inceput sa mearga. Uneori parul tau era cenusiu, alteori era negru. O data ti s-au spart ochelarii (…) O data am avortat. O data copilul a murit. O data tu ai murit. Era doar un vis.”

Pina la urma cine cui trimite carti si cine ramine necasatorit? Cine a avut copii si cine a renuntat la partea asta de viata? Cine a trait intr-o ruina in Ungaria dupa un bombardament atomic si care dintre ei in New York-ul lui 9/11?

La jetée: asa arata cel de-al 3-lea razboi mondial

Elisabeth Hand inverseaza putin rolurile, personaja ei este cea care se dedubleaza in trecut sau in viitor atunci cind se percepe pe sine copil agatata de un barbat care ar putea sa-i fie tata, amant, sot laolalta. Probabil ca scriitoarea s-a prins, la persoana 1 poate vorbi cel care din nefericire nu poate fi capturat de timp si de istorie:

“Nu am avut copii. La National Zoo am vazut un barbat inalt plimbindu-se de mina cu o fetita. Ea s-a intors si s-a holbat la mine: ochi cenusii, ochelari, par negru subtire. Semana cu mine.”

La jetée: moartea ca un zbor

Amestecul acesta de vieti care merg inainte si-napoi pe axa timpului este probabil lectura foarte foarte personala pe care o da Elisabeth Hand filmului lui Marker. Mi-ar fi placut sa citesc insa ceva mai putin ancorat in realtatea vietii de cuplu, ceva mai insingurat si mai general ca si personajul cineastului francez. Cele citeva pagini mi-au dat insa cheful sa vad “La Jetée” din perspectiva asta, a relecturii, a memoriei si a palimpsestului. A faptului ca sintem ontologic destinati sa vedem reluarea si rescrierea ca pe-o cadere (mai putin Chris Marker, care vine cu siguranta de pe o alta planeta, de vreme ce eroul lui pare ca zboara inainte de a fi mereu doborit in fata femeii care-l asteapta). Cind vorbesc despre relectura (la modul foarte intim, nu la banala practica a citarii) ma gindesc la “La Jetée” ca la un “Vertigo”, atit de intim legat de filmul matrice al lui Hitchcock incit simti ca fictiunea se tese pe un fond de gesturi hitchcockiene demult prezente si profund asimilate.

In lada mea de compost ar putea incapea un proiect faraonic de genul comparatie intre rescrierea ca relectura personala ("La jetée") sau ca rememorare fidela (decizia lui Gus van Sant de a reface cadru cu cadru “Psycho”).

La jetée: doctorul (Jacques Ledoux)

PS: Filmul a fost turnat in subteranele palatului Chaillot care la un an dupa aceea au devenit sediul Cinematecii din Paris. Omul acela de stiinta cu pulover pe git si privire rece era pe atunci directorului Arhivei de film din Belgia. Este vorba de Jacques Ledoux.

Aici gasiti o indicatie noua de lectura pornind de la filmul lui Marker si care duce catre Adolfo Bioy Casares (si la metafora aceea obsesiva a motivului din covor de care nu ma dezic nici sa vreau) si catre alte “lecturi” cinematografice din gama “Anul trecut la Marienbad” si bineinteles “Vertigo“ care se lupta cu sentimentul inadecvarii intre prezent, trecut si viitor.

Si acum, ceva de dulce

Ma vad obligata sa fac acest anunt, impresionata fiind de ideea numitului Fursec Mecanic (aveti aici declaratiile sale de intentie care sint mai mult decit laudabile). Fursecul asta este atras nu neaparat de slow food-ul din revistele de gastronomie mai mult sau mai putin ipocrite (ingredientele pe care le propun sint rarissime, retele laudate sint copiate in mare parte si cam prost adaptate la limba romana) cit mai mult de dulciurile care sa nu aiba gustul acela de carton zaharisit de cofetarie, “ceva bun” care sa fie facut cu ingrediente de calitate (mi-au cazut ochii pe efortul de a comanda un anumit tip de ciocolata “de menaj” belgiana tocmai pe Ebay). Mai mult, si aici vine partea cea mai uimitoare, Fursecul se obliga sa fursecuiasca pentru indivizi si individe complet necunoscuti(e) care ar dori sa ii guste produsele experimentale pe care le trimite el insusi prin posta sau curierat personal. A priori gratis si fara sa ceara nici un serviciu in schimb, doar asa de amorul artei de a imparti cu amatori de "ceva bun si dulce”.

Onoarea de Fursec este nepatata, consumatorii ocazionali au devenit fani, retetele sint publicate in avans ca toata lumea sa inghita in sec un timp si suspansul culinar sa creasca, iaca aici cum arata faza finala. Mie una mi se face rau de pofta dar rezist, fursecul no. 7 ma loveste in plex (de unde-o face rost de pudra de matcha, frate?), imi lasa gura apa dar mi-e nu stiu cum sa-l pun pe bietul Fursec la munca, mai ales acum pe canicula.

Multumiri magnolieifake pe blogul careia am gasit fursecarelile. N-om impartasi noi aceleasi gusturi cinematografice, dar la fursecuri si mai ales la aprecierea unor asemenea OZNuri de proiecte din junga blogurilor indigene, sintem de acord.

Vazut pe DVD - "Ratatouille"

Am evitat o incursiune la cinema de dragul lui “Ratatouille” datorita maniei de a dubla filmele de animatie considerate a fi “ uzul aproape exclusiv“ al tinerei generatii. Nu suport vatamarea majora a filmului pe care o aduce dublajul artistic, trebuie deci pindite variantele subtitrate si evitate pe cit posibil tepele.

Observati geografia fantezista a Parisului

Tema este foarte la moda : slow food vs fast food, cuisine du terroir vs asa numita gastronomie internationala, bucataria ca hobby sanatos si, mai nou, creativ vs rontaiala de junk food (vezi apetenta lui Emile pentru hirtia de ambalaj si orice fel de garbage pe care sobolanul il mesteca fara sa stie prea bine ce inghite). Toate pornesc de la a priori-ul bucatariei franceze ca fiind cea mai buna/fina/sanatoasa/simpla gastronomie din lumea “civilizata”. Cum exista o ierarhizarea si in faimoasa French cuisine, exaltata aici este bucataria mediteraneana : nu degeaba felul de mincare adorat instantaneu de faimosul critic Ego este ratatouille, tocanita de legume din copilarie, resuscitare a imaginii materne care apare dealtfel intr-un halou de lumina.

La Ratatouille

Alaturi de ratatouille, faimoasa omleta (cu multe multe ierburi si brinza) asa cum tot in Midi se face. Pe locul doi in ordinea aparitiei, supa cu multe multe legume, ierburi aromate si condimente. Apriga Colette aproape ca face un poem dedicat acelui “croustillant” al piinii “baguette”, mai mult coaja decit miez. Secventa inchinata pestelui a fost taiata la montaj, iar de carne sau de deserturi nici ca se vorbeste. Undeva, bine ancorat, se afla si vinul (mai ales rosu), sampania adorata in Nord nici ca-si baga nasul in bucataria lui Gusteau. Nu-i de mirare ca chef-ul instalat dupa moartea rubicondului Gusteau este de origine sud americana, obsedat de fast food-ul tex-mex care nu merge nici sa-l pici cu ceara cu exigentele foarte clare ale publicului gourmet.

Remy

Comicariile sint si simpatice, marea familie a sobolanilor este un fel de corp de armata aflata in continua migratie care-si camufleaza mereu spatele si se organizeaza in task force-uri de interventie rapida, pentru ca stirpea sobolaneasca este o specie in continua lupta cu omul. Remy insusi, in tinerete, debuteaza prin a-si pune rafinatul nez in slujba detectarii de alimente otravite. De partea cealalta a cimpului de bataie, umanitatea mefianta poarta in ea spaime ancestrale in scirba pe care o manifesta fata de sobolani (nocturna din fata magazinului de otravuri este superba).

Super-babuta

Regizorii ambitioneaza planuri secventa uriase si incearca sa faca din personajele principale caractere complexe a caror perspectiva sa constituie de fapt filmul. Lupta dintre bine si rau are loc de data asta in camara si bucatarie, locuri unde magia ca atare nu exista, iar povestile din comics-uri s-ar simti strimtorate. E nevoie deci de un story foarte coerent si bine inchegat care sa elimine trucurile de poveste Disney pentru a supravietui. Si supravietuieste vorbind despre viata de zi cu zi vazuta prin ochii lui Remy ascuns in spatele unei toci de bucatar transparente.

Remy si Gusteau

Ceea ce m-a frapat a fost “spiritul lui Gusteau” care i se arata lui Remy in sistemul de canalizare parizian. Legatura cu “Lage Raho Munna Bhai” (2006) este mai mult decit evidenta : ambele personaje au “revelatia” duhului din sticla intr-un moment de slabiciune fizica (nesomn pentru Munnabhai, epuizare fizica si foame pentru Remy), ambele personaje se folosesc cu larghete de “duh” pentru a se corecta in drumul lor catre plenitudine morala (Remy trebuie sa invete sa nu fure, Munnabhai musai sa invete sa nu mai minta.) Gusteau spune de la inceput ca este o proiectie a mintii sobolanesti, Munnabhai afla ca Bapu ar putea fi un produs al hormonilor din creierul sau si nicidecum o fantoma veritabila.
As indrazni sa merg mai departe, sa remarc transformarea supranaturalului in proiectie/fantasma explicabila gratie stiintelor cognitive care se opereaza acum si in filmele animate (destinate copiilor capabili sa accepte inca fantasticul) si in filmele comice (unde totul este posibil daca acest posibil poate produce risul). Rationalizarea aceasta a fantasticului vine, zic eu, din popularitatea si vulgarizarea stiintelor cognitive care, precum psihanaliza acum un secol, au tendinta sa se inflitreze oriunde si sub orice masti.

Intoarceri (III)-… si nocturne

Dupa “The Mist” am schimbat peisajul cu “Stapinii strazilor” (Street Kings) regia David Ayer care se ambitioneaza sa adapteze un roman al lui James Ellroy, un as al romanului politist in culori funebre al carui etern personaj este LAPD; la asa megapolis, asa fauna diversa in materie de politai. Este vorba mai degraba despre acel dark side al institutiei cu pricina, cu coruptia, homofobia, ambitia de putere, brutalitatea si metodele deloc ortodoxe care o apropie tare mult de organizatiile mafiote. Ellroy ( care s-a ocupat si de scenaristica printre altele ) exceleaza in felul lui de a construi un personaj abrupt, agitat, nervos, in perpetua actiune, un fel de Marlowe intrat in viteza a cincea, care se exprima intr-un anume fel, greu descifrabil pentru cineva picat din alta zona culturala, dictionarul urban si internetul fiind absolut necesare descodarii.

Nu te poti impiedica sa nu confrunti adaptarea dupa “LA Confidential”, cea mai conforma tipologiei ellroy-iene cu “Street Kings”. Povestea se aseamana, personajele sint cam aceleasi, intriga duce cam in acelasi loc, buba coruptiei trebuie sa se sparga intr-o zi si asta se intimpla cu destula brutalitate si cu un suvoi de singe. Ayer dispune deci de o poveste sa zicem deja batuta si intrucitva mai putin complicata si deci mai previzibila decit cea din “LA Confidential“.

Personajele feminine sint mult mai putin creionate pentru ca numai episodice, intriga se invirte aproape exclusiv in jurul masculilor care cheltuiesc destula energie si testosteron pentru a face filmul sa inainteze. Atuul lui Ayer este, zic eu, nervozitatea actiunii, scenele curg una dupa alta in ciuda povestii destul de lineare si lasa impresia de agitatie. Keanu Reeves in rolul politaiului Tom a fost o alegere destul de surprinzatoare dar de ce nu ? Ciurucuri precum “Constantine“ si “Casa de linga lac” mi-au scos din minte prestatia lui bunicica in “Speed I” de exemplu. Keanu Reeves are aerul acela putin autist pe care il simti atunci cind citesti replicile personajelor lui Ellroy, numai ca bea fara convingere, cu o anumita rigiditate care blocheaza cumva explozia de furie pe care o realiza atit de bine impulsivul Russell Crowe atit de in largul lui intr-un rol similar din “LA Confidential”. Comparatiile ar putea merge mai departe si ar putea fi mult mai subtile, ar trebui totusi sa revad “LA…” si, mai mult, sa citesc cartea. Ar fi si mai bine daca as face rost de adaptarile dupa “Killer on the Road“ (Stay Clean) si “Brown’s Requiem” pe care inca nu le-am vazut. Sa zicem ca putem largi schema cu “The Black Dahlia” ; Josh Harnett nu prea m-a convins, imi pare insa ca Aaron Eckhart a stiut sa dozeze corect brutalitatea, furia si vina de nebunie care alcatuiesc oamenii lui Ellroy.

Castingul lui Ayer incorporeaza foarte bine citeva VIPuri din rap-ul east coast ( Cle Shaheed Sloan si The Game ) sau din vest ( Common ) si bine face : ascultati felul lor de a ritma putinele cuvinte pe care le au de spus. Pe linga ei, Cedric the Entertainer isi face partitura comica in rolul dealer-ului de cartier.

B-est in citiva pasi

De luni a inceput festivalul B-Est. Mai putin dificil de urmarit (toata activitatea se desfasoara intr-o singura sala, la cinema Scala), festivalul mi s-a parut mult mai saracut anul acesta. Deja am ratat citeva filme cu care sigur nu o sa ma mai intilnesc asa repede : "Lust, Caution"- regia Ang Lee - la care cred ca a fost omor, filmul mezinei Makmalbah, Hana -"Buddha Collapsed Out of Shame"- criticii de pe alte orizonturi m-au facut curioasa, ultimul film al lui Hou Hsiao-Hsien -"Le Voyage du ballon rouge"- pe care l-as fi vazut daca as fi putut, dar nu i-as fi acordat prioritate absoluta ; "In The Valley of Ellah"- regia Paul Haggis- pe care iarasi tineam sa il vad stiind ca nu va iesi in salile romanesti si va trece discret prin salile europene datorita lipsei de entuziast a marketingului (deh, subiect delicat).

Am inceput portia mea de B-Est cu "Breath"(Soom-2007) al lui Kim Ki-duk care nu m-a deceptionat dar mi s-a parut un pic cam grabit, cam neterminat. Subiectul interesant ( cum sa vorbesti despre obsesia si frica de moarte fara sa fii sinistru si/sau kitschos ) este tratat in maniera Kim Ki-duk : multe planuri statice, peisaje desertice foarte plastice, cuvinte putine si gesturi minime, priviri lungi care pot insemna multe, personaje aflate pe marginea prapastiei sau pe cale sa implodeze.

Filmul dureaza in jur de 80 de minute si nu are lungimi. Sfirsitul este relativ surprinzator, in minte imi alesesem cel putin doua variante de final destul de diferite de ceea ce a oferit realizatorul. Actorii sint foarte bine alesi, il puteti revedea pe Chang Chen (din "Three Times" regizat de Hou Hsiao Hsien) in rolul unui condamnat la moarte mutic ; actrita Park Ji-a este o obisnuita a castingurilor regizorului care, lucru rar, isi aloca siesi un rol destul de ciudat, de politai voyeur).

In timpul proiectiei mi-a venit in cap cu insistenta comparatia dintre ultimele filme ale lui Kim si cele ale lui Takeshi Kitano, aflat in ruptura profunda cu fanii sai cei mai infocati dupa "Kantoku Banzai". Ambii realizatori isi propun in ultimele filme introspectii acerbe care aduc schimbari de ton in brandurile care au devenit deja numele lor si contrariaza obisnuintele fanilor. Kim pastreaza totusi frumusetea plastica a imaginii care imblinzeste oarecum asperitatile naratiei uneori greu de digerat pentru spectatorul obisnuit - nu pot uita reactia grobiana a publicului la proiectia lui "Time" aflat in programul B-Estului de anul trecut.

vazut pe dvd / vazut la cinema

Au trecut cam doua saptamini de cind am vazut "Va curge singe / There will be blood" regia Paul Thomas Anderson. Lucru rar, filmul a obtinut unanimitatea criticilor si chiar a spectatorilor de film ocazionali, asta da film, am auzit spunindu-se cu voce joasa undeva in spatele salii la genericul de final.

In prealabil, pe dvd am vazut de doua ori "The Treasure of the Sierra Madre" (John Huston-1947) asta dupa ce am citit ca PTA si-a obligat echipa sa vizioneze de mai multe ori filmul lui Huston. A doua oara, am avut dreptul la un comentariu audio foarte interesant (relatiile lui Walter Huston cu John; Humphrey Bogart si pasiunea lui pentru navigatie; perceptia filmului in epoca care n-a vazut prea bine combinatia de western, film de actiune, cu detalii realiste; scenele de altfel foarte interesante eliminate la montaj, cum ar fi decapitarea lui Dobbs de catre Gold Hat; informatii despre actorii specializati in roluri secundare.)

vazut pe dvd

Vazut pe dvd "Man of the West" western in culori cenusii din 1958 regizat de Anthony Mann. Ar merge cred o comparatie foarte sustinuta intre "Man of the West" si doza lui de sadism si de violenta si "A History of Violence "al lui Cronenberg care trateaza cam aceeasi tema in cam aceeasi cheie (trecutul care te prinde din urma, violenta contagioasa si manifestarile ei foarte nuantate, personajele in culori gri, explozia de violenta atent pregatita de un script sustinut).

Mistificari

Nu de mult la editura Stock a iesit “L’homme sans empreintes” de Eric Faye, povestea unui scriitor misterios preocupat mai ales sa-si mistifice trecutul si prezentul. Osborn asadar se ascunde sub identitatea propriului agent literar, Stig Warren, cind doua femei se apuca sa-i reconstitue biografia : fosta nevasta, care a descoperit intr-o zi ca sotul ei se dedubla, nu se stie bine de ce, si naratoarea, ultima amanta a scriitorului, pretinsa cadru universitar pe cale sa redacteze o teza despre opera lui Osborn. La acestea se adauga un anume Thomas Ahorn, autor al unei carti despre Salinger, adeptul lui Pynchon si pasionat de mistificarile lui Osborn. A patra pista vine dinspre jurnalism : Aguila Mendes, fost ziarist reconvertit in om politic, crede ca omul care evita fotografiile si adora palariile si tot ce-i umbreste fata a condus odata demult la Berlin o revista anarhista si a avut oaresce legaturi cu Rosa Luxemburg inainte de a fugi de miscarea spartakista, ascunzindu-se in spatele unei contrafacute identitati americane.



“Osborn - spune Eric Faye - va ramine in literatura ca primul care sa fi pus problema ascunderii scriitorului in spatele propriei opere, si care sa duca ideea pina acolo unde biografia scriitorului nu mai are nici un sens si se confunda intrutotul cu opera sa.”
Faye il citeaza in acest sens pe Bruno Traven (cunoscut mai ales ca autorul “Comorii din Sierra Madre”) care a scris sub vreo 30 de pseudonime, fiind reperat de critica americana ca marinar, actor de teatru, fermier, explorator; multi au crezut ca recunosc in el pe Ambrose Bierce (biblioteca mea contine antologia initiatia de “Rivages“- “De telles choses sont-elles possibles ?” din 1994 si “The Enlarged Devil’s Dictionary” Penguin 1971) care de fapt nu ar fi murit in revolutia mexicana, sau pe Jack London care de fapt nu s-ar fi sinucis sau chiar pe un fiu natural al Kaiserului. De notat ca “atunci cind in 1960, Traven a publicat in Germania ultimul sau roman pentru a-si dovedi existenta, criticii au denuntat o impostura, care nu continea nici ideile, nici stilul sau si nu dovedea nici urma din talentul lui Traven.” Situatia are ceva dintr-un gag de film mut, un “arroseur arrosé” care a petrecut prea mult timp incercind sa-si dilueze cu sirg eul artistic.

Despre umbre si mistificari, vezi si “Mr. Arkadin / Confidential Report” si “Vérités et mensonges / F for Fake” (pe care nu l-am vazut inca) si apetitul lui Welles pentru acest gen de scenariu care amesteca spionajul cu personajul care adora sa se stie dat disparut, raportul dintre fals si original. Si pentru ca “nu-i nevoie sa bati coridoarele ca sa dai nas in nas cu fantomele, pe astea le purtam mereu in noi insine” (tot Eric Faye) de ce sa nu merg mai departe catre “Vertigo” unde culmea mistificarii este produsul propriei minti?

Lada mea de compost

A ajuns moda asta si pe la noi : sa separi gunoiul menajer, sa folosesti in mod ecologic ceea ce se poate refolosi, iar in lada cu compost sa arunci ceea ce se poate descompune si hrani apoi plantele din gradina (daca o ai). In “lada mea de compost“ or sa fie aruncate de acum incolo idei, proiecte si frinturi care pot sau nu sa tina in picioare, care pot deveni intr-o zi proiecte luminoase sau pot putrezi aici cu voiosie.