Festivalul filmului european ( VI )- cu si despre turci

Despre cinematograful turc nu se stie mare lucru, festivalul din primavara asta a programat insa pentru ultima sa zi doua filme turcesti pe care tineam sa le vad si despre care as vrea sa vorbesc intr-o zi mult mai in detaliu.

"Departe" (Uzak) - filmul care il face cunoscut pe cineastul Nuri Bilge Ceylan a impresionat juriul de la Cannes in 2003, le-a adus actorilor Muzaffer Ozdermir si Emin Toprak mentiunea de cel mai bun actor tot cu aceeasi ocazie si a cules o multime de alte premii in mai toata lumea cinematografica. De curiozitate intrati pe situl regizorului, veti vedea toate posterele filmului, o multime de extrase din presa si multe alte lucruri interesante. Filmul este ilustrarea ciudatului sentiment de abstragere din real sau de distantare de viata obisnuita, o poveste aluziva in care nu se intimpla aproape nimic si in care sobrietatea sentimentelor aproape refulate merge mina in mina cu atmosfera iernatica a Istanbulului. Orasul acesta face parte din lista personajelor, depasind functia de simplu cadru narativ, dedublindu-se intr-un fel de spatiu imaginar care se calchiaza pe adevarul geografic. Tacerile si cadrele foarte lungi si statice, prim planurile enorme si uluitoarea imagine fac din "Uzak" o specie aparte de cinema, un obiect de o frumusete reflexiva si taciturna.

Seara tirziu, "De partea cealalta" (Auf der anderen Seite) ultima pelicula semnata Fatih Akin (turc nascut la Hamburg in 1973), amesteca acelasi Istanbul intr-o multitudine de peripetii cu multe personaje care penduleaza intre Germania (Hamburg si Bremen) si Turcia (Trabzon si Istanbul). Akin se afla la ani lumina distanta de Ceylan prin scenariul foarte baroc si plin tot felul de aparitii, coincidente, intilniri ratate, morti, rapatriati si transfugi, intr-o lume in care excesul de pasiune este unicul motor al vietii. El poate duce la crima, la revolta sociala, personala, sexuala sau pur si simplu la izbucniri tacute de minie, el poate organiza neincetatul du-te vino intre Germania si Turcia, vector al implinirii unor generatii care au ales sa permute continuu orientul si occidentul.

Iernaticul port din Istanbul care afiseaza de departe vapoare plecind si sentimentele inghetate ale lui Mahmut (Uzak) face perfecta simetrie cu imaginea finala din filmul lui Fatih Akin cu o plaja micuta din Trabzon, un golfulet salbatic si o apa albastra ca intr-un poster turistic care dizolva judecata fiului intr-o iertare atotlinistitoare.

Festivalul filmului european ( V )

Filmul lui Amos Gitai productia franco-germano-israeliana "Désengagement" din 2008 mi-a pus oaresce probleme. Mai intii, nu am vazut inca nici unul dintre filmele lui care alcatuiesc trilogia oraselor din Israel ( Kippour, Yom -Yom si Devarim ) si nici macar celelalte doua pelicule care alcatuiesc impreuna cu "Dezangajarea" un alt triptic inchinat de data asta problemelor de coabitare israelo-palestiniana. Am luat deci filmul ca atare si mi-a sarit in ochi compozitia "documentar" si cea "film de fictiune" care nu reusesc sa se amestece atit de bine incit sa alcatuiasca un produs unic si daca se poate de calitate constanta.

Documentarul incearca sa reproduca "cu obiectivitate" atmosfera din fisia Gaza in momentul in care se ajunge la expulzarea colonilor evrei si retrocedarea teritoriilor ocupate ; din pacate secventa este foarte haotica si prea "ingusta" ( este vorba de evacuarea unei singure colonii ), iar secventa din inceput ( cu israelianul care o saruta pe palestiniana cu pasaport olandez, asta dupa ce diserteaza ei despre o patrie abstracta ) ingreuneaza teribil faptele ca atare cu un simbolism as zice eu deplasat.

Partea de fictiune seamana cu zidul unei case deja darimate de buldozer, o poveste cu un frate si o sora vitregi care se dedau la lungi dialoguri in planuri secventa multiple pe fondul unei ciudate povesti despre un tata tocmai decedat, vegheat de o Barbara Hendricks costumata in bocitoare -samana - corista. Mai apar acolo o notarita ( Jeanne Moreau ), un testament, un cortegiu funebru foarte vesel si mai presus de toate prestatia caraghioasa a personajei interpretate de Juliette Binoche. Nu cred ca este vina actritei, ci a personajului care pare a avea o structura ciudata. Ca atare, Ana (J.B) trebuie sa fie rind pe rind impudica, penibila in timp ce face vocalize , rizind isteric, lasindu-si cochet o bretea sleampata peste umar, tirindu-si languros salul si poalele rochiei in penumbra casei. Este o femeie rasfatata care nu prea stie ce vrea nici pentru ce traieste, si in lipsa de mai mult isi tuguieste languros buzele catre Uli ( fratele vitreg, politai in Israel, implicat in campanie de dezangajare. ) Ana isi continua parcursul catastrofic de personaj decazut, atunci cind, ajunsa in Israel in cautarea fiicei sale pierdute demult, devine un fel de personaj secundar care trece de la un grup la altul si face galerie in favoarea colonilor disperati. Inca o data, nu am nimic cu J. B., ci cu problemele de consistenta ale Anei.

Am iesit din sala nedumerita, neintelegind ceea ce voia sa spuna Amos Gitai cu filmul sau, un hibrid cu fata artsy si dos documentar care poate se opreste cind trebuia sa inceapa. Nici diferitele comentarii de pe internet nu prea m-au ajutat, o singura intrepretare insa a putut da, in ochii mei cel putin, putina culoare si coerenta fictiunii familiale care alcatuieste jumatate de film ( dupa unul dintre bloggeri, Gitai lasa sa se inteleaga - si semnele sint intr-adevar evidente- ca Dana cea din kibbutz este rodul unei legaturi incestuoase intre Ana si "monstrul" adica tatal sau, ceea ce poate explica dezagregarea isterica a femeii in toate manifestarile sale. )

Ok, dar cu partea legata de dezangajare ce te faci ? Ar trebui s-o citim ca pe un soi de dezagregare isterica in mare, la nivel politic, a unei relatii fortate si nenaturale intre doua popoare ? Sa speram ca lectura de tip " pestele cel mic inghitit de pestele cel mare " tine la o analiza mai atenta cel putin la nivel narativ a peliculei lui Gitai.

Sincera sa fiu, ceea ce m-a facut atenta a fost felul in care regizorul stie sa minuiasca personajele in scenele de grup ; infruntarile dintre colonistii infierbintati si politai seamana grozav cu ilustrarea unui Kadish, iar litania pe care necunoscutul arab i-o arunca Anei prin gardul de sirma ghimpata are mai multa poezie decit inceputul filmului atit de banal si de usuratic.

Festivalul filmului european (IV)

Documentarul "Locuitorii Lisabonei" ( Lisboetas ) a fost intr-adevar in ton cu tema festivalului, aratind pe larg cam ce inseamna dialogul intercultural intr-o tara care pina nu demult se afla in topul furnizorilor de emigranti pentru spatiul intra si extra european si care iata, a devenit de ceva vreme interesanta pentru imigrantii tarilor celor mai sarace din Europa ( mai ales Ucraina si Moldova) si Africa.

Filmul se vrea o inregistrare cit mai fidela a vietii imigrantilor portughezi de toate soiurile, lungi conversatii la telefon cu cei de acasa, biserica - moscheea - casa de rugaciuni ca aproape unice manifestari culturale, spatiul radiofonic - privilegiul comunitatii celei mai numeroase, problemele cele mai diverse de la scolarizare si calitatea studiilor pina la oportunitatile de afaceri, ingrijirile medicale, cozile in fata ghiseelor responsabile cu actele pentru rezidenta si vize, gradul de adaptare si integrare sociala, invatarea limbii care nu este tocmai usoara. Ca oriunde imigrarea isi are valurile ei succesive si privilegiatii ei ( cei provenind din Brazilia sau fostele colonii portugheze ), filosofia ei ( chiar si cei mai integrati dintre imigranti resimt dorul de tara si percep iluzia de implinire pe care o aduce dezradacinarea ) si poate sperantele ei prin copiii care nu traiesc aceleasi angoase ca parintii dezradacinati.

Peste toate acestea, prezenta linistitoare a Lisabonei cu strazile ei inguste in panta si tramvaiele alunecind pe pavaj. Regizorul Sergio Tréfaut ( de origine braziliana ) refuza sa ia parte la aceasta vasta perindare nocturna si diurna de personaje si lasa spectatorul sa inregistreze spectacolul oferit de camera de filmat ca atare.

Festivalul filmului european (III)

Calatoria Iskai ( Iszka utazasa ) in regia lui Csaba Bollok a incercat sa abordeze un amestec de hiper realism crud ( orasul minier mizer cu oameni debusolati si saraci lipiti, copii exploatati de parinti, brutalizati si obligati sa creasca precum buruienile, sa fuga de acasa, sa se prostitueze ca sa iasa din marasmul general ) cu citeva accente lirice ( ora de sport din centrul de plasare arata ca un vis deloc neplacut in care poti inota pe uscat, poti intra in apnee si te poti deplasa pe fundul marii virtuale doar pentru ca ai chef ) care indulcesc putin griul covirsitor. Dialogul dintre doamna doctor si Iszka ( Maria Varga ) mi-a ramas in amintire, in rest insa, negrul e prea negru si prea previzibil.

Fratele meu este fiu unic ( Mio fratello e figlio unico) de Daniele Luchetti a facut o sala plina si a surprins atit de placut publicul incit face parte din topul publicului printre filmele din festival ( e normal, comediile au placut dintotdeauna mult mai mult. )

Adaptarea romanului "Il fasciocommunista" al scriitorului Antonio Pennachi, netradus inca in limba romana, este facuta cu multa savoare si este foarte in ton cu toate manifestarile de comemorare a lui Mai 68 in cultura europeana. De curiozitate, am scotocit pe net sa vad cam care au fost reactiile publicului de altundeva ( publicul de festival, cel obisnuit care a vazut filmul in sala ) si m-am amuzat : cei mai in virsta nu au inghitit deloc comedioara dulce amaruie a lui Luchetti tocmai pentru ca ia putin in deridere extremismele de orice fel din Italia anilor 60-70. Pina la urma povestea fratilor Accio si Manrico din Latina ( adica un fel de cucuietii din deal din provincia Emilia Romagna ) nu este atit un comentariu politic cit povestea adolescentei si tineretii a doua suflete foarte complementare si care o iau pe drumuri nu atit de diferite unul de celalalt.

Privirea retrospectiva a lui Accio are blindetea aceea a adultului care isi aminteste de nebuniile tineretii, toate devenite iluzii spulberate intre timp, mai ales extremismele de stinga sau dreapta savuros de ridicole ( vedeti "Oda bucuriei " in varianta maoista sau sedintele de partid filiala tineretul muncitor si studios prezidate de Manrico, precum si "pedepsele exemplare" aplicate de gastile fasciste sau lectiile de istorie in varianta Mario). Elio Germano ( Accio la 18-20 de ani ) are doza aceea de nervozitate, nerabdare si energie neimblinzita care se cere consumata oricum si pe care am gasit-o in Thomas ( De battre mon coeur s'est arrêté ) sau in Vinz ( La Haine ).

Filmul o sa iasa pe ecranele bucurestene pe 25 iulie 2008, il recomand din toata inima.

Festivalul filmului european ( II )

In seria filmelor care promiteau prin subiectul lor un dialog inter si multicultural am ratat marti "Andaluzia" in regia lui Alain Gomis si mai ales ( si asta cu greu se poate ierta ) "La maison jaune" de Amor Hakkar ( 2007 ) despre care am citit deja lucruri bune pe internet si prin presa scrisa. Filmul apare in catalogul festivalului ca fiind francez, numai ca povestea are in vedere o familie berbera... uite asta e pacatul festivalului asta, majoritatea filmelor au parte de o singura proiectie, sau daca e vorba de doua, ele sint programate prost, una dupa alta daca se poate in aceeasi zi ca sa le rateze omul cit se poate de bine.

Mi-am rascumparat insa pacatele cu "The Crossing" (To perasma - regia Dimitris Stavrakas) care incearca sa combine mai multe povesti ale emigrantilor ilegali din Bangladesh, India si Pakistan care muncesc ici colo in Grecia. Ceea ce mi-a placut a fost folosirea vocii din off care dirijeaza intreaga poveste si transforma realismul brut al dramei ( pentru ca pina la urma este o drama ) intr-o poveste trista despre maturizarea in clandestinitate, despre solidaritatea emigrantului asiatic care se naste in mare parte si din traditia omniprezenta, despre dorinta de a iesi din aceasta si de a-i apartine pentru ca altfel ca individ te simti tare singur acolo unde esti. Zic bine o poveste, vocea impersonala urmeaza firul narativ la persoana a treia, ca intr-un roman de secol XIX, distantind astfel spectatorul de orice urma de sentimentalism. Distantarea asta e cu dublu tais, la un moment dat te trezesti ca urmaresti filmul oarecum detasat, ca si cum ar fi vorba de un documentar in care nu prea poti sa te implici emotional. Actorii sint evident neprofesionisti, de unde si gradul acela de firesc si sobrietate care incinta publicul amator de filme made in Orientul Mijlociu.

Impresiii de la Festival Filmului European- primele filme

Nu mi-am permis sa pierd "La Graine et le Mulet" (Cuscus cu chefal) al lui Abdellatif Kechiche care a fost proiectat la gala de deschidere a festivalului si bine am facut. Despre film numai bine, sau chiar foarte bine, despre calitatea sunetului insa nu. Proiectia a fost total compromisa de acest mic detaliu important.

Am continuat cu " Poveste de Craciun" (Christmas Story / Joulutarina - regia Juha Wuolijoki) la care nu trebuia sa ajung de fapt, o fantezie pentru copii care nu prea inteleg ce cauta in festivalul care poate s-a vrut astfel mai complet.

Am ajuns apoi in zona documentara cu "Fiecare a saptea persoana" (Jeder Siebte Mensch- regia Elke Groen si Ina Ivanceanu) o poveste excelenta despre China de azi si de ieri vazuta in trei ipostaze topografice diferite (poalele Himalayei, regiunea Sichuan si zona agricola aflata in imediata apropiere a Beijingului) care sint tot atitea directii posibile in care poate merge China ( capitalismul salbatic si salbaticit de saracie, agricultura socialista si reintoarcerea la origini cum e cazul populatiei minoritare Naxi).


Zona documentara s-a prelungit ulterior cu "Fados" al lui Carlos Saura pe care am tinut mortis sa il vad. Si asta nu neaparat pentru ca sint o fanatica a muzicilor etno, ci pentru ca atunci cind a fost prezentat la Cannes, "Fados" a obtinut critici excelente si pentru ca nu am avut inca ocazia sa vad "Flamenco" (1985) si "Tango" (1998) care alcatuiesc impreuna cu "Fados" o trilogie dedicata sa zicem muzicii traditionale iberice .

Ei bine la sala de la Muzeul taranului roman "Fados" a intrigat lumea. Textura lui i-a lasat pe majoritatea spectatorilor cu gura cascata ; inchipuiti-va o pelicula de 85 de minute in care se cinta non stop, se danseaza in cele mai diferite feluri si cam atit. Nu tu o istorie a genului muzical , nu tu un interviu cu vreun "fadista", numai muzica si din cind in cind cite un titlu discret prin care poti vedea ca fado poate trece usor de la hip hop la bossa nova, de la contaminarea cu langoarea ritmului african ( cu Mariza in prim plan ) la ceva accente riguros clasice ( brazilianul Caetano Veloso a dat un spectacol de zile mari ), de la fado-ul popular la cel de concert ( Amalia Rodriguez ). Ii vezi deci defilind si cintind pe monstri sacri ai genului precum Camané, Katia Guerreiro, Mafalda Arnauth, Cristina Branco, Pedro Moutinho si bineinteles exploziva Mariza nascuta in Mozambic, iar fado-ul trece oceanul in Brazilia ( Veloso si Chiquo Buarque ), Capul Verde, Mexic ( superba Lila Downs ), Africa neagra.

Carlos Saura are 75 de ani, iese rar in sali, este un oaspete obisnuit al festivalurilor europene si nu numai si dovedeste un ritm surprinzator de modern in felul in care face filmul sa se miste. Nu este vorba de un simplu recital, ca la televizor, desi asa pare la inceput.

"Nu ma interesa sa fac un documentar didactic despre fado - spune Carlos Saura intr-un interviu - Cu siguranta altii au facut-o si inca foarte bine. Aceasta este viziunea mea personala asupra fado-ului, a trecutului si viitorului lui. Asta imi da si libertatea de a face ceea ce vreau eu, de exemplu sa introduc si dansul in schema, ceea ce nu se face in varianta traditionala."

Iata de ce "Fados", un film coregrafic in intregime, reinventeaza conceptul si propune alianta muzicii cu dansul. Si totul pornind de la o unica si uitata specie de de aliaj intre cintec si dans, cultivat demult in mediul familial si intre prieteni asa numitul "fado batido".

Saura vorbeste despre "Fados" si despre celelalte filme muzicale ca de o modalitate de recreere, sa nu uit insa de libertatea fantastica pe care o are mizanscena, in lipsa textului narativ si a constringerilor sa zicem clasice ale genului documentar. In acest caz scenografia ( impresionanta) si montajul devin pivotii pe care se poate misca sau poate transforma filmul in concert de studio. Personal, am inceput sa simt ca "Fados" este totusi un film cam dupa primele 15 minute, cu povestea fadistei Severa. Dintr-o data pelicula a prins sa se miste atunci cind, pe fondul unui fado de demult, Saura a lipit un dans care mima o apriga disputa intre doua femei pentru acelasi barbat. Si uite-asa "Fados" este povestea unei varietati de stiluri, epoci, maniere muzicale si viziuni care reuseste sa se articuleze singura doar pornind de la partitura muzical-coregrafica.

In ceea ce priveste fictiunea de lungmetraj, ma asteptam la mai mult de la "Maestrul" (Mistrz - de Piotr Trzaskalski), o poveste foarte stilizata si foarte morala despre un fost soldat rus in Afganistan devenit circar, un acordeonist care fuge de responsabilitatea paternitatii, o prostituata deceptionata in dragoste si un pustan razbunator. Scenariul are atit de multe bule de aer, incit tristetea povestii vine mai degraba din senzatia teribila de spectacol neterminat de marionete in care personajele nu au suflet, nu traiesc ci trebuie doar sa ilustreze niste fabule destul de transparente despre responsabilitate paterna si amor ( ucigasul de copii neadaptat amator de Democrit isi ucide simbolic propriul copil atunci cind o respinge pe tinara care il iubeste cu sinceritate). Directorul de imagine insa sa traiasca ( Piotr Sliskovski ), el a salvat ce se mai putea salva.

Ciudata aceasta prima impresie pe care mi-au lasat-o primele filme vazute in festival : tema este dialogul intercultural in spatiul european, numai ca in 99% din filmele vazute elementele tineau mai ales de specificitate culturala ( si turistica) europeana, vezi Mos Craciunul finlandez, si eroina din "Maestrul" care musai sa fie virgina si musai sa evite avortul. Daca incercati sa aflati oaia neagra in toate titlurile enumerate mai sus, filmul lui Kechiche este singurul care pune la bataie cu foarte mare discernamint tema interculturalitatii sau cum s-o chema asta.

De verificat.

Festivalul filmului european

Atentiune, Festivalul filmului european incepe vineri 9 mai si dureaza pina duminica 18 mai! Programul se desfasoara in Bucuresti in doua sali ( Muzeul Taranului Roman si sala Studio ) si va jur, este foarte bine garnisit.

In agenda mea personala am notat citeva pelicule de neratat :

In primul rind "La Graine et le Mulet" filmul din 2007 al tunisianului Abdellatif Kechiche, o mica perla multipremiata anul trecut printre care premiul special al juriului la Venetia, premiul FIPRESCI pentru cel mai bun regizor, premiile Cesar la categoriile cele mai importante etc.

In al doilea rind nu ratati "Disengagement" sau mai degraba "Désengagement" 2008, un film semnat Amos Gitai, realizator care "trece" asa de rar pe ecranele noastre.

In al treilea rind, musai musai sa vedeti documentarele "Fados" de Carlos Saura si "Lisboetas" (Locuitorii Lisabonei) de Sergio Trefaut, multipremiate si ele la aceasta categorie de filme, sau superbul lungmetraj "Uzak" de Nuri Bilge Ceylan ( un film mai vechi din 2002, marele premiu al juriului de la Cannes 2003 si premiul FIPRESCI la San Sebastian in acelasi an printre multe altele.)

Programul puzderiei de proiectii si fisele acestora pot fi gasite pe http://www.icr.ro/images/evenimente/fisiere/164_1_CATALOG%20FILM%202008.pdf