Festivalul filmului european (III)

Calatoria Iskai ( Iszka utazasa ) in regia lui Csaba Bollok a incercat sa abordeze un amestec de hiper realism crud ( orasul minier mizer cu oameni debusolati si saraci lipiti, copii exploatati de parinti, brutalizati si obligati sa creasca precum buruienile, sa fuga de acasa, sa se prostitueze ca sa iasa din marasmul general ) cu citeva accente lirice ( ora de sport din centrul de plasare arata ca un vis deloc neplacut in care poti inota pe uscat, poti intra in apnee si te poti deplasa pe fundul marii virtuale doar pentru ca ai chef ) care indulcesc putin griul covirsitor. Dialogul dintre doamna doctor si Iszka ( Maria Varga ) mi-a ramas in amintire, in rest insa, negrul e prea negru si prea previzibil.

Fratele meu este fiu unic ( Mio fratello e figlio unico) de Daniele Luchetti a facut o sala plina si a surprins atit de placut publicul incit face parte din topul publicului printre filmele din festival ( e normal, comediile au placut dintotdeauna mult mai mult. )

Adaptarea romanului "Il fasciocommunista" al scriitorului Antonio Pennachi, netradus inca in limba romana, este facuta cu multa savoare si este foarte in ton cu toate manifestarile de comemorare a lui Mai 68 in cultura europeana. De curiozitate, am scotocit pe net sa vad cam care au fost reactiile publicului de altundeva ( publicul de festival, cel obisnuit care a vazut filmul in sala ) si m-am amuzat : cei mai in virsta nu au inghitit deloc comedioara dulce amaruie a lui Luchetti tocmai pentru ca ia putin in deridere extremismele de orice fel din Italia anilor 60-70. Pina la urma povestea fratilor Accio si Manrico din Latina ( adica un fel de cucuietii din deal din provincia Emilia Romagna ) nu este atit un comentariu politic cit povestea adolescentei si tineretii a doua suflete foarte complementare si care o iau pe drumuri nu atit de diferite unul de celalalt.

Privirea retrospectiva a lui Accio are blindetea aceea a adultului care isi aminteste de nebuniile tineretii, toate devenite iluzii spulberate intre timp, mai ales extremismele de stinga sau dreapta savuros de ridicole ( vedeti "Oda bucuriei " in varianta maoista sau sedintele de partid filiala tineretul muncitor si studios prezidate de Manrico, precum si "pedepsele exemplare" aplicate de gastile fasciste sau lectiile de istorie in varianta Mario). Elio Germano ( Accio la 18-20 de ani ) are doza aceea de nervozitate, nerabdare si energie neimblinzita care se cere consumata oricum si pe care am gasit-o in Thomas ( De battre mon coeur s'est arrêté ) sau in Vinz ( La Haine ).

Filmul o sa iasa pe ecranele bucurestene pe 25 iulie 2008, il recomand din toata inima.