Michael Clayton - Actualitatea ca dezechilibru chimic

Iata un film acuzat de confuzii si ambiguitati. Cert este ca spectatorul care se asteapta la ceva gen thriller cu suspense si ceva scene de actiune va fi tare dezamagit. Asta in ciuda faptului ca regizorul si scenaristul este Tony Gilroy ( cel care a semnat scenariul trilogiei lui Bourne printre altele ), iar personajul principal este jucat de George Clooney (Danny Ocean in Ocean’s Eleven, Twelve si Thirteen.) Aici nu se intimpla mai nimic, doar o masina care explodeaza in plin cimp, si fara sa faca victime. Nici povestea nu este deloc noua : o multinationala ale carei interese sint protejate de firma de avocati pentru care Michael Clayton joaca rolul de trepadus incearca sa cistige un proces impotriva unui grup de mici fermieri afectati de pesticidul prezentat ca fiind solutia viitorului in materie de agricultura. Cind Arthur, avocatul care se ocupa de dosarul U/North ( da, puteti sa va ginditi la USA printre alte posibile semnificatii ale siglei ) are o cadere nervoasa combinata cu revelatia nedreptatii corporatiste, Michael e insarcinat cu reglarea situatiei, adica aducerea colegului pe calea cea buna si recuperarea dosarului multinationalei.

Este deci musai ca Michael sa ajunga la un dublu proces de constiinta, fata de Arthur care nu se ticneste din senin si fata de micii fermieri. Este clar ca in final U/North pierde procesul si avem de-a face cu arestarea ticalosilor, ceea ce aduce teribil cu filmele de televiziune proaste in care ghicesti finalul dupa primele trei cadre. Te si intrebi cum poate Gilroy sa faca un film in care totul este atit de transparent, asta poate irita spectatorul venit pentru show time. Te intrebi de asemenea de ce Gilroy foloseste o poveste atit de uzitata si de uzata inca din anii 70, cind reactiile anti corporatii se inchegau in scenarii in care micii intreprinzatori fara pata erau sustinuti de politai, avocati, procurori cu intentii umaniste. Pe de alta parte, tinarul regizor pune la bataie o imagine eleganta si epurata, un ritm lent in care oboseala pare sa ii atinga in egala masura si pe cei “rai” si pe cei “buni”.

De fapt nu exista “rai” versus “buni” in afacerea asta, ci numai oameni gri construiti in semitonuri, capabili sa se piarda in atmosfera gri neutra a birourilor si interioarelor de tot soiul ; batalia se consuma in culise, in gind, in fraze pe jumatate spuse, in subintelesuri. Michael este un tatic nu tocmai atent si un fiu cam plictisit, un frate bun fara indoiala dar din obscure ratiuni familiale, un individ relativ lipsit de scrupule si plin de diverse tipuri de datorii, un tip care frecventeaza tripouri dubioase si care isi merita pe deplin porecla, “the fixer” ( asta m-a facut sa ma gindesc la Victor le Nettoyeur, ucigasul platit ultraeficace din “Nikita” – Luc Besson ).

”The fixer” este asadar omul din umbra care prin contactele sale multivalente poate aranja un accident de masina sau o cadere nervoasa cu conditia sa ramina mereu in umbra, eternul angajat nepromovat care suscita reactii gen “cine-mai-e-si-asta”. Este intrebarea pe care o pune printre altele directorul juridic U/North, Karen Crowder, o Tilda Swinton imbatrinita si atona care-si imparte viata intre crizele de angoasa, eternele repetitii generale ale discursurilor in fata oglinzii si orele petrecute la birou. Acum 20-30 de ani , Tilda ar fi interpretat personaja negativa, capabila sa mentina cu orice pret friiele afacerii in mina, cel putin pentru o vreme. Aici insa, din primele secvente avem de –a face cu o femeie ingrozita de propria-i neputinta, careia ii vine din ce in ce mai greu sa-si ascunda subtiorile transpirate si incapacitatea manageriala, care face greseli dupa greseli in disperarea ei de a aneantiza documentele lasate in urma de Arthur.

Ah, Arthur! Cronicarii au sugerat ca delirul acestuia este cheia povestii ; filmul incepe cu confesiunea lui Arthur in voce off screen care incearca sa-i explice amicului Michael punctul lui de vedere asupra caderii nervoase care tocmai a avut loc. Este vorba despre ciudata poveste a cuiva care intr-o zi se trezeste ingropat intr-o chestie viscoasa, secretie probabila a celor 6 ani de proces si de culpabilitate cumultativa. Arthur sfirseste prin a se dezbraca in public, act eliberator care este de mai multe ori asemanat de el insusi cu “desfundarea unei tevi infundate”, un fel de expulzie fetala in care placenta si dejectia se complac intr-o confuzie perversa ( in loc sa hraneasca viitorul individ, ea il otraveste precum chimicalele U/North ). In ceea ce-l priveste, confruntat cu atitudinea ostil-iluminata a prietenului sau, Michael ia la cunostinta ca propria-i munca ( avocatul care nu mai pledeaza, devenit mai degraba detectiv privat ) si propria-i viata seamana cu murdaria care stagneaza intr-un canal de evacuare infundat. Karen se infunda si ea din ce in ce mai adinc in aceeasi pasta viscoasa in momentul in care decide singura sa faca apel la mijloace foarte putin ortodoxe pentru a elimina factorul deviant numit Arthur.

Asadar filmul este o poveste de tevarie infundata. O fi el sfirsitul un aparent happy end, numai ca asta nu ajuta chestia aia viscoasa sa elibereze calea ca in filmele “de stinga” din anii 70. De la “The Conversation” incoace lucrurile s-au schimbat tare mult. Aici de exemplu fundalul ecologist topeste paranoia individului intr-un fel de cinism general valabil : vrem nu vrem, sintem cu totii implicati in astfel de catastrofe economice, ecologice, umanitare, interconectati fiind de acelasi sistem de alimentare/evacuare. Numiti-o globalizare daca vreti. Sau liberalism desantat. Mizeria care obstrueaza tevile mecanismului economic, facuta fie din pesticide, din Prozac&Comp., din crize de anxietate, datorii de familie, copii de crescut, culpabilitati de suportat este universala si contagioasa. Cred ca asta mi-a placut cel mai mult in film, aerul asta constatativ si deloc moralizator al tevariei infundate si relativa subtilitate cinematografica pe care Gilroy o foloseste in acest scop. Zic relativa subtilitate pentru ca am senzatia ca se putea mai mult, sa nu uit insa ca producatorul peliculei este Sidney Pollack.

Gaselnita nr.1 a lui Gilroy este felul cum se joaca cu timpul narativ, cum incastreaza enormul flashback care alcatuieste propriu zis filmul intr-un aproape final, atitudine foarte la moda in scenariile de acum care a inlocuit aproape in intregime falsul sfirsit. O falsa impresie de poveste complicata in care te poti pierde usor.

Am pomenit deja de joaca lui Gilroy cu spatiul, folosirea aproape exclusiva a interioarelor, calchierea imaginii atone pe senzatia coplesitoare de oboseala pe care o degaja pelicula inca de la inceput. Cearcanele lui George Clooney nu mai sint sexy ca in “Spitalul de urgenta”, iar Tilda Swinton - Karen se afla la ani lumina departare de spiridusul androgin din “Orlando” sau de furia bruna din “Broken Flowers”. Cuplul de “fixeri” este iarasi o reusita a scenariului semnat de insusi regizorul, daca nu ati vazut inca filmul imaginati-va doi tipi sportivi, care seamana tulburator unul cu altul si se dedau la tot felul de practici ilegale cu un superb singe rece si fara brutalitate. (Re)vedeti secventa crimei din baie, foarte impresionata poate tocmai pentru ca suspansul lipseste cu desavirsire, iar violenta este inlocuita de profesionalism si eficacitate.

Sa mai spun ca m-a impresionat placut imaginea de crepuscul iernatic semnata Robert Elswit ( de urmarit in continuare ! ) si cadrele lungi si fixe, perfecte in atmosfera generala de amorteala a filmului. Cred ca intr-o buna zi mi-ar place sa revad “Michael Clayton” in combinatie cu “Syriana” si sa scriu atunci un post despre oboseala din filmele inceputului de secol XXI.