Reputatia proasta a romanului politist in lumea literaturilor de tot soiul tine mai mult de ipocrizie si de apetitul popular pentru cartuliile pe care le poti cumpara mai ales in gara sau aeroport. Mi-au placut intotdeauna romanele politiste, le-am citit constant ba chiar am avut o perioada Dashiell Hammett, Chase si Chandler. Am inghitit mai greu seriile cu personaj unic (comisarul Maigret de exemplu, Sherlock Holmes nu prea mi-au mers la inima, pe Hercule Poirot l-am gasit mereu plictisitor), am ramas constant interesata de productia de tip “noir” mai degraba decit de mistere precum cel al “Camerei galbene”. Ce ma face sa scriu postul asta ? Acumularile de carti politiste in lista mea de lecturi din ultima vreme si mai ales foarte interesanta si stufoasa “Metafizica a detectivului Marlowe” scrisa de Mircea Mihaies aparuta anul acesta la editura Polirom. E o provocare sa citesti foarte seriosul opus al domnului Mihaies, personal ar trebui sa reiau toate romanele lui Raymond Chandler pentru a nu pierde sirul consideratiilor dumnealui. Asta este pacatul cartilor politiste, ca si bancurile se uita repede, ramin agatate in minte doar citeva detalii legate de actiune si poate pe ici pe colo cite un personaj.
Asadar “Mortii nu vorbesc” (Safer Dead) de James Hadley Chase, am profitat de traducerea Veronicai Focseneanu (ed. Vremea, 2006, colectia “Rosu si Negru” dedicata tocmai romanului politist) ca sa-mi dau seama ca l-am mai citit cindva. Este un politist usurel, cu o intriga nu tocmai complicata si personaje prea putin conturate care mi-au lasat mai degraba impresia de comic book care se chinuie sa scoata la lumina o intriga cu ite cit mai bine legate unele de altele. Pacat insa ca intriga nu face totul.Chase poate mult mai mult, asa ca am reluat prima lui carte si cea mai bine scrisa dealtfel, “No Orchids for Miss Blandish”, scrisa in 1938 si modificata de autor pentru o republicare in anii 50-60. “Romanul noir cel mai controversat si mai celebru care a fost publicat vreodata“, spunea publicitatea vremii. este o poveste de kidnapping nereusit, cu o riviera de diamante si o frumusete fatala, o banda de escroci marunti cu tensiunile si rivalitatile ei interne, un orasel de provincie. Politia intervine sporadic in afacerea rapirii si disparitiei mostenitoarei Blandish, e nevoie de perspicacitatea unui detectiv privat si de ceva timp in care banda lui Grisson merge cu pasi mari catre dezastrul. Sfirsitul cazului nu este deloc unul fericit, desi personajele negative isi primesc pedeapsa, romanul depaseste faza "politista" si indrazneste o fina analiza psihologica a victimei suferind probabil de sindromul Stockholm. Ritmul alert al naratiunii si limbajul specific al anilor 40 au o savoare. Ma Grisson si fiul ei dezaxatul Slim mi-au adus aminte in primul rind de “White Heat” (Minie alba), unul din preferatele mele in materie de Raoul Walsh, in care Cody Jarrett (James Cagney) este un fel de Slim aflat la sfirsit de cariera. Relatia foarte puternica si exclusiva dintre Jarrett si mama sa este mult mai nuantata in romanul lui Chase, unde intre mama si fiu se tese o legatura mult mai subtila, bazata pe ura-iubire.
“White Heat“ si “No Orchids…” dateaza din aceeasi perioada aproximativ, adica sfirsitul anilor 40, cind in literatura hard-boiled si cinema se impune tipologia gangsterului psihopat. Fundatura psihologica in care “Scarface“ esueaza dupa 20 de ani si mai bine de existenta este destul de bogata in variante care mai de care mai sadice, Slim face parte din categoria cea mai bestiala (vezi descrierea conforma cu tipul frenologic al killerului de care are parte Slim in romanul citat).Tot acelasi “No Orchids…“ ma duce cu gindul la “The Daltons”. Ok, registrul nu este deloc acelasi, Ma Dalton reface in registru comic acelasi tip de personaj feminin care aparea din cind in cind in filmele politiste ale anilor 40-50, profund dezaxat si profund amoral. Imaginati-va o Bonnie cap de banda, posesoare a unei (unor) progenituri brutale si relativ usor de manipulat mereu gata pentru "lovitura" secolului.
Editura Fabulator (mai exista?) a lansat si ea colectia “Maestrii genului politist” care printre altele a mizat foarte mult pe povestirile (“Simpla arta a crimei “) si romanele ( “Asta seara, Marlowe", “Somnul de veci”) lui Raymond Chandler. Si bine a facut. Merita de citit si recitit “Simpla arta a crimei - Un eseu”, asezat cum se cuvine de catre editor in incipitul volumelor de detective story, in care Chandler mistocareste tipul englezesc de detective novel si mistery story pentru a planta oarecum jaloanele romanului politist modern, elogiindu-l pe Dashiell Hammett care “da inapoi crima pe mina celor care o comit pentru un motiv bine intemeiat, nu doar pentru a face rost de un cadavru si care au la indemina mijloacele de a o savirsi (…)”. Eseul lui Chandler are meritul printre altele de a ma fi impiedicat sa cumpar romanele lui Dorothy Sayers (un fel de Agatha Christie cu acelasi cult pentru clasicul roman de mistere englezesc) traduse acum cu sirg in limba romana.
Ce se intimpla cind un autor venit “din marea literatura“ se apuca sa scrie, sub pseudonim, un roman de gen, mai ales daca este vorba de un laureat Man Booker precum John Banville ? Pai atunci pe coperta romanului cu pricina, sub pseudonimul literar Benjamin Black, responsabilul cu marketingul strica orice urma de surpriza mentionind cu litere marisoare “pseudonimul lui John Banville, laureat Booker Prize”. Este vorba de “Christine Falls - dosarul unei morti suspecte” pe care Nemira a scos-o in colectia ”Suspans”. Chestia cu marketingul este genul de "à propos" la care am muscat si eu. “Marea“ a facut mare vilva mai ales dupa decernarea Man Booker, despre Banville se vorbeste mult in prezent dupa ce a fost binisor ignorat de lista cu sfaturi pentru lectura. Am citit romanul, am aflat apoi ca acesta a avut parte de o nominalizare in 2008 pentru premiul Edgar acordat celui mai bun roman politist.Am gasit ca Benjamin Black este John Banville doar pe alocuri. Si cum “Simpla arta a crimei“ nu mi se pare a fi deloc prafuita, cred ca si Chandler s-ar fi plictisit citind "Christine Falls". Povestea destul de ambigua (un trafic de copii orfani pe care fratrii catolice irlandeze ii foloseste pentru a ingrosa rindurile soldatilor credintei plantindu-i ici si colo peste ocean si in vechea Irlanda) are, mi se pare, un scop unic : acela de a-l descrie pe onorabilul Quirke din Dublin, dotat cu o meserie neplauzibila (medic legist de succes) care face si desface pentru a dezlega un mister putin plauzibil. Partea de “hard-boiled“ isi scoate si ea coltisorii, de la Chandler incoace merita sa suferi personal ca sa dezlegi un mister, mai ales cind acesta te priveste personal. Nu spiritul ginditor alcoolizat tipic irlandez sau codul moral independent al lui Quirke m-au atras in “Christine Falls”, cit tentativa lui Banville de a concepe o atmosfera (Vezi prima parte a romanului, moartea lui Dolly, relatia Quirke-Phoebe care pierde undeva pe drum in a doua parte). In rest, am avut parte de o mare dezamagire, un “mistery” prost coafat si cam subred. Care mister mai are si o urmare, “The Silver Swan”, pe care o voi cumpara probabil din aceleasi ratiuni de marketing si mai ales daca “Naluci“ imi va remonta entuziasmul pentru stilul morocanos-melancolic al lui Banville.
Sint cam alergica la romanul politist plantat undeva in istorie. Nu este efectul "suflat si-n ciorba dupa ce te arzi probabil cu vreun produs Dan Brown", ci mai degraba senzatia dezagreabila ca Chandler avea dreptate, se foloseste acelasi cadavru din dulap, numai epoca se schimba. Asta probabil pentru ca scriitorii de romane politiste sint rareori creatori de atmosfera, documentatia nu este suficienta.
Am incercat o data cu unul din romanele lui Bernard Knight din seria "Crowner John Misteries". Seria a continuat sa apara tradusa in romana, eu m-am lasat pagubasa. Nu ca romanul ar avea doza aceea de lipsa de subtilitate care apare in mai toate misterele politist oculte, nu ca autorul, medic legist de felul lui, nu si-ar cunoaste meseria. Reticentele mele tin mai degraba de efectul de "flood" post Dan Brown din listele de "cea mai vinduta carte a anului" care se copiaza una pe alta.
Am incercat apoi combinatia roman politist si SF-ul, ultimul exemplu fiind “Carbon modificat“ semnata de Richard Morgan (tradusa de catre Roxana Brînceanu pentru editura "Tritonic"). E un roman abundent si locvace situat intr-o era futurista post coloniala. E nevoie de mult spatiu pentru a concepe o lume in care Pamintul a germinat o sumedenie de alte lumi, in care umanitatea a explodat demografic si cultural si s-a dezvoltat separat. Sintem in epoca in care oamenii nu mai pot muri pe bune si nu mai pot dispune de propriile corpuri daca nu au bani, dealtfel si clonarile costa tare scump. Solutia cea mai convenabila, mai populara si mai alienanta este “reintruparea”.Autorul Richard Morgan este destul de coerent cind il arunca pe Takeshi Kovacs, un fel de mix de Casca Albastra, Rambo si de detectiv chandlerian, intr-o trama densa care cuprinde mai multe crime si un suspans bine inchegat. Morgan iubeste si probabil consuma cu placere genul hard-boiled, de unde si accentele dure, alerte si un pic cinice ale povestii lui care curge fara sfortari si reuseste sa imbine hi-tech si tipicariile chandleriene (eroul o ia succesiv in barba, pina sa se prinda care este sursa raului, eroul are parte de doua femei fatale care ii ametesc simturile si nasul de copoi, eroul se sacrifica de bunavoie si scapa cu fata curata dupa ce invata ca nu oricine iti zimbeste iti e prieten, eroul ramine cu aventura si nicidecum cu banii si cu onorurile rezervate "maharilor"). Cind am pus punct final celor 500 de pagini, am descoperit pe coperta a patra mentiunea "Carbon modificat" este primul roman din trilogia lui Richard Morgan...
Iata de ce va spuneam ca "Metafizica lui Marlowe" este o carte periculoasa, de dragul careia musai sa citesti mereu alte si alte romane politiste.
No comments:
Post a Comment