Meteorologii

Professor Fitz: Well, the cumulonimbus formations about which you speak that look like...
Howard Hughes: Giant breasts full of milk. I want clouds, damn it.
Professor Fitz: Yes, clouds that look like giant breasts full of milk, cannot exactly be guaranteed for any particular occasion. So you might have to... to wait.
Howard Hughes: Then we'll wait. Look, whatever they pay you at UCLA I'm doubling it, all right? You work for me now. Find some clouds. Find some clouds! Find me some clouds!

("The Aviator", Martin Scorsese, 2004)

Iata un schimb de fraze care m-a facut curioasa cind am vazut filmul la cinema. Am citit apoi "Teoria norilor" de Stéphane Audeguy (Nemira col Babel 2006 in trad. Dan Petrescu). Pai sa nu-ti vina sa ridici ochii cit mai des si din cind in cind sa fotografiezi cumulusii astia chiar daca nu au curbe generoase ?

Romanul lui Audeguy (puteam sa jur ca are legaturi puternice cu filmul !!! am aflat apoi ca este profesor de cinema) se cere citit si rascitit si daca este posibil in limba de origine, nu pentru ca traducerea ar fi modesta, ci mai degraba pentru a putea gusta in liniste stilul aparte, foarte atmosferic. Ma intreb daca cuiva i-o fi venit in minte sa faca o adaptare cinematografica dupa carticica asta mai mult decit deosebita.

Despre gheturile si focurile lui George R.R. Martin

Nu sint o cititoare “pura” de fantasy, asta mai lipsea. Prefer sa alternez cu SF si cu fictiuni de tot felul. Am trecut insa ca tot omul prin Tolkien (inainte de film, cred ca dupa, nu prea se pune, influenta cinematografului numeric darima din nefericire efectul CARTII), Eddings (mare plictiseala mare cu Belgariada), Ursula le Guin (“Earthsea trilogy” / "Terramare" mai mult pentru adaptarea animata a lui Goro Miyazaki). Zelazny imi pare putin desuet, desi ideea universurilor paralele imi pare interesanta. Pe Moorcock l-am citit probabil prea tirziu, Marion Zimmer Bradley m-a dezamagit (probabil pentru ca m-am ocupat de ciclul arthurian pe bune si la modul foarte serios in tineretea mea studioasa), de Dan Simmons inca nu m-am apucat. L-am adorat pe Blaylock, l-am degustat pe Ayerdahl (rari scriitorii de fantasy francezi de calitate, alaturi de el l-as pune pe Mathieu Gaborit parce qu’il le vaut bien). Am citit cartile lui Robin Hobb cu interes la inceput, dupa care am lasat-o balta. Nu prea stiu de ce Philip Pullman este trecut la raftul pentru copii. Pe Terry Brook l-am aruncat cit colo dupa primele capitole din ciclul Shannarei : una e sa fii epigon, alta sa-ti copiezi maestrul. Nu inteleg nici de ce Neil Gaiman nu e clasat in lumea fantasy cu “Neverwhere”, “Anansi Boys” si chiar cu “American Gods”, nici de ce Clive Barker cu al sau “Weaveworld” a fost lasat deoparte (ba stiu, pentru ca editorii eticheteaza un autor in functie de cit de lung este ciclul pe care-l concepe, cu cit mai mult cu atit mai bine).

Pe domnul Martin l-am cunoscut prin bunavointa unui coleg maniac care m-a tot batut la cap sa-i cumpar “Le Trône de Fer” de la Paris in varianta aia frumos copertata care cintareste citeva kile bune. Avind deja kilele mele de carti de carat, am zis nu. Omul si le-a procurat pina la urma (cartile cu kile in plus) si m-a batut apoi la cap sa-l citesc neaparat pentru ca, zicea el, “personajele principale mor din prima, e misto.” Tot el mi-a semnalat, rosu la fata, traducerea in limba romana a primului volum din seria domnului Martin. Aveam deja la activ doua mari dezamagiri editoriale semnate Tritonic care-si lasa cu entuziasm cititorii cu ochii in soare : virilul R Scott Barker cu “La inceput a fost intunericul” si Lois McMaster Bujold cu atmosfericul “Blestem al Chalionului”. Nu ca ar fi prima editura care procedeaza asa, nici Humanitas nu se poate lauda cu ceea ce a facut cu Philip Pullman sedus, tradus si abandonat acum un secol parca, probabil pentru a putea profita de siajul adaptarii cinematografice debilitante de anul trecut (“Busola de aur”).

Aveam asadar in cap seriile astea suspendate in aer dupa primul volum, am asteptat deci ca traducerea sa muste mai adinc din corpul megaseriei "Cintec de Gheata si Foc" macar pina la volumul 2, “Inclestarea regilor” adica, n-aveam chef sa ma mai pirlesc inca o data si nici sa fac apel in extremis la varianta in limba de origine. Trebuie spus ca una dintre regulile de baza ale fantasy-ului de anvergura este sa ai la indemina urmarea, sa nu intri in sevraj adica in momentul in care cantitatea de pagini care-ti mai ramine de citit este din ce in ce mai mica. Mai trebuie spus ca una bucata volum scris de George R R Martin face cam 1000 de pagini si mai bine, ca ultimul volum, “A Feast for Crows”, are un index de 63 de pagini care enumera acumularea din ce in ce mai are de personaje. Varianta romaneasca este lizibila, traducerea imi pare in regula pentru fluviul asta de cuvinte, personaje, domenii, case, flamuri, paminturi, istorii in care pina si autorul se pierde; e normal la urma urmei ca un cal sa se numeasca “Dansatoarea” in “Urzeala tronurilor” si sa devina apoi, mai pudic, “Dancer” in “Inclestarea regilor” - si caii se mai schimba, nu-i asa ?

In prezent George R.R. Martin este o minge trimisa in poarta low fantasy, apoi pasata catre high fantasy sau driblata de sword & sorcery, faultata pentru unii cititori cel putin de zdravana bucata de historical fantasy pe care joaca autorul. Altii alatura “A Song of Ice and Fire” si megaserialul “Melrose Place” din cauza apetitului (auto)distructiv al personajelor sau gustului generalizat pentru intrigi, comploturi sau subploturi la care apeleaza constant autorul pentru a relansa actiunea.


Doua lucruri mi-au trezit interesul in ceea ce priveste mega cintecul domnului Martin : in primul rind, modalitatile foarte cinematografice pe care autorul le utilizeaza pentru a gestiona saga aceasta supradimensionata (nu, nu este un repros) si in al doilea rind gestionarea mostenirii tolkieniene si amestecul operat de autor - influentele adica, imprumuturile si clin d’oeil-urile neincetate pe care numai cititorii cu sale zdravene de literatura de tot felul le pot detecta si aprecia.

Prezentul articolas s-a nascut din cautarile pe care le-am facut pe Internet, plictisita fiind de cronicile languros extatice ale fanilor. Mi-a fost greu sa gasesc discutii constructive pe marginea “cintecului” domnului Martin, priviri critice si distantate de lectura au premier degré. Mi-am spus ca gesturi precum a-ti boteza copiii si animalele de companie cu numele personajelor favorite, a detesta vecinul care pentru ca acesta ghinionul sa se numeasca Lannister sau Frey, a teroriza autorul cu emailuri ridicole pentru a urgenta iesirea unui nou volum al ciclului sint comportamente adictive. Te poti lipi ca marca de scrisoare de aproape orice; morcovii poate sint mai inofensivi.

Spuneam ca autorul are conceptii foarte cinematografice in organizarea materialului narativ. Capitolele mici si nervoase, cu schimbarea punctelor de vedere care se multiplica pe masura ca apar mereu alte personaje, pot sau nu pot place cititorilor. Mie mi-a placut : volumul 1 debuteaza cu un prolog sustinut ulterior de leitmotivul ”vine iarna”, sarim apoi la Bran care povesteste o executie in buna traditie Stark si la gasirea puilor de lupi stravechi cu simbolica moarte a femelei sufocata de coarnele unui cerb si prezentarea fugitiva a casei Stark. Autorul zaboveste pret de inca un capitol (dedicat lui Catelyn) in nord pentru a putea vorbi de Zid si de ceea ce se intimpla dincolo de acesta, apoi actiunea coboara departe, in sud dincolo de marea ingusta, acolo unde Daenerys este practic vinduta lui Drogo de fratele sau Viserys. Iata o modalitate foarte rapida de punere in tema a cititorului cu trei lumi diferite : Nordul si Sudul regatului care curind se va dezintegra odata cu casa Baratheon, precum si lumea oraselor libere, a desertului in care domnesc populatii nomade, vrajitori puternici si in curind dragonii treziti de Daenerys, ultima ramasita a unei alte dinastii macelarite.

George Martin a lucrat la pregatirea unor seriale cu tenta SF sau mai degraba a faptelor neelucidate precum “The Twilight Zone”, asa ca a invatat foarte bine ce inseamna constringerea scenaristica. Intr-un interviu, el a afirmat ca saga cintecului de gheata si foc este nascuta din frustrarea de a se ocupa de povestiri episodice. Ca sa provoci si sa sustii un roman fluvial, este nevoie de foarte multe personaje care sa interactioneze mereu ca bilele de snooker, pe traiectorii cit mai improbabile. Nici nu se mai pune problema sa folosesti eternul grup de 5/7/10 persoane pornite in cautarea a ceva. Schema a fost preluata de Tolkien din basme si mituri si uzata de prea multa folosinta, astfel incit, oricit ai amesteca fiinte feerice gen “cei patru fantastici“, nu mai poti obtine neprevazutul si frisonul narativ : pina la urma, 50 % din cei 5/7/10 eroi va supravietui si happy end. Martin foloseste pe deplin istoria, razboaiele celor trei Roze daca vreti dar nu numai, nasterea si decaderea dinastiilor, a oraselor stat, a domeniilor cu pretentii independentiste, a aliantelor dictate de imprejurari. Peisajul medieval este destul de realist, de aia s-a vorbit de sosul “Regilor blestemati” atit de persistent si de usor de detectat. Martin foloseste corect notiunile medievale de chivalry/chevalerie, sistemul feudal al legaturilor sociale, casatoria, vaduvia, distributia puterii in familia –clan, repartitia drepturilor si indatoririlor intre descendenti, codificarea stricta a conflictelor militare, modul in care se desfasoara un razboi, de la hartuielile de gherila la asedii, asalturi si lupta pe mare. Ceea ce se petrece dincolo de marea ingusta este diferit, istoria are aerul unei rememorari liric-samanice, a unei transe povestite ca mit fondator in care subiectul se identifica cu totemul clanului sau, dragonul. Pina acum cel putin, vocea / perspectiva numarul unu este Daenerys (vezi episodul mortii lui Drogo si al trezirii dragonilor, peregrinarea prin desert).

Diferenta dintre Maurice Druon si George Martin vine din faptul ca acesta din urma nu intentioneaza sa romanteze istoria, ci s-o foloseasca numai ca fundal. Fantasy este pustie fara elementul miraculos. Care miraculos trebuie dozat cu atentie, ce-i prea mult da in basm, ce-i prea putin frustreaza actiunea. Miraculosul lui Martin nu are nimic din imageria crestin medievala, ci este o imbinare de gotic englez (castelele bintuite ale lui Wallace, subteranele, criptele si comorile), fantastic à la Lovecraft (Ceilalti, Zeul inecat), folclor nordic (lunga iarna seamana cu stingerea universala din Ragnarok).
Adaugati la aceasta magia neagra, savoir-faire-ul secular al Maesterilor care aduc cu tipul renascentist al lui uomo universale, sectele de asasini foarte la moda in imageria fantasy actuala, dragonii si ciorile cu trei ochi. Nici legatura totemica nu este de lepadat, comuniunea aceea om-lup de exemplu care frizeaza licantropia este mai putin locvace si mai metaforica decit la Robin Hobb. Sau poate, pur si simplu, folosita fiind cu economie, nu devine plictisitoare prin exces. Si “vederea verde” a lui Jojen este interesanta si promite o maxima eficacitate narativa in volumele care vor veni. Descrierile care tin de twilight zone pot fi surprinzator de inegale : nasterea demonica a vrajioarei rosii de pilda este foarte bine realizata (rar un asemenea simt al suspansului) in schimb lupta lui Jon cu cadavrul devenir zombie are un gust de efecte speciale de film de serie B. De twilight zone tin in egala masura elementele bizare (copacii inimii de exemplu si povestile doicii de la Winterfell care reinvie trecutul iernii) sau cele pur romanesti povestite cu maiestrie (cripta de la Winterfell, caderea lui Bran, Arya ajungind in subterana cu cranii de dragon, Jaqen etc.)

Fanii “Cintecului de gheata si foc” nu-si pun atit de multe intrebari in momentul in care gusta actiunea si cred ca au dreptate. Montajul foarte cinematografic la care face apel George Martin, defragmentarea bataliilor prin povestirea lor partiala din mai multe puncte de vedere (vezi capitolele bataliei de la Debarcarderul Regelui unde ceea ce vad Davos, Thyrion/Sansa seamana putin cu un reportaj in direct al unui razboi modern) vin din zona televiziunii. Mai este si sfirsitul fiecarui capitol care obligatoriu induce starea de tensiune si de stay tuned. Un mic exemplu :

“Femeile in straie cenusii isi plecara capetele. Surorile tacute nu vorbesc cu cei vii, isi aminti cu tristete Catelyn, dar unii spun a pot vorbi cu cei morti. Si cit de mult le invidia pentru asta…”

Pai sa nu-ti rozi unghiile incercind sa afli ce-i cu invidia asta a bietei femei care tocmai a primit cadou cadavrul desfigurat al sotului ei?

La asta se mai adauga si zona gri in care evolueaza personajele lui Martin. Relativ simple, unele abia schitate, ele ramin agatate in mintea cititorului printr-un defect, o calitate, un nume mai exotic, o referinta la ceva, o heraldica aparte, un tic. Cele importante pot fi in egala masura dezagreabile, pline de compasiune sau inflexibile in ura lor. Dupa decenii in care eroii tolkienieni se impart prea clar in buni si rai si asta de la inceput, cititorul se simte usurat. Unii insa considera ca lumea lui Martin prea graviteaza in jurul sexului, ca personajele tinere sint de fapt prea tinere pentru asa ceva. Mie asta chiar mi-a placut (probabil ca avem de-a face cu inca una din tusele realiste mauricedruon-esti), ne scuteste de ambiente narniene si impune veridicitatea istorica medievala in toate aspectele acestei lumi, inclusiv in intimitate, ca sa zic asa. Altii considera ca "this world and its people are so sexist and misogynist its ludicrous", m-a umflat risul dind peste asa ceva, o fi avind si escapismul contemporan limitele lui.

Sentimentul meu este ca majoritatea criticilor de cititor vine mai degraba din reflexe conditionate. Actiunea suprasaturata cere poate, pentru unii, mai multe descrieri, cam cum face si Robert Jordan in romanul sau fluviu dedicat rotii timpului, sau mult mai multa interventie de faerie, ceea ce este tare greu de realizat atit timp cit il ai in spate pe Tolkien. Si pentru ca tot vorbesc despre acesta din urma, diferente intre George Martin si opera tolkieniena exista din fericire. Martin nu este genul care sa inventeze completamente o limba si o mitologie credibile (de aia se multumeste poate cu frinturi gen “Valar morghulis”), darul lui este de a aglutina influente, personaje, citate printr-o chimie conditionata de un apetit de lectura vorace ("I read them all voraciously, sometimes going from Robert A. Heinlein to H. P. Lovecraft to Tolkien to The Fantastic Four in the same week." afirma autorul intr-un interviu) si de o dorinta nemasurata de a scrie o saga fluviala, de a depasi trilogia ca unitate etalon impusa de Tolkien sau poate de a-l depasi pur si simplu pe Tolkien. Sint convinsa ca polemicile intre puristi si novatori vor continua la infinit pentru ca fiecare prefera sa ramina inchis in bula lui, ba aici vor interveni si SF-istii care deja au o parere destul detransanta despre fantasy in general (Jacques Goimard, "Critique de la science-fiction" si "Critique du merveilleux et de la fantasy", Pocket Agora, vorbeste despre o diferenta fundamentala de public intre SF si fantasy, unul care doreste sa fie surprins fara incetare si celalalt care doreste doar ca povestea pe care a indragit-o sa nu se opreasca niciodata, si daca se poate sa perpetreze in zeci si zeci de volume acelasi asalt iimpotriva raului intru conservarea lumii asa cum este ea data).

Cert este ca eu astept noile volume din seria lui George R.R. Martin si le voi citi cu mare curiozitate.
Pina una alta, aruncati va rog un ochi pe situl editurii Nemira www.nemira.ro si scrieti baieti (si fete) numai scrieti ca va asteapta carti gratis :-)

Scrie ca sa primesti…o carte

Vazut pe DVD

Din varii motive (adica tot felul de idei demne de lada de compost, cronicile de pe movieblog sau caldura nebuna) putine au fost filmele vazute pe DVD.

In primul rind tripletul semnat de Yasujiro Ozu, trei filme din perioada tirzie, dar nu atit de tirzie cit sa fie in culori, trei variatii pe temele cele mai intilnite in filmografia cineastului.

“Banshun” (Primavara tirzie, 1949) deschide cronologic vorbind perioada cea mai elaborata si mai cunoscuta a lui Ozu, cele 13 filme facute in perioada 1949-1963 au fost studiate si ras-studiate de-alde Dan Richie, Paul Schrader, Bordwell si multi altii. Despre el mai multe pe movie. De mentionat presupozitiile demente la care ajung unii spectatori care nu prea se deranjeaza sa gindeasca filmul in termenii culturali ai timpului sau : opozitia casatorie/libertate, necesitatea alegerii optiunii celei mai “opresive” este pentru majoritatea spectatorilor occidentali foarte “devastatoare”. Asta cind, in filmul insusi exista o discutie foarte limpede despre maritisurile aranjate care sint de bon ton si mult mai sigure decit cele facute din impuls sentimental. Sau presupozitia internarii in lagar a tinerei Noriko, de unde si necesitatea analizelor de care femeia vorbeste la un moment dat.





“Tokyo Monogatari” (1953) - daca “Banshun” ar fi premiul criticii in topul occidental, “Tokyo Story” ar trebui sa primeasca premiul publicului. Este filmul cu care oamenii se initiaza in Ozu, asta probabil pentru ca
1. avem de-a face cu o superba melodrama si
2. filmul propune un montaj mai alert si o poveste inchegata si vioaie.
O Setsuko Hara care iarasi zimbind spune un lucru ingrozitor ”toti sintem asa“ (adica intoleranti si cruzi) si continua “toti copiii sint asa“ (adica devin intoleranti si cruzi de indata ce ajung la virsta adulta).






“Tokyo Boshoku” (1957) - despre filmul asta nu prea s-a vorbit pentru ca este, zic eu, destul de atipic (contine o sinucidere si personaje din categoria “noir” pur si simplu). Unii critici vorbesc despre “Tokyo Twilight“ ca de o posibila urmare la Banshun. Daca sint vazute unul dupa altul in ordinea cronologica, efectul este foarte puternic. Inca nu m-am gindit cu ce sa ma dau mare pe movieblog, simt insa ca imi dau singura ocazia de a scrie o cronica dificila pentru care culpabilizez deja.






“Delicatessen” - filmul lui Caro&Jeunet din 1991 revazut in contextul ”mincarea si filmul” sau mai degraba “mincarea si lecturile si filmul”. Ma gindeam sa fac o paralela intre distopia semnata Caro&Jeunet si cea din “Manualul canibalului“ lui Carlos Balmaceda. Veti spune ca m-am timpit, Balmaceda povesteste istoria Argentinei, ei bine felul in care o face tot distopic este. Asemanari sint cu ghiotura : casa gotica / taverna Almacen, personajele multiple care aduc filmul acesta aproape coral de viziunea istorica din avion a scriitorului argentinian, interpretarile politice care se distanteaza de realitate prin comic (Caro&Jeunet) sau perspectiva panoramica (Balmaceda). Banuiesc ca in ambele cazuri multe chichite si aluzii sint intraductibile, sint sigura de asta cel putin in ceea ce priveste filmul, date fiind reactiile spectatorilor anglofoni care au vazut varianta DVD.

Bine bine, veti spune, tu probabil ca te-ai uitat la film pentru canibalismul despre care se vorbeste acolo. Ati avea dreptate, numai ca Balmaceda nu vorbeste despre canibalism ca tehnica de supravietuire si nici nu propune o dihotomie gen vegetarianism (Louison) / canibalism (pensiunea tinuta de Clapet). La Balmaceda, tabuul acesta este legat de decadenta individuala imputabila mostenirii genetice si alegerii personale in contextul cel mai moral cu putinta (pacat nu?)

“An Unfinished Life” - filmele lui Lasse halstrom au devenit telefilme soporifice. Premiul intii cu coronita ursului Bart si secventei formidabile in care in prim plan doua mite gri cu alb pufoase se uita la bataia dintre doi tipi care se desfasoara in fundal. Cind aceasta se incheie intr-un nor de praf, mita 1 si mita 2 se privesc reciproc si parca dau din umeri. In rest, un raton cu aparitie episodica si ilustrate cu munti si pajisti inverzite din Wyoming.

"Manualul canibalului" de Carlos Balmaceda

Editura Vellant

Tabu al lumii civilizate de pretutindeni, antropofagia nu este un subiect de tratat cu usuratate asa cum au facut-o cindva exploratorii, geografii, calatorii in zone nedefrisate de marele om alb, atunci cind au dat nas in nas cu primele populatii antropofage. Columb fu unul dintre primii care, descoperind-i pe Caribis, mincatori de oameni, ii boteza judicios “canibali” prin omofonie (caribal, canis, carne). Au venit apoi antropologii, care, mai practici, au transformat diabolizatul salbatic canibal intr-un obiect de studiu care nu inceteaza sa fie cercetat pe toate partile, in toate cusaturile, motivatiile, tendintele si subspeciile : ba lipsa hranei, ba oribile razbunari clanice sau rituri social-funerare sau curioase obiceiuri vrajitoresti cu aer samanic, ba delir colectiv patologic, ba nebunie gurmanda inexplicabila a unor indivizi izolati, ba “le cru et le cuit”, ba “la grande cuisine rituelle cannibale” cu fineturile ei aparte. Ce mai, o intreaga pletora de tomuri care au incercat sa stoarca subiectul, exploatindu-i oarecum si caracterul formidabil, in care occidentalii recunosc cu jumatate de gura si dintotdeauna spaime mai adinci ca moartea. Pentru publicul larg, canibalul a fost si este un deviant, un agresor transgresiv de genul lui Hannibal Lecter, un cosmar iesit din filmele lui Pasolini sau din delirurile foarte realiste ale lui Ruggero Deodato. Sau un caz frizind basmele “snuff” clasat la rubrica “insolit”pe internet.

Uite ca istoricul scriitor Carlos Balmaceda a ales canibalul ca personaj principal al cartii sale “Manual del Caníbal” aparuta recent si la noi la editura Vellant in traducerea Ilincai Ilian. Trebuie spus inca de la inceput, cititorul are numaidecit parte de o grozava si savuroasa traducere. Povestea curge ca unsa, intilnesti cuvinte pe care nu le-ai mai auzit de-o eternitate in propria-ti limba, frazarea arborescenta a scriitorului argentinian se lasa imblinzita usor, nu stiu cum s-a putut descurca traducatoarea cu atitea subordonate care curg una dupa alta pina la punct.

Povestea este in acelasi timp simpla : saga centenara a unei familii de bucatari de geniu din Mar del Plata, orasul de bastina al autorului insusi, vazuta prin perspectiva istoriei moderne a Argentinei. Stilul povestirii este transparent (povestire la persoana a treia, ce poate fi mai comestibil) ; ritmul insa este teribil de sincopat, autorul isi permite sa faca salturi narative din trecut in prezent, dezmembrind timpul de iluzia curgerii sale normale. A povesti vietile mai multor oameni este un pariu cu monotonia. Balmaceda insa stie sa-si ia cititorul la sentiment presarind textul cu micropovestiri in dulcele stil sud american. Curios, ritmicitatea asta in “salt de purice” este destul de disciplinata, citeva teme si retete importante se desprind din toata galeria aceasta gustativa.

Societatea carnivora

Carlos Balmaceda

“Clasa politica din fruntea tarii s-a transformat intr-o specie carnivora (…) fiecare epoca si-a adus propria contributie culinara, gusturile si aromele nu sint niciodata independente de spiritul celor care maninca bucatele, sau nu-i adevarat ca deseori stomacul spune mai multe decit capul ? Felul in care maninci reflecta cu acuratete maniile si fricile, viciile si lipsurile, angoasele si bucuriile, fobiile si obsesiile, mizeriile si virtutile”,

digreseaza autorul insusi la un moment dat. M-a frapat sintagma “specie carnivora”. In 2007, la Feria del Libro, Balmaceda a sustinut o conferinta cu tema “Política y violencia en Manual del Caníbal”.

Ne este sugerat ca apetitul carnivor se asociaza cu politica si cu violenta pe care aceasta o naste. Cele trei crime, urmate de festinuri canibale pentru uzul publicului, merg mina in mina cu astfel de digresiuni. Clientii care calca pragul faimoasei taverne “Almacén Buenos Aires” sint dintre cei mai variati, de la politicienii ametiti de putere la sindicalistii umflati de “lacomia cotidiana” si golden boys parca scosi din romanele lui Brett Easton Ellis alaturi de simplii gourmets, turisti sau curiosi. Taverna Almacén este un catalizator care atrage oameni de toate soiurile legati prin voracitate si apetit nemasurat pentru felurile pregatite de César, bucatarul canibal. Frenezia gustativa post banchet este bombastica si consensuala : copiii maninca “cu lacomie hazlie de capcaun”, adultii “infierbintati“ ingurgiteaza “cu pofta apocaliptica”, clientii se indragostesc ”de gustul intens al mincarii” si aplauda calduros “ceremonia gastronomica” sau pur si simplu ling farfuriile.

Balmaceda nu se situeaza deloc departe de teoriile lui Pasolini care pune un semn de egalitate intre politica, practicile canibale si societatea consumatorista hapaitoare de diferente. Fascismul vazut de Pasolini este lacom si porcin in gusturi. Rafinamentul gastronomic infloreste la Almacén si in perioade instabile politic, hranind cu egala larghete sfinti si tortionari. Casta “Manualului“, adica Massimo, Renzo, Federico, Jürgen si César se straduiesc sa dea curs fantasmelor culinare venite din partea celor mai versatili politicieni (divinul Marcelo, presedintele tarii in 1922 si a sa “Crêpe Régine”), in egala masura sint hranite insa si gurile dizidente, franciscanul Bernardo de Mendieta de exemplu indragostit de “puiul cu ierburi din iad”.

Aproape ca nu exista capitol in care Balmaceda sa nu arunce cite o scurta notificatie a istoriei celei mari. “La 29 octombrie 1922, Italia monarhista s-a cutremurat : Benito Mussolini calatorea cu trenul spre Roma (…)” sau

“Pe 28 iunie 1896, s-a organizat la Buenos Aires Congresul Partidului Socialist. Intrunirea a avut ca rezultat aprobarea declaratiei de principiu (…) putindu-se spune ca in acea zi legendara s-a nascut Partidul Socialist din Argentina. Dar sa mai zabovim putin asupra datei : 28 iunie, pentru ca paradoxurile istoriei ne spun ca exact dupa optsprezece ani va ajunge familia Ciancaglini la Mar del Plata si, in acelasi timp, in cealalta parte a oceanului, un glont criminal in Sarajevo va duce la izbucnirea Primului Razboi Mondial. Drept care, cind s-a creat Partidul Socialist in Argentina, Massimo Lombroso lucra ca maestru in supe la Milano si era departe de a-si inchipui ca peste paisprezece ani pasii o sa-l poarte pe coastele reci ale Atlanticului de Sud.”

Iata istoria ca o tesatura viguroasa de coincidente care se lasa citita in toate sensurile cronologice pentru a gasi punti intre trecut si viitor. Activismul socialist al lui Massimo din anii 30 se imbina ciudat cu peronismul Mariei, nora sa, si mai ales cu apolitismul aton al lui César din era post-Malvine si al betivului de taica-sau, devenit terorist periculos in anii 70 datorita aceleiasi fatum numit ironic providenta. Destinul este “taumaturgic” si se fixeaza in buloanele unor date precise (ziua/luna/anul, fix peste X ani personajul Y il va reintilni pe Z.)
Merita, in acest caz, sa te situezi cit mai sus, asa cum face si Balmaceda, pentru a putea privi de la egala distanta panorama societatii carnivore care se desfasoara timp de o suta de ani (1892-1995). Asta in timp ce Pasolini prefera sa se situeze mai degraba razant la nivelul solului si sa isi implice perspectiva in lacomia societatii fasciste.

Nu intentionez sa urmaresc aici, impreuna personajele lui Balmaceda, o trecere in revista a istoriei politice argentiniene, presarata peste tot in textul literar si explicata cuprinzator de catre traducatoare in marea Postfata. Ma gindesc ca majoritatea cititorilor europeni de exemplu si ne-hispanofoni nu stiu mare brinza despre aceasta tara, poate cel mult cite ceva despre Juan Peron si consoarta sa Evita, poate ceva despre dictatura generarilor si coruptia guvernului Menem care a aruncat tara intr-o criza brutala si cam atit. Nu mesajul politic m-a interesat, in orice caz nu citatele cu “ospetele pantagruelice din vremi dictatoriale” vs “tristetea senina”si piinea euharistica din caminele modeste. Ci mai degraba jocul de oglinzi care transforma victimele lui César in fantome ale “disparutilor”.

Cine gateste?

Unul dintre numeroase Almacenes se afla in Buenos Aires si a fost pictat de Cris Pereiro.

Avem de-a face cu o adevarata casta de bucatari, deci in mai fiecare capitol se vorbeste despre gatit. Gasesc ciudat faptul ca numai barbatii gatesc in cartea lui Balmaceda, cele citeva femei dotate cu harul bucatariei sint trimise nu la cratita, ci in sectorul administrativ.

Creativi sint numai barbatii. Eventualele exceptii sint puse pe seama magiei tavernei (Marina incepe prin a fi ospatarita la Almacén, unde, innoptind odata din cauza de furtuna, viseaza faimoasa reteta a iepurelui cu coniac pe care insa Jürgen o definitiveaza). Singura bucatareasa autentica din grupul de gen, Florencia este o exogena specializata in “sosuri, dresuri, siropuri, indulcitori, muraturi, condimente” adica in stiinta nuantarii.

Fiecare “chef” de vita are o ascendenta spirituala intr-unul dintre bucatarii intrati in istorie prin usa din dos : Massimo este format la scoala “divinului Antonin”; fratii Cagliostro au in comun cu nefericitul Placido Hoyuelos Arroyo din Burgos, genialul bucatar al lui Carlos IV, talentul de a concepe opisuri “de vraji culinare” ; copilul Mariei si al lui Renzo este botezat Federico dupa numele lui Zefirano, cel mai inspirat bucatar din ducatul Ferrarei in vremea Lucretiei Borgia. Exemplarele venite din afara castei (Jürgen, Pablo) sau cele aberante in care talentul lipseste cu desavirsire (Eduardo) nu se raporteaza direct la nici o traditie. In fine, César este atit de obsedat de absenta genitorilor directi incit face o fixatie monomana si fetisista pe manualul fondator al dinastiei Lombroso.

Avar cu descrierile fizice, Balmaceda prefera mai degraba sa descrie genul culinar prin intermediul retetelor descrise ici colo. (Nu este de mirare ca “Manualul canibalului” se gaseste pe siturile de vinzari online de carte la sectorul… carti de bucate, traducerea germana preferind sa traduca “Manual” prin “Kochbuch” adica retetar.) Atributele strict legate de rezultatele retetelor sint cam monotone si abstracte, raminem in zona “deliciosului”si “sublimului”. Din cind in cind insa, aflam ca Massimo are stiinta adaptarii unei retete, Jürgen un simt gustativ ideal si o aplecare spre carnurile rosii si vinat, Federico este specialist in peste si fructe de mare, Marina impune bucataria italiana gravata in singele ei de emigranta de a doua generatie, Florencia este celebra prin odoratul ei spectaculos, iar gemenii Cagliostro au darul sintezei literaturii gastronomice din toate timpurile. Pe César il surprindem rareori gatind altceva decit carne (umana), desi inventivitatea sa este atit de perfecta incit pare patologica. (“Era in el ceva care ii tulbura, ca un gaz toxic.”)

Singele si Privirea

A trebuit sa recitesc cu atentie cartea si sa iau notite ca sa remarc recurenta singelui mai peste tot. Acesta pare legat de tot ceea ce tine de corporalitate, viata afectiva, senzualitate, sexualitate. Pulsarea singelui urmata de roseti tulburate este semnul unei pasiuni marquesine (“ceva le-a stirnit singele, un val de roseata a invadat fata femeii, pulsul i s-a transformat intr-o viitura”), atractia trupeasca este totdeauna irationala (“atit de meticulos e limbajul pielii si al singelui : trupul are propriul lui alfabet ca sa povesteasca tot ce ramine nespus , iar ochii refuza sa se uite inapoi.”)
Hieroglifa ereditara prestabileste istoria (“destinul micutului era deja stabilit prin singe si gust”; “Lui Federico ii curgea in vine aceeasi vraja nevazuta care venea din singele tatalui(…) o vraja facuta din parfumuri, gusturi, arome exotice si texturi apetisante.”)

La polul opus, privirea este in ultima instanta vehicul al posedarii demonice (iata scena descoperirii bebelusului canibal :

“A pus mina pe clanta si a deschis usa incetisor, un fascicul de raze scalda camera in lumina. (…) bebelusul (…) isi atinti ochii asupra ei, doi ochi negri ca taciunii, iar greata i se transforma pe loc in panica. Beatriz jura ca in momentul acela a simtit ca diavolul o linge pe piele”

sau al re-cunoasterii revelatorii ca antreu al festinului canibal

“S-a oprit si a privit patul cu niste ochi de animal in calduri: un abur de lumina alba scalda pernele de capatii (…) si-a intins mina, a deschis toate sertarele (…) si a gasit cutia de otel. Un fulger in capul lui naucit l-a anuntat, cu o premonitorie limpezime, ca un obiect unic si magic era ascuns acolo, asteptindu-l pe el.”

Fascinat de propriul personaj, Balmaceda multiplica referintele la privirea lui César care il sperie pe tatal adoptiv

“uneori simtea ca ochii negri ai orfanului il infricosau si il cam speria sa-si imagineze din ce cauza, insa privirea asta de fier care tisnea din orbitele de copil parea scapata din intunericul unor hauri”

si-l insoteste in neant pe Pablo

“ultimul lucru pe care l-a vazut a fost privirea neagra a orfanului César, ochii aceia ca niste pumnale de antracit care i-au facut vint cu raceala senina a calailor”

sau in infern pe Bettina

“Dar inainte sa-si piarda cunostinta, i s-a parut ca vede o silueta miscindu-se in penumbra camerei (…).cu ochii ca doi taciuni aprinsi.”

Dincolo de toate aceste opozitii mai mult sau mai putin moralizatoare, ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost ciudatul pasaj in care Balmaceda reinvie teoriile medievale ale propagarii iubirii prin “ferestrele” oculare ale sufletului si conceptul de boala ca posedare magic-demoniaca a intregului corp

“savori si arome care actionau ca o vraja asupra simturilor mesenilor, caci se stie, mincarea intra prin ochi, pentru ca apoi sa vrajeasca intregul trup.”

Balmaceda vs Süskind

César si Grenouille sint foarte legati unul de altul in demersul de a reduce senzorialitatea cea mai diversa la un superlativ abstract (parfumul unic, reteta perfecta), demers sortit esecului din start. Ambii sfirsesc cum nu se poate mai asemanator, printr-un foarte concret sacrificiu (sacrificiu in sensul jertfelor de carne si singe antice). Cititi tragedia in sens invers, punind adica jertfa omului la propriu ca act fondator si nu a tapului ispasitor renégirardian. Condimentati rezultatul obtinut cu o citire in subtext a monomaniei (parfumul, felul de mincare) ca obsesiva cautare a originilor (uceniciile lui Grenouille, manualul lui César). Are dreptate J-B.Pontalis cind spune la un monent dat ca “on a beau ne jamais trouver, on ne peut pas se passer de chercher les origines.”

Grenouille este la fel de canibal ca si César, vampirizarea victimei se face prin vehiculul olfactiv care absoarbe insasi amprenta unica a acesteia, lesurile lasate in urma fiind doar bucati de tesut organic anonime. Probabil ca César este mai spectaculos datorita transgresarii cu succes a dublei interdictii a incestului si ingestiei de carne umana, adica acel “inceste alimentaire” de care vorbea cu atita foc Lévi-Strauss. Si daca sexualitatea monstruoasa a lui Grenouille aliaza virginitatea, pubertatea si o curioasa alchimie senzoriala a femeii roscate, César nu face mofturi in ceea ce priveste diferentierea sexuala si de virsta a celor pe care-i ingurgiteaza treptat. Juisarea este insa produsa de textura carnii feminine (ingerarea in solitar a Bettinei si muscatura fatala a sinului mamei) singura care ii face in sfirsit ”singele si pielea sa clocoteasca.”

Fraza pe care Balmaceda alege sa o repete in final, nuanteaza putin aliajul monstruos al personajului sau care, ca si Grenouille, este victima aceluiasi fatum ironic care aliaza perfectiunea de orice fel cu lipsa de umanitate. Asadar,

“cum se intimpla mereu dupa calamitati, la locul faptei ramin numai victimele.”

Pe furis pe-acoperis

Pe furis,
Pe-acoperis
Cu pernute de matase

8/8/8

Tocmai mi-am dat seama ca ziua de azi este un pic mai speciala, rodul unui nod calendaristic, intarit zdravan de hazard (blogul acesta tocmai a facut 88 de articole). Asta poate ca inseamna ceva, poate ca nu… bine bine, incep JO din China si in afara de asta ? Ce poate aduce un 8.08.2008 in viata cuiva caruia nu-i place televizorul si nici sportul-de-performanta-mai-mult-sau-mai-putin-dopat ?

Pai mie mi-a adus deja trei carti, cu ocazia unei vizite neprogramate la librarie, apoi viziunea fulguranta a “Manualului canibalului” de Carlos Balmaceda care se afla acum in vitrina. Nu-mi vine sa cred, cind o carte trece in vitrina, asta inseamna ca mai sint citiva disperati care o cumpara, o amusina si in final o citesc. Relatia mea cu cartea lui Balmaceda este ca un love story cu final enervant; de vreo saptamina incerc din toate puterile sa scriu un post despre cartea asta si uite ca nu-mi merge, de unde si sastisirea, enervarea, unda de culpabilitate etc.
Bine, voiam sa vorbesc despre partea cea buna a lucrurilor, asta ca sa uit de ceea ce trebuia sa fac azi (à propos, or fi existind oare efemeride pentru proiecte avortate, vizite contramandate, lazi de compost pline ochi, post-uri neexploatate…?)

Jacques Chessex- “Vampirul din Ropraz” - editura ART si colectia “desenul din covor”.


Am cumparat-o pentru ca inceputul seamana cu o scena de film :

“Ropraz, in regiunea Haut-Jorat din cantonul Vaud, 1903.
Tinut bintuit de lupi, uitat de soarta. In acest inceput de secol XX, rarele mijloace de transport public, care-l leaga de Lausanne la numai doua ore, fac locul catarat pe povirnisul care strajuieste drumul, spre Berna, inchis intre paduri nepatrunse de brazi, sa fie si mai pustiu. De cele mai multe ori, locuintele sint risipite, pierdute in luminisuri inconjurate de copaci intunecosi, sate inguste care isi insira turma caselor marunte.”

Am aici viziunea intunecoasa a unor pante sumbre cu pete de zapada si case mici, vaioage si evident brumele muntilor in panoramic, cu prima fraza tiparita cu litere nitel gotice in josul ecranului. Situatia se inrautateste doua fraze mai incolo, n-are rost sa va spun ca sintem pe teritoriul unde au fost arse cele mai multe vrajitoare acum ceva timp.
Ok, am cumparat-o poate pentru ca pina acum nu am citit nimic de Chessex, pentru ca am avut de-a face cu cronici bunute despre ceea ce scrie el si, mai ales, pentru unul dintre motto-uri :

“O fetita moarta zice :
Eu sint cea care horcaie de groaza
In plaminii celei vii.
Scoateti-ma numaidecit de-aici.”

(Antonin Artaud – “Calai si suplicii” – incredibil cit de gotic poate fi Artaud, cind vrea.)

Enis Batur – “Marul’ - editura ART, tot colectia faimoasa a desenului.


“Marul” are si un subtitlu “Tentativa de roman asupra tehnicilor impletirii” si este un animal editorial curios, un produs care aliaza, cred, eseul de arta, schita unui posibil roman istoric despre Halil Serif-pasa sau poate despre Courbet si al sau tablou "Originea lumii” care, dupa ce a ramas ascuns mai bine de o suta de ani, a ajuns in sfirsit in 1995 in ochii tuturor la Musée d’Orsay. Cu acelasi parfum de scandal trenind in urma-i, scandal care l-a fascinat pe autor. Nu, nu cred ca scandalul in sine a fost motorul cartii, ci faptul ca tabloul a fost ascuns atita timp, cu spaima si cutremur.

Habar nu aveam ca Enis Batur este in primul rind poet (iar un poet? Nu citeam poezie parca), apoi romancier, eseist si mai ales editor-fondator sau redactor sef al unor reviste literare din Turcia. Cum adica, printre atitea preocupari nu se afla cumva si fotografia ? Sau cinematograful ? Pina acum turcii cunoscuti (indirect) de mine sint morti dupa asa ceva : Nuri Bilge Ceylan, Orhan Pamuk, tinerelul ala de Reis Çelik… Enis Batur prefera un alt tip de privire (istorica, artistica, detectivistica, fantastica) atunci cind fixeaza tabloul lui Courbet, primul nud fenomenologic, zice el.

Heimito von Doderer – “Ultima aventura” - Humanitas, colectia “cartea de pe noptiera”.


Ma cam tin deoparte atunci cind este vorba de “cartea de pe noptiera”, proiect prea ambitios care doreste sa multumeasca si doamnele si domnii si adolescentii si bunicile, mai lipseste colectia junior. Sincera sa fiu, nu stiu de ce am luat cartea asta, probabil pentru subtitlul “roman cavaleresc” (la pagina 30 si ceva e si un balaur, din pagina a doua aflam de un senior cam batriior si de un scutier tinar de tot pe numele sau Gauvain). O fi de vina si inceputul sprintar, o fi si nostalgia personala dupa romanele cavaleresti pe care odinioara la mincam pe piine. Or fi originile vieneze ale autorului, cu toate ca Heimito vine de la Jaime, gusturile sale literare speciale de inceput de secol XX, cam miroase a Musil.

“De cind m-am intilnit cu balaurul – zice seniorul Ruy de Fanez - vad mai limpede abisul verde, plin de seve al unei vai strabatute de piraie, in care verdele malului se intuneca si se adinceste, cu o nuanta mai aproape de negrul si cafeniul de pe fundul apei ce se arata in lumina soarelui. Iarba e inalta. Sint si mori. Una dintre ele e… pustie si arsa.”

Citatul asta va aduce poate aminte de un alt cavaler trist trist care putea vedea si el lucrurile si mai ales morile altfel.

Shopping : carti, carti si iar carti, in prelectura

Tare ma plictiseste agitatia proasta din Mall, unde duhoara de fast food se combina cu teribilele magazine cu “fitze”, dar n-am ce-i face : cinematograful e climatizat si e singurul loc unde, cu doar doi oameni in sala, poti vedea la amiaza un film. Incercati in alte cinematografe mai ieftine si veti vedea ca “tre’ sa fie 5 platitori cel putin ca sa dam filmu’, c’asa-i regula”. Care regula? Sa nu se mire deci onor functionarii de la cinemateca sau alt cinema ca multiplexurile, desi mai scumpe, au afluenta mai mare.

Pe linga multiplex, iaca si libraria cu talmes balmes voios de hypermarket. Pur si simplu nu pot rezista, foarte multumita fiind de noile achizitii, sa nu-mi exhib shoppingul de joi:

Alexandru Matei- “Ultimele zile din viata literaturii”, editura Cartea Romaneasca. Publicitate cvazi inexistenta pina acum, in afara anuntului lansarii cartii. M-a atras “Argumentul” - prefata al autorului si scurta insemnare de pe coperta a treia a lui Radu Toma, ale carui gusturi literare le cam cunosc. ”M-am gindit mult - spune autorul - Public o carte despre literatura franceza, deci nu interesez pe nimeni. Nu tu batalii canonice, nu tu postmoderni versus reactionari.” Corect! Asta in paralel cu ceea ce se intimpla loco, in etern adolescenta si imatura literatura romana contemporana : “Lipseste polemica, lipseste spectacolul, lipsesc ideile (..) Taberele nu se parasesc niciodata.” Iarasi corect ! Iarasi volumul pare a evita necesara perspectiva sub care se plasau obligat fortat mai toate volumele critice din facultate; nu tu structuralism (de care mi s-a acrit), nu tu istoricism (la fel), nu tu naratologie si semiologie (batrincioase si prafuite), ci mai degraba perspectiva antropologic culturala, mai putin pretentioasa in analiza si, parca, mai proaspata. Alexandru Matei pare a fi pe gustul meu : discursul nu este scortos, sub aparenta suetei se iteste (imi place s-o cred), un tip destul de metodic care face clasificari chiar riguroase si mai ales are mult mai mult bun gust decit librarii si editorii de azi de la noi (mai mai sa fac atac cind am vazut pe rafturi nu numai beigbederiadele cu care ochiul s-a obisnuit, houellebecquismele deja depasite de vreo 10 ani incoace de moda, ci si autofictionarele gen Christine Angot, asta mai lipsea!).

Vesna Goldsworthy “Capsuni cu iz de Cernobil”, editura RG Publishing. Am aflat despre ea din NYT Book Review unde avea parte de o critica entuziasta, cica este recomandata si revistele "feminine", nu stiam. M-am pus pe rasfoit. Nu m-a interesat boala autoarei care se gindeste sa scrie, pentru uzul fiului sau, amintirile tineretii ei balcanice. Nu m-a atras nici autobiografia ca gen, cam evit gestul asta literar usor ipocrit. Nu m-au atras nici citatele de pe coperta a parta cu extrase decontextualizate din “The Economist”, “The Guardian”, ”The Observer”, ce treaba am eu cu marketingul prost ? Mi-a placut stilul, autoironia blinda si retrospectiva unui Belgrad de acum 20 de ani si mai bine. N-am ajuns inca la subiectele legate de carti (Vesna G. este profesoara de literatura in Anglia) sau de film (am aflat cu aceasta ocazie ca editura Curtea Veche i-a publicat in 2002 “Inventing Ruritania:The Imperialism of the Imagination” un studiu al far Estului european in literatura si, atentie ! in FILM ! Nu-mi amintesc sa o fi vazut in librarii, o voi cauta activ de acum incolo).

Jiri Marek- “Unchiul meu Ulise” editura Art. N-am vazut nici un strop de publicitate pentru cartea asta. Am luat-o fara sa clipesc (in asemenea momente ma iluzionez ca stiu ce fac, ca deciziile sint luate cu maturitate de adult). Deci am luat-o fara sa clipesc. Pentru ca Jiri Marek este un scriitor satiric, cartile lui imi aduc aminte de filmele lui Jiri Menzel (le incurc numele ceva de speriat, probabil pentru ca filmele unuia si cartile celuilalt seamana asa de mult). Mai este si “desenul de pe covor” si interesul meu subit in ceea ce priveste aceasta tema, de la Henry James si Enrique Vila-Matas mi se trage. Si de la amintirea unui roman dark fantasy cu un covor “viu”, al carui desen, in permanenta reconfigurare, adapostea trama unei lumi paralele. Mi-a ramas o vaga amintire a romanului lui Clive Barker “Weaveworld” si fixatia pe tema desenului de pe covor. Urita treaba. Asta ma face totusi sa cumpar mai toate cartile cu aceasta tematica si nu sint putine. Mai mult, editura Art a facut ce-a facut si a lansat colectia de literatura contemporana “desenul de pe covor”. Ca sa-mi faca in ciuda sau ca sa ma incite la shopping de carti compulsiv.

Andrei Codrescu - “Prof pe drum” editura Curtea Veche. Este singura carte despre care am citit intr-un “Time Out” mai vechi. Mi-a placut semnalul acela de carte, era cit de cit interesant, asa ca am pus mina pe ea. Nu sint cititoare de poezie, asa ca pina acum m-am multumit cu articolele autorului citite ocazional in Dilema. Nu ma pasioneaza nici Kerouak si cu atit mai putin generatia Beat, dar cartea asta este pur si simplu gustoasa. Nu la modul mistocareala. Am pur si simplu senzatia ca este ca un fel de “road movie” si “indie“ pe deasupra, conceptul unui tip care nu calatoreste pentru ca nu stie sa conduca o masina. O declaratie de dragoste catre America, o America in care "pe parcursul a doua zile, m-am nascut din nou, am murit, m-am intors- ce tara ! " Iar poezia lui Codrescu (ca in afara de textele de proza mai este si ceva poezie) imi pare a fi “slam”. Si mie “slam”-ul imi place. Pe coperta a patra scrie asa : “scrisa intr-un stil de incintare, marca Andrei Codrescu ce mixeaza un raisonneur transilvan cu Woody Allen (…)” dupa care urmeaza blabla-ul obisnuit “carte elogiata de publicatiile americane”. Macar rasfoiti-o daca aveti ocazia, e lipicioasa si simpatica. Eu una am sa-l caut pe Woody Allen printre altele.

PS : imi dau seama ca ar trebui sa inaugurez, cu aceasta ocazie, eticheta "Shopping". Mi-e nu stiu cum sa pun in scris titlurile cumparate, toate decizii foarte mature precum cele de mai sus, autojustificate cu argumente care mai de care mai futile. Mi s-ar face apoi rusine, zau asa !