Un dulce miros de moarte - Guillermo Arriaga

Guillermo Arriaga face genul de scenariu sau de proza pe care fie il iubesti, fie nu, si asta inca de la inceput. Povestile lui colcaie de personaje si cultiva coincidentele nefericite, sfirsiturile apoteotice care par sa celebreze trecerea in nefiinta, accidentele de masina si cadavrele. Arriaga a fost deseori "acuzat" pentru apetitul nemasurat pentru reprezentarile funebre, crime, razbunari singeroase, accidente, neintelegeri tragice si alte violente pe care corpurile trebuie sa le sufere. Personajele lui trebuie sa ispaseasca vini nestiute, neglijente incontrolabile care declanseaza de cele mai multe ori o nebunie, de ce nu planetara, in care efectul "fluture" interconecteaza cu usurinta suferintele individuale.

Asadar, "Amores Perros" (2000),"21 Grams" (2003) si "Babel" (2006), apoi cumva mai aparte "The Three Burials of Melquiades Estrada" (2005). Mai intii insa au fost romanele "Escuadron Guillotina" (1991),"Un dulce olor a muerte" (1994) si ulterior "El Búfalo de la Noche" (1999) care au dat tonul structurii cu totul aparte a scenariilor lui. Ai zice ca ai de-a face cu un patchwork alcatuit din bucatele colorate diferit a caror survolare nu dureaza mai mult de 3 minute si care devin coerent imbricate atunci cind filmul capata un ritm vertiginos. Arriaga se joaca cu timpul (inainte si dupa un accident de exemplu ca in "21 Grams"), cu spatiul (Maroc Japonia Mexic / SUA ca in "Babel"), cu personajele pe care le face grupuri grupuri. Tactica asta transforma orice poveste liniara intr-o bucla superb de complicata.

In ceea ce ma priveste, credeam ca Arriaga facuse o pasiune pentru felul asta de a povesti numai asa, pentru a fi mai cu mot decit ceilalti si nu m-am lasat impresionata. Am aflat apoi intr-un interviu ca el sufera de DDA (sindromul deficitului de atentie). Ceea ce ar putea explica atractia pentru multiplicitatea corala a vocilor si non linearitatea narativa practicate de Faulkner si Juan Rulfo. Este, spune el, modalitatea cea mai obisnuita de a povesti ceva :

"(...) every story has a way to be told. I think the way 21 Grams is told is a natural way to be told, because this is the way we tell stories on a daily basis. If I want to tell you about how I met my wife, I wouldn't talk to you about the first day I saw her, I'd tell you she's out shopping in Covent Garden looking for something for my son. My son, by the way, looks a lot like my grandmother, who was married to ..."

Romanele lui Arriaga par a avea o constructie nu foarte diferita, scenaristul este in primul rind, zic eu, un povestitor care-si permite sa lase balta aparentul subiect al cartii pentru a divaga catre alte romane, povestiri si scenarii ale sale. Editura Vellant a publicat de curind "Un Dulce olor a muerte/ Un dulce miros de moarte" (trad Olivia Petrescu), prima mostra de proza semnata Arriaga in limba romana. Povestea este foarte simpla si liniara: in Loma Grande, un sat uitat de lume din Mexic, cineva o ucide pe Adela Figueroa, o fetiscana de vreo 16 ani, nu se stie de ce. Ramon, baiatul de pravalie care se infinteaza primul la locul crimei, este obligat de opinia generala sa se autosesizeze ca logodnic al tinerei moarte, desi cei doi nu se cunosteau decit foarte vag. Ca atare, Ramon se vede constrins sa razbune crima si sa-l ucida pe Tigan, pe care tot opinia publica il considera a fi, in lipsa de altceva mai bun, criminalul. Coincidentele nefericite si gura-lumii sloboda, caldura crunta, justitia sumara, microclimatul social foarte complicat dau celor doua crime dimensiuni epopeice. Nu este adevarat ca in Loma Grande nu se intimpla nimic, ca dovada Arriaga uita de uciderea Adelei si se concenteaza pe manipularea la care este supus Ramon, victima constienta si colaterala a unor fapte care aparent nu-l privesc direct: relatia adulterina a Gabrielei cu Tiganul, marturia "Prieteniei", melancolia lui Justino Tellez care stie ca dezvaluirea adevarului nu ar multumi pe nimeni.

Ceea ce m-a atras inca de pa primele pagini a fost stilul: sec, cu fraze scurte,eficace. Fara metafore si comparatii si totusi foarte liric. Stilul indirect folosit din belsug nu creeaza simpatii si este teribil de cinematic, simti pur si simplu cind regizorul virtual ar face ici un panoramic, colo un "gros plan" de detaliu :

"S-a intors cind stolurile de stirci rosii isi incepeau zborul matinal peste orezarii. Se crapa de ziua. A intrat in camera pe fereastra. S-a dezbracat de tot. La acele ore caldura i se parea si mai insuportabila. S-a culcat in pat si a ramas intins cu fata in sus si cu privirea fixa la palele ventilatorului de camera care se invirtea linga el."

Substanta narativa este impartita in capitole si ele fragmentate in scurte episoade dedicate unuia din numeroasele (pentru cele 185 de pagini) personaje. Ceea ce este interesant este modul in care digresiunea narativa pune stapinire pe mobilul principal al actiunii, asa incit, pina la urma, cititorului si autorului putin le pasa cine a ucis-o pe Adela, "la urma urmei cine era Adela?" Uciderea taurului, povestea vietii Tiganului si cea a lui Juan Prieto emigrantul sint parca mai interesante. Trebuie sa ajungi insa la sfirsit ca sa-ti dai seama ca dulcele parfum de moarte din titlu este peste tot, pentru ca toata lumea are contact cu moartea mai mult sau mai putin. Pentru inocentul Ramon aceasta se instaleaza pe masura ce Adela cea moarta pune stapinire pe sentimentele lui si-i devine atit de necesara incit omul nu poate parasi Loma Grande, o data "razbunarea" infaptuita. Tot in postura de inocent este si cititorul care, fara sa vrea, se trezeste prins in paienjenisul complex al comunitatii din Loma Grande si nu numai (incercati sa vedeti in Loma Grande orice tip de comunitate in care strainii sint primii vizati in caz de viol, crima, scandal, furtisaguri si orice tip de dezordine sociala; incercati sa vedeti in familia Figueroa tipologia emigrantilor izolati de ceilalti din varii motive).

Pentru cei interesati mai ales de cinema, exista deja o adaptare a romanului lui Arriaga : "Un Dulce olor a muerte" este o productie Mexic-Spania-Argentina in regia lui Gabriel Retes cu un scenariu semnat Edna Necoechea.