The Last of the Mohicans (1992)

• "This is not a chick's movie, it's great and REALLY VIOLENT"
• "worst Daniel Day Lewis film for him",
• "by today's high movie standards, this is a boring film", etc etc...

Problema celor care ocazional au dat nas in nas cu filmul lui Michael Mann, adaptare a romanului lui Fenimore Cooper, este partea de romance (un baiat iubea o fata, da, dar in 1757) care pare inacceptabila, daca n-ar fi fost scenele de batalie si o scalpare filmata discret urmata de o vaga incinerare, rezultat al justitiei transate de batrinul huron. O fi de vina si romanul, situat altadata pe lista lecturilor obligatorii din care nu am reusit sa citesc decit un sfert, prea digresiv pentru standardele de azi. Argumentul acesta este cu dus intors, sint unii care s-au plins tocmai de saracirea substantei fenimore-cooper-iene si simplificarea ei parca pentru uzul chick, adica romance si muzica frumoasa cu Great Smoky Mountains in fundal, care ar trebui sa refaca peisajul Marilor Lacuri din secolul 18.

Povestea de dragoste putin probabila dintre Hawkeye si Cora are loc intr-o perioada mitica de nastere a Americii, razboiul franco-englez pentru colonizarea Canadei (aflat nu departe de Declaratia de Independenta pe scara istoriei.) Or intr-un spatiu mitic totul este permis, chiar si amorul putin probabil dintre un mohican prin adoptie si o englezoaica fata de ofiter. Am putea extinde putin comparatia cu "Lumea noua" a lui Malick, care focalizeaza pe aceleasi elemente ( mama natura absolut indiferenta si majestuoasa, "bunul salbatic" si "placerile simple ale vietii" cu cit mai apropiate de natura cu atit mai sanatoase ) desi lumea lui adopta un ton mult mai meditativ. Mann este sinonim cu miscarea, fiecare cadru al lui arata ceva necesar dezvoltarii epicului. Miscarile de trupe, batalia pentru fort, atacul din padure, urmarirea si salvarea Corei, toate acestea sint secvente in care se intimpla mereu ceva, astfel incit filmul pastreaza un ritm sustinut si constant timp de doua ore. Si daca motorul nu mai este acum tensiunea spaimei (vezi Manhunt), dragostea este incarcata cu destula adrenalina pentru ca mereu se intimpla ceva.



"The Last of the Mohicans" este marturia experientei lui Mann in ceea ce priveste primatul actiunii pure in care dialogul este expeditiv si epurat, in profitul sunetului, imaginii si montajului secventelor de actiune. Violenta pare non violenta datorita situarii povestii in illo tempore, cind nativii si noi venitii gaseau interese comune in a refuza sa moara pentru "bunul rege George".
De aceea nu pot fi de acord cu ideea ca "the Last..." este un film usurel, la asta a contribuit mult secventa de sub cascada pe care nu o poti cataloga drept romance daca ii adaugi ultimele 15-20 de minute din film (moartea lui Uncas, sinuciderea lui Alice, razbunarea lui Chingachgook si panoramicul dinainte de genericul de final) care se succed cu repeziciune si aproape fara dialog. Poate ca astazi filmarile in slow motion, cum este moartea lui Alice pe fond de balada irlandeza sau inaintarea eroica a lui Hawkeye printre dusmani, par mult mai putin valabile ca in 92, ele fiind copiate si citate indelung de atunci in multe filme de gen (Braveheart de exemplu, in 1995.) Cert este ca optiunea lui Mann de a fi accentuat partea vizual-auditiva salveaza filmul de inamolirea in sirop.


Cind am citat comentariile de mai sus referitoare la prestatia lui DDL, nu m-am putut abtine sa nu-l compar cu DDL-ul din "There Will be Blood" si cu alte roluri pe care actorul si le-a asumat. De notat ca pentru DDL a-si asuma un rol inseamna a-l pregati indelung, a intra in pielea personajului cu cit mai mult. Pentru a fi Hawkeye, actorul a trait in salbaticie si izolare, alergind, vinind si descurcindu-se singur ca un adevarat Native American ce trebuie sa fie, de unde miscarile fluide cu care alearga, visleste, sare, se tiraste.