In sinea mea cred ca exista o comunitate a cititorilor de literatura Fantasy si ca aceasta functioneaza ca o secta: intri usor in gasca, iesi foarte greu pentru ca genul este foarte adictiv si in plus dai o multime de bani pe carti “de neratat” pentru ca sunt volumul 6 sau 10 din nu stiu ce saga pe care editura a avut bunul simt sa o faca bucati pentru a te jumuli si mai abitir. Cititorii care fac mofturi la traducere (de obicei mediocra, cartile au mai mult de 350 de pagini) sunt putini. Cititorii infocati nu dau banii pe variantele hardback, dar sunt in stare de multe cand urmarea seriei preferate intarzie mai mult de 6 luni. Cititorii cei mai contaminati sunt usor de recunoscut, isi poarta in avataruri personajele preferate si citatele cele mai sensibile. Si in sfarsit, cititorii cei mai abulici sunt cei care se dedica trup si suflet unui anumit autor sau unei anumite serii de autor astfel incat orice schimbare sau adaptare in alt format va fi judecata aspru. Acestia sunt “puristii”.
Eu ma consider infocata, foarte mofturoasa la traducerile standard, dar deloc fidela in fond, imi place sa variez si sa amestec povestile, pledand pentru diversitate. In acest context, primul volum din trilogia “The First Law” de Joe Abercrombie a fost comandat intr-o doara, ca sa vad cum se mai scrie in Marea Britanie. Altfel decat Terry Pratchett si Neil Gaiman.
La ora respective habar nu aveam ca:
- Carticica de vreo 400 de pagini face parte dintr-o trilogie agrementata cu inca doua volume in afara seriei.
- Autorul se ocupa cu montajul de film freelance, pe langa scrierea si degustarea de fantasy (ceea ce explica multe, mai ales descrierile de scene de actiune).
Pornesc de la premiza ca in fantasy metaconceptele si tropii care tin de narativitate sunt de mult fumati si parazitati de zona video game care ia ochii (si mintea) cu mai multa usurinta. Asta pentru ca zona cu pricina detine mai multe smecherii in maneca. Diferentele vor sta totdeauna in nuante, in abilitatea scriitorului de a improviza, in asocieri insolite (vrand nevrand, aici il recunosc ca maestru absolut pe Roger Zelazny, singurul in stare sa faca fantasy pe tema lumilor alternative altfel decat in “the Princess and the Frog”).
Abercrombie este genul clasic, solid ancorat intr-o fictiune zdravana care se complace in descriptii de personaje si in stilul indirect liber al monologului. Nu afectioneaza dialogurile cine stie ce. Cartea are aparente greoaie pentru ca autorul adora sa-si construiasca personajele din mers. Trebuie spus ca se calatoreste destul de mult in “The Blade Itself” ; o lume statica isi pierde repede farmecul, vezi cel de-al doilea volum din “The Curse of Chalion” de Lois McMaster Bujold, o aproape catastrofa datorita optiunii pentru “calatoria domesticita” intr-un spatiu foarte previzibil si fara amploare epica.
In mare perspectiva geopolitica propusa de Abercrombie are frumoase similiaritati cu geografia actuala :o Uniune de regate in zona de centru destul de dezbinata, un Imperiu de sud cu aer absolutist-oriental si o democratie autarhica simili saxono-vikinga in Nord. Pe langa asta, niste insule fantastice cu care cred ca ma voi intalni in volumul doi si nimic mai mult decat un Capat al Lumii (cum altfel?). In contraparte cu acesta, Lumea are bineinteles un Centru, aflat in insasi capitala Uniunii, mai précis in mauzoleul Facatorului (nu prea stiu cum se va traduce The Maker). Am uitat sa precizez de la inceput, “The Blade Itself“ sparge traditia volumului de fantasy agrementat cu o harta, in buna traditie tolken-iana. E un semn ca Facatorul si Autorul in acelasi timp nu se incurca cu aspectele de detaliu ale mapamondului, ci mai degraba cu raporturile dintre personaje.
Planisfera lui Abercrombie intretine de asemenea conflicte tipice: coruptie si neintelegeri intre Nord si Sud, un rex otiosus sau mai degraba senil la mijloc, un imparat hulpav si grandoman, un rege autointitulat cu forta in Nord cu ambitii de Charlemagne. Nu-i scapa autorului nici conflictele rasiale; populatiile negroide din sud au o parere execrabila despre populatiile aflate la nord (in slang-ul folosit de Ferro, pink conota rasial o creatura greoaie, lipsita de agilitate, necredincioasa si mai ales deschisa la piele).
Civilizatia amesteca fara probleme aspecte medievale timpurii (ocurenta lui “barbar” este lejer suparatoare) si relativ tarzii (armurile si instrumentarul razboinic), cu tinute vestimentare bizantine (robele demnitarilor din Dagoshka) si detalii mult mai tarzii (baia este luata de Bayaz si de Glokta in camere speciale, exista banci si bancheri care tin ostatica puterea de facto, confreriile si ghildele au putere politica, turnirul este un joc de societate cu sabii boante). Sa zicem ca daca nu facem mofturi, putem compara aceasta ambianta cu un soi de sfarsit de Ev Mediu combinat cu Renasterea europeana aflata la apogeu.
Cateva detalii sunt comice: antrenamentul lui Jezal mi-a adus aminte de” Rocky”, sportul & musculatura, dieta si abstinenta de la alcool sunt la urma urmei inventii tarzii in imaginea corporala masculine. Alte detalii sunt caraghioase (violenta domestica invocata de Ardee este comportament negativ ca in banalul secol XX al istoriei sociale en titre).
In ansamblul acesta destul de abstract se contureaza fara graba si cu multe detururi personajele principale: Vrajitorul (Bayaz e un tip care seamana mai degraba cu un macelar), Razboinicul (Logan Ninefingers aduce infiorator cu Rocky Balboa prin fizic, naivitate si oboseala cronica), Navigatorul (abia creionat in primul volum, genul limbut si descurcaret), Ciracul (Malacus Quai este un nume cum nu se poate mai nimerit pentru tanarul fara aparente calitati). Exista bineinteles si o Ea primprejur. In mod curios masinaria narativa o aduce in prim plan destul de tarziu si cu relativa bruschete. Fosta sclava, actuala fugara angajata in activitati haotice de gherila, Ferro este singurul personaj feminin cat de cat inchegat. Ea se remarca prin agilitate, impulsivitate si o capacitate uimitoare de autovindecare. Insa la strategie si echilibru emotional salbatica aceasta are intotdeauna nota zero. Nu sunt singura care ca observat ca personajele feminine sunt ingrozitor de incomplete, schematice sau discarnate; printesa Terez, Ardee, damele de la curte, vrajitoarea Caurib seamana cu abstractiunile figurand ca femei de pe cartile de joc.
Inca nu-mi dau seama ce rol joaca Jezal dan Luthar in toata povestea asta, probabil el este Natangul-care-se-maturizeaza pana la urma. “The Blade Itself” este astfel de fapt un preambul in vestiarul caruia se incheaga grupul care in ultimele plagini pleaca in cautarea aventurii la capatul lumii. Trebuie spus ca sabia-insasi din titlu (a lui Bayaz? a zeului?) este foarte discreta pentru moment.
Un ultim lucru intrigant merita deja semnalat: religia. Mai precis raportul dintre religie si magie. In prim plan se afla tragica confruntare Master Maker si Kanedias care ar fi avut loc realmente candva si ar fi dat nastere la ceva care cu siguranta nu este lumea, aceasta preexistand conflictului. Moartea prin inselaciune a acestui Master Maker ar fi sursa unui rit cvasi inexistent sau cazut in uitare a carui singura ramasita este domul caruia autorul ii dedica unul dintre cele mai interesante capitole ale volumului. Explorarea mauzoleului este un fel de condensat al calatoriei care va sa vina; pasajele lungi si foarte descriptive sunt construite interesant, ca un joc de oglinzi si reflectari intre interioritatile fiecarui participant la explorarea acestui teritoriu misterios. Mi-a placut felul in care autorul stie sa dispuna de thrill fara a face apel la efecte ieftine ori explicatii prea detaliate.
Revenind la religie, aceasta ramane o abstractie care nu explica indestul rolul Inchizitiei. Ceea ce nu-l impiedica pe Abercrombie sa construiasca un inchizitor Glokta deloc unilinear, cu ambitii, indoieli, fixatii si cruzimi care se incheaga intr-un personaj complex. Episodul care-l umanizeaza pe Glokta este secventa in care acesta se improvizeaza in detectiv cu apucaturi de amploaiat FBI, iar cel mai patetic vizeaza reinnodarea amicitiei cu locotenentul West.
In ceea ce priveste magia, neasteptata si placuta este secventa in care Logan Ninefingers vorbeste cu spiritele focului, ideea unei magii primitive aflate pe cale de disparitie din cauze banuite dar nu confirmate imi place. Aceasta este cumva excentrica “stiintei” magice, la fel si creaturile decazute (Shanka) ori compozite (uriasul albastru si Mancatorii). “Stiinta” de care vorbeam este magia-mestesug, bazata pe studiu si practica, semanand cumva cu amestecul de alchimie-herbologie si medicina practicat acum cateva secole. Contrapartea ei este practica lui Khallul care reuseste sa creeze golemi precum mancatorii de oameni (episodul interactiunii dintre Ferro, cei doi Mancatori neexperimentati si batranul mag este remarcabil prin concizie). Dualitatea permis-nepermis in ceea ce priveste practicile magice este putin cam superficiala (atat canibalismul cat si invocarea demonilor sunt argumente destul de ambigui pentru a le transforma in fundamente ale unei “stari spirituale” precum ar trebui sa fie magia intr-o dimensiune fantastica.
No comments:
Post a Comment