Ecouri groenlandeze: Jørn Riel, “La passion secrète de Fjordur”

10/18

Are reputatia de a scrie pornind de la fapte reale, traite de el insusi sau auzite de la altii pe care le transforma in carti un pic mai speciale (imi place cum sunt numite ele in franceza, ”racontars”, cuvantul transmite cum nu se poate mai bine fragilul si anevoiosul echilibru intre adevar si umbra lui mitologica). Povestile sale sunt atat de adevarate ”incat ar putea fi inventii”. Se spune ca mai ales curiozitatea unui colportor i-a descoperit talentul si i-a publicat prima carte fara stirea lui. Nu stiu sa fi fost tradus in limba romana, desi s-ar fi cuvenit sa fie, probabil ca astazi el este unul dintre ultimii marii povestitori-colportori.

Fiecare volumas de Jørn Riel incepe cu o prima pagina care plaseaza titlul cu pricina in cronologia trilogiilor si ciclurilor deja publicate pe care oricum le poti citi in ce ordine vrei. Fiecare carte este independenta si in acelasi timp legata de celelalte surate ale sale printr-o libera circulatie a personajelor, a stilului si mai ales a ambiantei polare in care toate aceste aventuri au loc. Timpul nu prea are importanta in acest context. Ca dovada, autorul dedica doua cicluri ternare de povestiri existentei unui trib inuit undeva in illo tempore si un set de culegeri de ”povestiri arctice” existentei unui grup de vanatori plasati in nord estul Groenlandei undeva la inceputul secolului XX.

Sunt doua lumi complet diferite, abordate de autor in tonalitati diferite.

Primul meu Jørn Riel, “Heq” alcatuieste impreuna cu “Arluk“ si “Soré” trilogia “Le Chant pour celui qui désire vivre” (Cantec pentru cel ce doreste sa traiasca) despre care voi vorbi probabil alta data. Am sa spun doar ca aceste povestei poseda gratia complicata si ceremonioasa cu care este relatat un mit iar cititorul se regaseste pe sine la sfarsit cumva coplesit si cumva vulnerabil, consecinta a unei experiente iesite din comun.

De curand am atacat “La passion secrète de Fjordur” si am regretat ca nu cunosc daneza. Traducerea in franceza semnata de Susanne Juul si Bernard Saint Bonnet are savoare, rotunjime si consistenta, lucru care ma face sa banuiesc ca in limba originara o astfel de lectura rivalizeaza cu o experienta gustativa. Cartulia include 7 povestiri “groenlandeze” din complicata (acum disparuta) existenta a vanatorilor angajati de administratia coroanei daneze sa exploateze teritoriul sau cel mai Nordic, Groenlanda. Ca sa vii vanator al Companiei trebuie sa accepti sa imparti in doi sau chiar in trei o “statie”, sa treci cu brio de perioada de ucenicie de trei ani omorand singur un urs polar, sa-ti cresti singur cainii de sanie si de vanatoare, sa fii tolerant si mai ales primitor cu oaspetii cei mai deranjanti si mai ales sa-ti placa pustietatea bantuita de vanturi si lunga noapte polara.

Pentru neofiti, intalnirea cu Groenlanda este o revelatie mistica pe care autorul o descrie cu tandra ironie; pentru avocatul Volmersen de exemplu, purificat prin lunga ordalie datorata raului de mare indurat in timpul calatoriei cu vaporul, pamantul pietros si inghetat este o fecioara glaciala “bine facuta, intinsa pe spate si oferindu-se in toata goliciunea sa”.

Quand Volmersen posa le pied sur le granit groenlandais, il sentit, pour la première fois de sa vie, que le monde n’avait pas de limite. (…) Il saisit d’un coup la grandeur de la nature et la sienne propre. Il pensa “grandeur” mais aurait  aussi bien pu penser “divinité”. Parce que ce qu’il voyait, ce qu’il sentait en cet instant, était du domaine du sacré.

Iata cum avocatul eficace si constiincios isi revede existenta trecuta ca pe o impostura si se converteste la agricultura-extrema ca hobby promovata de catre Conte. Acesta din urma, vanator cu numele, visator autoexilat in Groenlanda din placerea de a suferi adaptand soiuri diverse de vita-de-vie si cereale la solul imposibil si la frigul crancen este un soi de arbitru al savoir faire-ului local. Aveti dreptate, “localnici“ este mult spus pentru ca regiunea este un spatiu de tranzit. Esecurile sunt “reproduse“ de autor intr-un set de minipovestiri de dimensiuni epice cvasi homerice: pasiunea nemasurata a lui Sofus pentru ceea ce patiseria franceza numea altadata “tête de nègre” si concursul de tir organizat de Jalle pentru a se debarasa de prajiturile restante, tanjirea altuia pentru papagalii amazonieni, duelul “traditional-inuit” dintre Lause si Locotenent ori incrancenarea pe care o pune Lasselille in depistarea primului sau urs. Comunitatea este mica si transparenta, in ciuda distantelor mari care separa “statiile” locatarilor groenlandezi, ca atare pasiunile nu pot ramane secrete iar evenimentele speciale precum inaugurarea postului telegrafic, duelul intre doi rivali sau un concert de muzica se cer onorate de toata lumea. Se improvizeaza chiar activitati comune nemaiauzite precum tricotatul in grup sau activitati muzicale colective dupa cum urmeaza:

... il faut ajouter qu’au cours du printemps, les chasseurs créèrent quelque chose de comparable à un petit orchestre symphonique. Bjørken, Mads Madsen, William, Fjordur, Lodvig et Valfred avaient chacun construit son propre instrument et se réunissaient une fois toutes les deux mois chez Doc et Mortensen pour l’apprentissage du solfège et les répetitions.

Seul Valfred quitta l’orchestre en cours de route. Son instrument était constitué de huit bouteilles remplies et accordées sur chaque ton de la gamme.  Au plus grand désespoir de Doc, il se trouva que Valfred avait du mal à garder les accords intacts toute une soirée. Quand on examina son instrument à la recherche de la cause, on découvrit que les bouteilles  ré et fa avaient été remplies d’eau-de-vie et non pas d’eau pure, et que Valfred, en faisant ses gammes, avait bu de son instrument de telle sorte que le ré était devenu fa dièse et le mi bémol fa dièse et le mi bémol un la. Valfred re­çut un avertissement, mais le scandale se répéta et il fallut se résoudre à l’expulser.

Personajele sunt cu toatele atat de nemasurate, incat imensitatea peisajului din fundal se face discreta. Natura nu este pitoresc pentru Jørn Riel, sentimentul imensitatii, libertatii si pustietatii sunt asimilate in comportamentele personajelor sale. Nu sunt de acord cu cei care vad in  povestioarele arctice ale lui Riel o dimensiune etnologica, un simplu exercitiu de imaginatie ii poate teleporta pe Mads Madsen, pe Lodvig, pe Conte sau pe nedespartitii Bjørken si Museau la antipozi fara ca acestia sa isi schimbe sfatosenia, naivitatile si naravurile.

Talentul autorului consta in subtilitatea cu care ajusteaza contururile acestei umanitati in condensat. Fantastice sunt mostrele de dialog imbinate cu stilul indirect. Demonstratia lui Bjørken pe tema influentei luminii si intunericului asupra psihicului lui Lasselille si pulsiunilor obsesionale arctice in general este o proba de maieutica socratica feroce de toata frumusetea. Lucru pe care preopinentul sau Museau (care incaseaza cu stoicism ironiile filozofului facandu-se vinovat de neglijenta in argumentatie) il poate certifica.

Umorul, prezent pana si in descrierea comportamentului animalelor salbatice (vezi ursoaica vinovata de a-l fi mancat “in legitima aparare” pe inspectorul venit in Groenlanda pentru a reglementa vanatoarea din ratiuni de protejare a ecosistemului) este mereu dublat de o unda de melancolie sau de gravitate metafizica care anuleaza distanta temporala intre atunci si acum. Iata o manevra care mi-a adus aminte de raporturile pe care le intretine Ingmar Bergman cu reamintirea  in “Smultronstället”.

CinemaSights

Ar fi multe de spus despre subtilitatile stilistice detectabile in povestirile lui Jørn Riel, prefer insa sa inchei cu definitia pasiunii secrete care, in viziunea lui Bjørken,  innobileaza dorinta.

Il faut avoir de l’imagination pour avoir une passion secrète. Faut avoir des sentiments qui te rongent pratiquement de l’intérieur, qui peuvent te jaunir la face d’un bonhomme et lui faire perdre cheveux, dents et bonne humeur.