Mia Couto - Veranda cu frangipani

Editura ART

Publicat mai demult la editura “ART” intr-una dintre colectiile mele preferate ”Desenul din covor”, romanul scriitorului mozambican Mia Couto este o colectie de psihopatologii post-coloniale in cheie lirica. Punctul de plecare il constituie tribulatiile Mozambicului in perioada imediat urmatoare proclamarii independentei, iar punctul de sosire ar fi un roman cu o legatura de chei lasata la vedere. Realitatea este filtrata prin lentila unui lirism mai condimentat decat cel sudamerican. Ma feresc sa folosesc termenul de “realism magic” pe care-l trag de urechi de fiecare data cand fara sa vreau dau peste o astfel de carte care povesteste apusul unei lumi.

Se pare ca la ora actuala Mia Couto este reprezentantul cel mai original al noii literaturi africane lusofone care s-a decis sa lase balta perspectiva documentar-jurnalistica. Sunt folosite foarte mult referinte la traditia orala africana, limba este presarata cu cuvinte si expresii din dialectele locale, cu aluzii la credinte si practici din registrul etnologic.

Primul capitol, admirabil scris, incepe cu propozitia “Sunt mort” si se termina cu un fel de pre-rezumat a ceea ce va sa vina:

Totul se va petrece aici, pe veranda, sub copacul unde eram ingropat. M-am uitat la frangipani si a inceput sa-mi fie dor de el. Eu si copacul eram asemenea. Cine ne-a udat vreodata radacinile? Amandoi eram creaturi alaptate cu roua. Halakavuma ii era si el  recunoscator arborelui de frangipani. Imi arata veranda si spuse:

- Aici vin zeii sa se roage.

El m-a convins sa cumpar cartea (pe care oricum cred ca as fi cumparat-o din cauza titlului). Asadar Ermelindo a murit candva cam cand Mozambicul isi castiga independenta si a fost inmormantat in graba, fara respectarea ritualului funerar, la umbra unui frangipani in curtea unei foste fortarete portugheze. Ca atare, mortul a ramas in starea confuza de xipoco, o umbra benigna si nelinistita, fara amintiri personale, care insa nu se poate desprinde de pamant. Tovaras ii este un pangolin si copacul acesta cu nume ciudat, singurul se pare in stare sa simuleze trecerea timpului prin infrunziri si desfrunziri succesive. In momentul in care linistea mormantului este perturbata de cei vii care vor sa-l transforme pe cel mort in erou national, pangolinul vine cu o solutie salvatoare: Ermelindo sa faca bine sa “ocupe” temporar corpul lui Izidine Naita, un tanar politai detasat de la centru in zona si destinat sa moara in urmatoarele sapte zile. Astfel mortul viu are ocazia sa moara cum trebuie, inca o data si bine.

Reinvierea temporara a lui Ermelindo, devenit un soi de doppelganger al tanarului politai (“ma ascund intr-un colt al sufletului lui, veghez atent sa nu-i tulbur intimitatea… merg impreuna cu el, merg inauntrul lui, merg eu, fiind el. Vorbesc cu cei cu care vorbeste. Doresc ce doreste. Visez ce viseaza”) este posibila pentru ca aparent sinele este o locuinta cu mai multe compartimente usor permeabile, dar distincte.

Mia Couto (Wikipedia)

Ancheta politista desfasurata de Izidine prilejuieste cascade de confesiuni ale unora dintre pensionarii azilului de batrani al carui director fusese ucis in mod misterios cu putin timp in urma. Interogatoriul este pretextul reinvierii unei lumi deja disparute din care locatarii s-au retras demult iar crima are tot atatea variante cate personaje, pentru ca aparent toata lumea dorea sa-l ucida pe uratul de Vasto Excelencio. Naratiunea in rama aduna laolalta teme folclorice (trecutul vrajitoarei Naozinha, confesiunea lui Navaia), politice (Ernestina si Marta evoca in tonuri mult mai realiste razboiul, independenta, abuzurile politice, birocratia si spolierea la care se dedau membrii proaspatului guvern), ori pescuite din istoria coloniala (povestea lui Xidimingo). Aici adevarul nu este ceea ce pare a fi, ci produsul unei fabulatii generalizate in care fiecare isi aduce cu ravna aportul, o lucratura menita sa conjure realitatea. Care realitate mai exact? Personajele lui Couto traiesc intr-un spatiu decalat in care elicopterul militar si sarpele ceresc aducator de furtuna wamulambo sunt totuna, femeile se lichefiaza noaptea, ca atare dorm in cada, ori pot aduce pe lume acelasi copil de mai multe ori. Fraza este adesea inflorita si impodobita, metaforele curg, uneori au asa un aer sententios (“cine confunda cerul cu apa ajunge sa nu mai deosebeasca viata de moarte”) incat il suspectez pe autor de accente ironice pe alocuri.

Textul vehiculeaza insa destule naivitati atunci cand insista sa vorbeasca despre pierderea si degradarea traditiei, despre lumea aflata in postura de schimbare accelerata care respinge valorizarea trecutului, despre tineretea opaca la sensul lucrurilor pentru ca dezradacinata prin plecarea la studii occidentale. Astfel de reflectii artificiale plus cateva vagi reprosuri post coloniale strica teribil continuul liric al romanului. Sfarsitul este un ultra fantastic happy end, o fereastra prin care mortul se reintoarce impacat sa doarma “mai linistit decat moartea” impreuna cu toti batranii din azil deveniti anacronici.