De “La jetée” citire

“Nimic nu separa amintirile de momentele obisnuite. De-abia mai tirziu ele solicita atentia, atunci cind isi arata urmele ranilor.”
( Rien ne distingue les souvenirs des autres moments : ce n’est que plus tard qu’ils se font reconnaître, à leurs cicatrices.)

Am gasit-o in “The Year’s Best Fantasy & Horror”, prima antologie de acest fel scoasa anul acesta de editura Nemira. Este categorisita a fi “poveste experimentala“ si “istorie personala alternativa”, probabil pentru ca este scrisa la persoana 1. Se numeste “Kronia” (o puteti citi aici in engleza) si are un aspect cam neingrijit, de text crescut la intimplare. Despre autoare, Elisabeth Hand, nu stiu nimica.

La jetée: titlu

Ceea ce m-a frapat este referinta foarte clara la filmuletul lui Chris Marker din 1962 pe care lumea-l stie mai degraba ca motor al ideii care avea sa stea la baza filmului lui Terry Gilliam ”Armata celor 12 maimute”. Pentru mine, “La Jetée” este produsul unui om venit din alt sistem solar, de o inventivitate imagistica tulburatoare, care scoate, dintr-un photo-roman de nu mai mult de 28 de minute, o poveste care poate fi in egala masura monument fondator al unui gen - filmele acelea care penduleaza intre SF, fantastic si metafora politica, in genul “Armatei celor 12 maimute”, al lui “Profondo Rosso” de Dario Argento, “2001: Odiseea spatiala” de Kubrick si care se preteaza intre altele la adaptari dupa Philip K. Dick si Kafka.

La jetée: inapoi din viitor

Retin tema relecturii atunci cind este vorba de “Kronia”, povestirea despre care vorbeam putin mai sus.

“Nu ne-am intilnit niciodata. Nu, nu niciodata; doar in treacat : de cinci ori in ultimii optsprezece ani.”

Povestea nu este simpla deloc, desi merge pe calapodul celor doua optiuni care pot avea loc intre un barbat si o femeie: a fost sau n-a fost? A existat o intilnire in liceu, intre baiatul care vomita in azalee si fata care pleca cu amicii in alta parte? Au fost cei doi in aceeasi sala de cinema ca sa vada “Berlin Alexanderplatz”, si momentul acela aproape magic din “La jetée” cind femeia necunoscuta doarme sub privirea ochiului camerei de filmat si nu a aparatului foto? Frecventau ei aceeasi librarie in care el citea “Timpul Dezarticulat” si ea fugea de raftul SF?

"Cam pe atunci am avut pentru prima oara acest vis. Traiam in viitor. Slujba mea presupunea sa calatoresc prin timp, vinindu-i pe raufacatori. (..) Ma tot loveam de acelasi barbat, de virsta mea, brunet, inalt. (…) O mie de ani inainte si inapoi, lumea se recladea. Copilul nostru s-a nascut, a murit, a imbatrinit, a inceput sa mearga. Uneori parul tau era cenusiu, alteori era negru. O data ti s-au spart ochelarii (…) O data am avortat. O data copilul a murit. O data tu ai murit. Era doar un vis.”

Pina la urma cine cui trimite carti si cine ramine necasatorit? Cine a avut copii si cine a renuntat la partea asta de viata? Cine a trait intr-o ruina in Ungaria dupa un bombardament atomic si care dintre ei in New York-ul lui 9/11?

La jetée: asa arata cel de-al 3-lea razboi mondial

Elisabeth Hand inverseaza putin rolurile, personaja ei este cea care se dedubleaza in trecut sau in viitor atunci cind se percepe pe sine copil agatata de un barbat care ar putea sa-i fie tata, amant, sot laolalta. Probabil ca scriitoarea s-a prins, la persoana 1 poate vorbi cel care din nefericire nu poate fi capturat de timp si de istorie:

“Nu am avut copii. La National Zoo am vazut un barbat inalt plimbindu-se de mina cu o fetita. Ea s-a intors si s-a holbat la mine: ochi cenusii, ochelari, par negru subtire. Semana cu mine.”

La jetée: moartea ca un zbor

Amestecul acesta de vieti care merg inainte si-napoi pe axa timpului este probabil lectura foarte foarte personala pe care o da Elisabeth Hand filmului lui Marker. Mi-ar fi placut sa citesc insa ceva mai putin ancorat in realtatea vietii de cuplu, ceva mai insingurat si mai general ca si personajul cineastului francez. Cele citeva pagini mi-au dat insa cheful sa vad “La Jetée” din perspectiva asta, a relecturii, a memoriei si a palimpsestului. A faptului ca sintem ontologic destinati sa vedem reluarea si rescrierea ca pe-o cadere (mai putin Chris Marker, care vine cu siguranta de pe o alta planeta, de vreme ce eroul lui pare ca zboara inainte de a fi mereu doborit in fata femeii care-l asteapta). Cind vorbesc despre relectura (la modul foarte intim, nu la banala practica a citarii) ma gindesc la “La Jetée” ca la un “Vertigo”, atit de intim legat de filmul matrice al lui Hitchcock incit simti ca fictiunea se tese pe un fond de gesturi hitchcockiene demult prezente si profund asimilate.

In lada mea de compost ar putea incapea un proiect faraonic de genul comparatie intre rescrierea ca relectura personala ("La jetée") sau ca rememorare fidela (decizia lui Gus van Sant de a reface cadru cu cadru “Psycho”).

La jetée: doctorul (Jacques Ledoux)

PS: Filmul a fost turnat in subteranele palatului Chaillot care la un an dupa aceea au devenit sediul Cinematecii din Paris. Omul acela de stiinta cu pulover pe git si privire rece era pe atunci directorului Arhivei de film din Belgia. Este vorba de Jacques Ledoux.

Aici gasiti o indicatie noua de lectura pornind de la filmul lui Marker si care duce catre Adolfo Bioy Casares (si la metafora aceea obsesiva a motivului din covor de care nu ma dezic nici sa vreau) si catre alte “lecturi” cinematografice din gama “Anul trecut la Marienbad” si bineinteles “Vertigo“ care se lupta cu sentimentul inadecvarii intre prezent, trecut si viitor.