Este clar, astfel de compilatii care-mi maresc mie alarmant de mult listele cu “de vazut”, “de revazut”, “de citit” sunt mari mancatoare de timp. Simt insa nevoia sa pomenesc astfel de zile in care stelele s-au aliniat in trecut mai altfel. 31 decembrie nu-i pentru mine decat o data in calendar si amintirea inghetata a unei strazi omonime geneveze cu aer de prajitura cochet ornata la capatul careia acum ceva timp in urma asteptam sa vad minunea minunilor, marele jet d’eau.
Sarbatoritii acestei zile alcatuiesc o frumoasa fauna, nume mai mici sau mai mari, in siajul carora pot sta zeci de programe speciale de cinemateca pentru uzul diferitelor patologii cinefile.
Prefer sa revad masivitatea teutona a lui Val Kilmer in filme precum “Tombstone” (un surprinzator de cinematografic remix din categoria Wyatt Earp si ai sai care miroase de departe a “Gunfight at OK Corrall”) ori mult mai putin uitatul “Heat” (mi-aduc si-acum aminte de impresionantul ceaslov dedicat lui Michael Mann rasfoit cu incapatanare intr-un subsol de mall, mai toate citatele fotografice erau bineinteles fotograme din “Heat”).
*
Din bogata colectie de roluri ale lui sir Anthony Hopkins, si el nascut intr-o ultima zi de an 1937, mi-a ramas inima la “The Remains of the Day”( singura intalnire fericita si implinita intre Kazuo Ishiguro si cinematograful ) si la “Amistad”.
*
Mai zilele trecute, confruntarea cu “impuritatea“ esentiala a cinema-ului (Blow up announces that a photograph, just like a painting or a television monitor, set within the movie’s primary frame, can instantly suffuse the screen with material belonging to a different level of “reality” altogether - cf .Dudley Andrew, “What Cinema Is!”, p.79) mi-a readus aminte de “Blow Up”. Probabil ca Sarah Miles, inca unul dintre sarbatoriti, ar fi deja un nume uitat daca cinematecile din lumea intreaga n-ar programa constant “Blow Up” (1966), “Hope and Glory” (1987) si “The Servant” (1963).
Si pentru ca volumul lui Dudley isi face o placere din a-si explora propriile nostalgii cu privire la cinema-ul francez de dupa WWII, merita probabil sa aduc aici aminte de Suzy Delair mai ales pentru rolurile jucate in filmele “acelea” atat de virulent criticate de Truffaut cel tanar (“Paris brûle-t-il ?” si “Gervaise” de René Clément, “La vie de bohème” de Marcel L’Herbier) la care se adauga “Quai des Orfèvres” de H.G. Clouzot ori “Dédé” de Abel Gance. Sunt pelicule nu atat vechi, cat uitate, plasate pe raftul cel mai intunecat al vreunei wish list cinefile. Pe-acelasi raft mirosind a “Sunset Boulevard” se situeaza acum din pacate si una dintre cele mai vivace drama queen a filmului mut, “nascuta in Polonia, creata in Germania si rechizitionata de Hollywood” Pola Negri adica.
 |
| Suzy Delair in Quai des Orfèvres |
*
Si pentru ca sunt la capitolul umbre ale trecutului, m-am gandit sa-l adaug la lista si pe Joe Dalessandro, superstarul lui Andy Warhol & Paul Morrrissey, domnul “Sticky Fingers” care mie nu mi-a spus niciodata nimic. Cineva a interpretat foarte bine prezenta aceasta eminamente animala din “Flesh” si “Trash”: ”He didn’t care who loved him, young or old, male or female. He didn’t judge people. He was a creature of the 21st century, arrived early”.
Pentru amatorii de anii 50, sa-l punem pe lista sarbatoritilor has been pe Roy Rowland (“The 5000 Fingers of Dr.T “1953, “Rogue Cop” 1954) ale carui filme trec probabil pe vreun canal de televiziune de tip MCM, dar cinematecile, vai, il ignora suveran.
*
Pentru amatorii de Wes Craven-cel-de-la-inceput (primul “Nightmare on Elm Street”), de fransize slasher il voi plasa pe lista si pe Sean S. Cunningham, la urma urmei “Friday the 13th” are mai mult suspans decat horrurile digitalizate de pe ecranele actuale si, ia stati, a vazut cineva “Trapped Ashes” pana la urma?
*
Am avut supriza sa gasesc ca printre sarbatoritii zilei se afla unul dintre cei mai fantastici scenaristi ai anilor 30-50, Charles Lederer, “inventator” al screwball comedy (“Monkey Business”, “His Girl Friday”, “Gentlemen Prefer Blondes”) intr-o perioada in care cinema-ul nu se jena sa o transforme pe Hedy Lamarr intr-o vatmanita moscovita si pe Clark Gable intr-un jurnalist morocanos numai bun de imblanzit. Sunt cred printre putinele scenarii care prind gust numai in sala de cinema, altfel litera ramane moarta si gluma-i rasuflata.
No comments:
Post a Comment