Bomba zilei de duminica

De la Election la Tokyo Godfathers

Cel mai tare si mai mare blockbuster asiatic ( Election 1 si 2 regizat de Johnnie To ) este laudat indelung pe tot internetul pentru modul foarte armonios in care imbina :

1. stiinta deloc neglijabila de a se mula pe gustul publicului prin exploatarea trucurilor obisnuite ale filmelor de actiune;
2. dorinta manifesta de a face un film in sfirsit made in Hong Kong;
3. gustul lui Johnnie To pentru full time action in stil mare.

Cam asta este "Election": o poveste despre triadele din Hong Kong in circumstantele foarte actuale ale permutarilor politice operate dupa 1997 in relatiile cu China. Protejate fiind de un background mitologic foarte elaborat, triadele incearca sa se adapteze noii realitati si sa supravietuiasca, ceea ce da nastere la ciocniri violente intre "unchii" cei batrini si lupii tineri gata sa incalce codurile multiseculare ale breslei. "Filmarile pentru Election 1 si 2 au fost facute in acelasi timp iar peliculele au iesit pe marile ecrane aproape simultan. Nu se vorbeste despre un sequel ci mai degraba de doua episoade care se invirt in jurul aceluiasi pretext narativ, "alegerea capului triadelor" care numai democratica nu este.

" Election 1 " este o mica bijuterie pentru amatorii filmelor de action asiatic, aflat departe de tot de stilul John Woo de acum vreo 30 de ani ; ritmul este foarte nervos, un montaj alert permite actiunii sa panorameze taberele inamice, politia aproape ca nu exista, asa cum nu mai exista nici haiducul singuratic si onest pe care l-a popularizat Chow Yun-fat in "A Better Tomorrow " si " The Killer " de exemplu. Acum gasca aglutineaza caracterele cele mai diverse, pactul de singe dintre nas si protejatii sai este simbolic si usor de ignorat. Armele aproape ca lipsesc si golanii prefera mijloacele punitive traditionale : ba o cusca pentru transportat gaini, ba un cos de gunoi, un kil de vopsea, o sabie ninja, o extorcare, o rapire, un accident rutier aranjat si multa multa bataie care nu mai are nimic coregrafic. Sfirsitul este atit de neasteptat incit nu stii ce sa crezi vazindu-l pe aparent linistitul Lok transformat intr-o bruta perfecta insetata de singe.

Nu-mi ramine decit sa astept " Election 2 " in varianta DVD si sa-i injur pe cei care au preferat din ratiuni de marketing sa nu respecte sincronizarea celor doua opusuri, asa cum a fost ea conceputa de catre Johnnie To.

Tot un film de actiune este si " Tokyo Godfathers ". Satoshi Kon este pentru mine cel putin o descoperire recenta, anul trecut dadeam nas in nas cu " Paprika ". M-au atras nu numai calitatea anime-ului cit mai ales scenariul mult prea bogat, atractia pe care o simte regizorul pentru vis, pentru lumile paralele, pentru adincimile psi, pentru problemele de fragmentare identitara a personalitatii si de ce nu pentru cinema. Am facut ce-am facut si m-am procopsit cu " Millenium Actress " care seamana foarte mult cu " Paprika " din ratiunile invocate mai sus si cu " Perfect Blue " pe care nu l-am vazut inca.

" Tokyo Godfathers " este un anime mult mai clasic, nu tu vise, nu tu personaje virtuale, nu tu "ce-ar fi fost daca" ci povestea unor boschetari (travestitul Hana Punga, Gin, amaritul mitoman si Miyuki adolescenta violenta ) care descopera un bebelus in gunoi si incearca sa il returneze parintilor, asta bineinteles dupa multe aventuri in care comicul nu are nimic debil si nimic din telenovelele de tip " Candy ". Desenul este foarte ingrijit, sintem departe de ochishorii mari si albastri si de coditele blonde sau de frizura tremurinda à la Albator. Motoarele de cautare de cinema il taxeaza drept "dark comedy" iar in SUA el apare ca fiind " Rated PG-13 for thematic elements, violent images, language and some sexual material. "

un festival mic si discret

Un festival discret este unul care nu se afiseaza ca atare, nu beneficiaza de o promovare de marketing cumsecade si nu doreste decit sa se strecoare tiptil in paginile saptaminalului B-24 Fun in asa fel incit nimeni sa nu remarce programul la timp. Ni vu ni connu...

In sala "Union" sint proiectate filme cu profil "gay-lesbian" ( documentare mai ales, citeva filme de fictiune destul de recente, dintre care mi-a facut cu ochiul "Les chansons d'amour"al lui Christophe Honoré, numai ca proiectia avea loc la o ora indecenta pentru mine cel putin). Zic "cu profil " gay si lesbian pentru ca se pare ca acesta este criteriul de selectie al filmelor, iar eu evit in general astfel de manifestari nu din homofobie, ci pentru ca aspectele social-protestatare sau de propaganda covirsesc cu mult calitatile estetice.

Oricum festivalul continua sa se strecoare discret, cu putini spectatori in sala, in umbra lui "Scoop"(Woody Allen) si a lui "Indiana Jones 4".

PS. programul este disponibil pe internet

Festivalul filmului european ( VI )- cu si despre turci

Despre cinematograful turc nu se stie mare lucru, festivalul din primavara asta a programat insa pentru ultima sa zi doua filme turcesti pe care tineam sa le vad si despre care as vrea sa vorbesc intr-o zi mult mai in detaliu.

"Departe" (Uzak) - filmul care il face cunoscut pe cineastul Nuri Bilge Ceylan a impresionat juriul de la Cannes in 2003, le-a adus actorilor Muzaffer Ozdermir si Emin Toprak mentiunea de cel mai bun actor tot cu aceeasi ocazie si a cules o multime de alte premii in mai toata lumea cinematografica. De curiozitate intrati pe situl regizorului, veti vedea toate posterele filmului, o multime de extrase din presa si multe alte lucruri interesante. Filmul este ilustrarea ciudatului sentiment de abstragere din real sau de distantare de viata obisnuita, o poveste aluziva in care nu se intimpla aproape nimic si in care sobrietatea sentimentelor aproape refulate merge mina in mina cu atmosfera iernatica a Istanbulului. Orasul acesta face parte din lista personajelor, depasind functia de simplu cadru narativ, dedublindu-se intr-un fel de spatiu imaginar care se calchiaza pe adevarul geografic. Tacerile si cadrele foarte lungi si statice, prim planurile enorme si uluitoarea imagine fac din "Uzak" o specie aparte de cinema, un obiect de o frumusete reflexiva si taciturna.

Seara tirziu, "De partea cealalta" (Auf der anderen Seite) ultima pelicula semnata Fatih Akin (turc nascut la Hamburg in 1973), amesteca acelasi Istanbul intr-o multitudine de peripetii cu multe personaje care penduleaza intre Germania (Hamburg si Bremen) si Turcia (Trabzon si Istanbul). Akin se afla la ani lumina distanta de Ceylan prin scenariul foarte baroc si plin tot felul de aparitii, coincidente, intilniri ratate, morti, rapatriati si transfugi, intr-o lume in care excesul de pasiune este unicul motor al vietii. El poate duce la crima, la revolta sociala, personala, sexuala sau pur si simplu la izbucniri tacute de minie, el poate organiza neincetatul du-te vino intre Germania si Turcia, vector al implinirii unor generatii care au ales sa permute continuu orientul si occidentul.

Iernaticul port din Istanbul care afiseaza de departe vapoare plecind si sentimentele inghetate ale lui Mahmut (Uzak) face perfecta simetrie cu imaginea finala din filmul lui Fatih Akin cu o plaja micuta din Trabzon, un golfulet salbatic si o apa albastra ca intr-un poster turistic care dizolva judecata fiului intr-o iertare atotlinistitoare.

Festivalul filmului european ( V )

Filmul lui Amos Gitai productia franco-germano-israeliana "Désengagement" din 2008 mi-a pus oaresce probleme. Mai intii, nu am vazut inca nici unul dintre filmele lui care alcatuiesc trilogia oraselor din Israel ( Kippour, Yom -Yom si Devarim ) si nici macar celelalte doua pelicule care alcatuiesc impreuna cu "Dezangajarea" un alt triptic inchinat de data asta problemelor de coabitare israelo-palestiniana. Am luat deci filmul ca atare si mi-a sarit in ochi compozitia "documentar" si cea "film de fictiune" care nu reusesc sa se amestece atit de bine incit sa alcatuiasca un produs unic si daca se poate de calitate constanta.

Documentarul incearca sa reproduca "cu obiectivitate" atmosfera din fisia Gaza in momentul in care se ajunge la expulzarea colonilor evrei si retrocedarea teritoriilor ocupate ; din pacate secventa este foarte haotica si prea "ingusta" ( este vorba de evacuarea unei singure colonii ), iar secventa din inceput ( cu israelianul care o saruta pe palestiniana cu pasaport olandez, asta dupa ce diserteaza ei despre o patrie abstracta ) ingreuneaza teribil faptele ca atare cu un simbolism as zice eu deplasat.

Partea de fictiune seamana cu zidul unei case deja darimate de buldozer, o poveste cu un frate si o sora vitregi care se dedau la lungi dialoguri in planuri secventa multiple pe fondul unei ciudate povesti despre un tata tocmai decedat, vegheat de o Barbara Hendricks costumata in bocitoare -samana - corista. Mai apar acolo o notarita ( Jeanne Moreau ), un testament, un cortegiu funebru foarte vesel si mai presus de toate prestatia caraghioasa a personajei interpretate de Juliette Binoche. Nu cred ca este vina actritei, ci a personajului care pare a avea o structura ciudata. Ca atare, Ana (J.B) trebuie sa fie rind pe rind impudica, penibila in timp ce face vocalize , rizind isteric, lasindu-si cochet o bretea sleampata peste umar, tirindu-si languros salul si poalele rochiei in penumbra casei. Este o femeie rasfatata care nu prea stie ce vrea nici pentru ce traieste, si in lipsa de mai mult isi tuguieste languros buzele catre Uli ( fratele vitreg, politai in Israel, implicat in campanie de dezangajare. ) Ana isi continua parcursul catastrofic de personaj decazut, atunci cind, ajunsa in Israel in cautarea fiicei sale pierdute demult, devine un fel de personaj secundar care trece de la un grup la altul si face galerie in favoarea colonilor disperati. Inca o data, nu am nimic cu J. B., ci cu problemele de consistenta ale Anei.

Am iesit din sala nedumerita, neintelegind ceea ce voia sa spuna Amos Gitai cu filmul sau, un hibrid cu fata artsy si dos documentar care poate se opreste cind trebuia sa inceapa. Nici diferitele comentarii de pe internet nu prea m-au ajutat, o singura intrepretare insa a putut da, in ochii mei cel putin, putina culoare si coerenta fictiunii familiale care alcatuieste jumatate de film ( dupa unul dintre bloggeri, Gitai lasa sa se inteleaga - si semnele sint intr-adevar evidente- ca Dana cea din kibbutz este rodul unei legaturi incestuoase intre Ana si "monstrul" adica tatal sau, ceea ce poate explica dezagregarea isterica a femeii in toate manifestarile sale. )

Ok, dar cu partea legata de dezangajare ce te faci ? Ar trebui s-o citim ca pe un soi de dezagregare isterica in mare, la nivel politic, a unei relatii fortate si nenaturale intre doua popoare ? Sa speram ca lectura de tip " pestele cel mic inghitit de pestele cel mare " tine la o analiza mai atenta cel putin la nivel narativ a peliculei lui Gitai.

Sincera sa fiu, ceea ce m-a facut atenta a fost felul in care regizorul stie sa minuiasca personajele in scenele de grup ; infruntarile dintre colonistii infierbintati si politai seamana grozav cu ilustrarea unui Kadish, iar litania pe care necunoscutul arab i-o arunca Anei prin gardul de sirma ghimpata are mai multa poezie decit inceputul filmului atit de banal si de usuratic.

Festivalul filmului european (IV)

Documentarul "Locuitorii Lisabonei" ( Lisboetas ) a fost intr-adevar in ton cu tema festivalului, aratind pe larg cam ce inseamna dialogul intercultural intr-o tara care pina nu demult se afla in topul furnizorilor de emigranti pentru spatiul intra si extra european si care iata, a devenit de ceva vreme interesanta pentru imigrantii tarilor celor mai sarace din Europa ( mai ales Ucraina si Moldova) si Africa.

Filmul se vrea o inregistrare cit mai fidela a vietii imigrantilor portughezi de toate soiurile, lungi conversatii la telefon cu cei de acasa, biserica - moscheea - casa de rugaciuni ca aproape unice manifestari culturale, spatiul radiofonic - privilegiul comunitatii celei mai numeroase, problemele cele mai diverse de la scolarizare si calitatea studiilor pina la oportunitatile de afaceri, ingrijirile medicale, cozile in fata ghiseelor responsabile cu actele pentru rezidenta si vize, gradul de adaptare si integrare sociala, invatarea limbii care nu este tocmai usoara. Ca oriunde imigrarea isi are valurile ei succesive si privilegiatii ei ( cei provenind din Brazilia sau fostele colonii portugheze ), filosofia ei ( chiar si cei mai integrati dintre imigranti resimt dorul de tara si percep iluzia de implinire pe care o aduce dezradacinarea ) si poate sperantele ei prin copiii care nu traiesc aceleasi angoase ca parintii dezradacinati.

Peste toate acestea, prezenta linistitoare a Lisabonei cu strazile ei inguste in panta si tramvaiele alunecind pe pavaj. Regizorul Sergio Tréfaut ( de origine braziliana ) refuza sa ia parte la aceasta vasta perindare nocturna si diurna de personaje si lasa spectatorul sa inregistreze spectacolul oferit de camera de filmat ca atare.

se face cald... tot mai cald...

Festivalul filmului european (III)

Calatoria Iskai ( Iszka utazasa ) in regia lui Csaba Bollok a incercat sa abordeze un amestec de hiper realism crud ( orasul minier mizer cu oameni debusolati si saraci lipiti, copii exploatati de parinti, brutalizati si obligati sa creasca precum buruienile, sa fuga de acasa, sa se prostitueze ca sa iasa din marasmul general ) cu citeva accente lirice ( ora de sport din centrul de plasare arata ca un vis deloc neplacut in care poti inota pe uscat, poti intra in apnee si te poti deplasa pe fundul marii virtuale doar pentru ca ai chef ) care indulcesc putin griul covirsitor. Dialogul dintre doamna doctor si Iszka ( Maria Varga ) mi-a ramas in amintire, in rest insa, negrul e prea negru si prea previzibil.

Fratele meu este fiu unic ( Mio fratello e figlio unico) de Daniele Luchetti a facut o sala plina si a surprins atit de placut publicul incit face parte din topul publicului printre filmele din festival ( e normal, comediile au placut dintotdeauna mult mai mult. )

Adaptarea romanului "Il fasciocommunista" al scriitorului Antonio Pennachi, netradus inca in limba romana, este facuta cu multa savoare si este foarte in ton cu toate manifestarile de comemorare a lui Mai 68 in cultura europeana. De curiozitate, am scotocit pe net sa vad cam care au fost reactiile publicului de altundeva ( publicul de festival, cel obisnuit care a vazut filmul in sala ) si m-am amuzat : cei mai in virsta nu au inghitit deloc comedioara dulce amaruie a lui Luchetti tocmai pentru ca ia putin in deridere extremismele de orice fel din Italia anilor 60-70. Pina la urma povestea fratilor Accio si Manrico din Latina ( adica un fel de cucuietii din deal din provincia Emilia Romagna ) nu este atit un comentariu politic cit povestea adolescentei si tineretii a doua suflete foarte complementare si care o iau pe drumuri nu atit de diferite unul de celalalt.

Privirea retrospectiva a lui Accio are blindetea aceea a adultului care isi aminteste de nebuniile tineretii, toate devenite iluzii spulberate intre timp, mai ales extremismele de stinga sau dreapta savuros de ridicole ( vedeti "Oda bucuriei " in varianta maoista sau sedintele de partid filiala tineretul muncitor si studios prezidate de Manrico, precum si "pedepsele exemplare" aplicate de gastile fasciste sau lectiile de istorie in varianta Mario). Elio Germano ( Accio la 18-20 de ani ) are doza aceea de nervozitate, nerabdare si energie neimblinzita care se cere consumata oricum si pe care am gasit-o in Thomas ( De battre mon coeur s'est arrêté ) sau in Vinz ( La Haine ).

Filmul o sa iasa pe ecranele bucurestene pe 25 iulie 2008, il recomand din toata inima.

Festivalul filmului european ( II )

In seria filmelor care promiteau prin subiectul lor un dialog inter si multicultural am ratat marti "Andaluzia" in regia lui Alain Gomis si mai ales ( si asta cu greu se poate ierta ) "La maison jaune" de Amor Hakkar ( 2007 ) despre care am citit deja lucruri bune pe internet si prin presa scrisa. Filmul apare in catalogul festivalului ca fiind francez, numai ca povestea are in vedere o familie berbera... uite asta e pacatul festivalului asta, majoritatea filmelor au parte de o singura proiectie, sau daca e vorba de doua, ele sint programate prost, una dupa alta daca se poate in aceeasi zi ca sa le rateze omul cit se poate de bine.

Mi-am rascumparat insa pacatele cu "The Crossing" (To perasma - regia Dimitris Stavrakas) care incearca sa combine mai multe povesti ale emigrantilor ilegali din Bangladesh, India si Pakistan care muncesc ici colo in Grecia. Ceea ce mi-a placut a fost folosirea vocii din off care dirijeaza intreaga poveste si transforma realismul brut al dramei ( pentru ca pina la urma este o drama ) intr-o poveste trista despre maturizarea in clandestinitate, despre solidaritatea emigrantului asiatic care se naste in mare parte si din traditia omniprezenta, despre dorinta de a iesi din aceasta si de a-i apartine pentru ca altfel ca individ te simti tare singur acolo unde esti. Zic bine o poveste, vocea impersonala urmeaza firul narativ la persoana a treia, ca intr-un roman de secol XIX, distantind astfel spectatorul de orice urma de sentimentalism. Distantarea asta e cu dublu tais, la un moment dat te trezesti ca urmaresti filmul oarecum detasat, ca si cum ar fi vorba de un documentar in care nu prea poti sa te implici emotional. Actorii sint evident neprofesionisti, de unde si gradul acela de firesc si sobrietate care incinta publicul amator de filme made in Orientul Mijlociu.

Impresiii de la Festival Filmului European- primele filme

Nu mi-am permis sa pierd "La Graine et le Mulet" (Cuscus cu chefal) al lui Abdellatif Kechiche care a fost proiectat la gala de deschidere a festivalului si bine am facut. Despre film numai bine, sau chiar foarte bine, despre calitatea sunetului insa nu. Proiectia a fost total compromisa de acest mic detaliu important.

Am continuat cu " Poveste de Craciun" (Christmas Story / Joulutarina - regia Juha Wuolijoki) la care nu trebuia sa ajung de fapt, o fantezie pentru copii care nu prea inteleg ce cauta in festivalul care poate s-a vrut astfel mai complet.

Am ajuns apoi in zona documentara cu "Fiecare a saptea persoana" (Jeder Siebte Mensch- regia Elke Groen si Ina Ivanceanu) o poveste excelenta despre China de azi si de ieri vazuta in trei ipostaze topografice diferite (poalele Himalayei, regiunea Sichuan si zona agricola aflata in imediata apropiere a Beijingului) care sint tot atitea directii posibile in care poate merge China ( capitalismul salbatic si salbaticit de saracie, agricultura socialista si reintoarcerea la origini cum e cazul populatiei minoritare Naxi).


Zona documentara s-a prelungit ulterior cu "Fados" al lui Carlos Saura pe care am tinut mortis sa il vad. Si asta nu neaparat pentru ca sint o fanatica a muzicilor etno, ci pentru ca atunci cind a fost prezentat la Cannes, "Fados" a obtinut critici excelente si pentru ca nu am avut inca ocazia sa vad "Flamenco" (1985) si "Tango" (1998) care alcatuiesc impreuna cu "Fados" o trilogie dedicata sa zicem muzicii traditionale iberice .

Ei bine la sala de la Muzeul taranului roman "Fados" a intrigat lumea. Textura lui i-a lasat pe majoritatea spectatorilor cu gura cascata ; inchipuiti-va o pelicula de 85 de minute in care se cinta non stop, se danseaza in cele mai diferite feluri si cam atit. Nu tu o istorie a genului muzical , nu tu un interviu cu vreun "fadista", numai muzica si din cind in cind cite un titlu discret prin care poti vedea ca fado poate trece usor de la hip hop la bossa nova, de la contaminarea cu langoarea ritmului african ( cu Mariza in prim plan ) la ceva accente riguros clasice ( brazilianul Caetano Veloso a dat un spectacol de zile mari ), de la fado-ul popular la cel de concert ( Amalia Rodriguez ). Ii vezi deci defilind si cintind pe monstri sacri ai genului precum Camané, Katia Guerreiro, Mafalda Arnauth, Cristina Branco, Pedro Moutinho si bineinteles exploziva Mariza nascuta in Mozambic, iar fado-ul trece oceanul in Brazilia ( Veloso si Chiquo Buarque ), Capul Verde, Mexic ( superba Lila Downs ), Africa neagra.

Carlos Saura are 75 de ani, iese rar in sali, este un oaspete obisnuit al festivalurilor europene si nu numai si dovedeste un ritm surprinzator de modern in felul in care face filmul sa se miste. Nu este vorba de un simplu recital, ca la televizor, desi asa pare la inceput.

"Nu ma interesa sa fac un documentar didactic despre fado - spune Carlos Saura intr-un interviu - Cu siguranta altii au facut-o si inca foarte bine. Aceasta este viziunea mea personala asupra fado-ului, a trecutului si viitorului lui. Asta imi da si libertatea de a face ceea ce vreau eu, de exemplu sa introduc si dansul in schema, ceea ce nu se face in varianta traditionala."

Iata de ce "Fados", un film coregrafic in intregime, reinventeaza conceptul si propune alianta muzicii cu dansul. Si totul pornind de la o unica si uitata specie de de aliaj intre cintec si dans, cultivat demult in mediul familial si intre prieteni asa numitul "fado batido".

Saura vorbeste despre "Fados" si despre celelalte filme muzicale ca de o modalitate de recreere, sa nu uit insa de libertatea fantastica pe care o are mizanscena, in lipsa textului narativ si a constringerilor sa zicem clasice ale genului documentar. In acest caz scenografia ( impresionanta) si montajul devin pivotii pe care se poate misca sau poate transforma filmul in concert de studio. Personal, am inceput sa simt ca "Fados" este totusi un film cam dupa primele 15 minute, cu povestea fadistei Severa. Dintr-o data pelicula a prins sa se miste atunci cind, pe fondul unui fado de demult, Saura a lipit un dans care mima o apriga disputa intre doua femei pentru acelasi barbat. Si uite-asa "Fados" este povestea unei varietati de stiluri, epoci, maniere muzicale si viziuni care reuseste sa se articuleze singura doar pornind de la partitura muzical-coregrafica.

In ceea ce priveste fictiunea de lungmetraj, ma asteptam la mai mult de la "Maestrul" (Mistrz - de Piotr Trzaskalski), o poveste foarte stilizata si foarte morala despre un fost soldat rus in Afganistan devenit circar, un acordeonist care fuge de responsabilitatea paternitatii, o prostituata deceptionata in dragoste si un pustan razbunator. Scenariul are atit de multe bule de aer, incit tristetea povestii vine mai degraba din senzatia teribila de spectacol neterminat de marionete in care personajele nu au suflet, nu traiesc ci trebuie doar sa ilustreze niste fabule destul de transparente despre responsabilitate paterna si amor ( ucigasul de copii neadaptat amator de Democrit isi ucide simbolic propriul copil atunci cind o respinge pe tinara care il iubeste cu sinceritate). Directorul de imagine insa sa traiasca ( Piotr Sliskovski ), el a salvat ce se mai putea salva.

Ciudata aceasta prima impresie pe care mi-au lasat-o primele filme vazute in festival : tema este dialogul intercultural in spatiul european, numai ca in 99% din filmele vazute elementele tineau mai ales de specificitate culturala ( si turistica) europeana, vezi Mos Craciunul finlandez, si eroina din "Maestrul" care musai sa fie virgina si musai sa evite avortul. Daca incercati sa aflati oaia neagra in toate titlurile enumerate mai sus, filmul lui Kechiche este singurul care pune la bataie cu foarte mare discernamint tema interculturalitatii sau cum s-o chema asta.

De verificat.

Festivalul filmului european

Atentiune, Festivalul filmului european incepe vineri 9 mai si dureaza pina duminica 18 mai! Programul se desfasoara in Bucuresti in doua sali ( Muzeul Taranului Roman si sala Studio ) si va jur, este foarte bine garnisit.

In agenda mea personala am notat citeva pelicule de neratat :

In primul rind "La Graine et le Mulet" filmul din 2007 al tunisianului Abdellatif Kechiche, o mica perla multipremiata anul trecut printre care premiul special al juriului la Venetia, premiul FIPRESCI pentru cel mai bun regizor, premiile Cesar la categoriile cele mai importante etc.

In al doilea rind nu ratati "Disengagement" sau mai degraba "Désengagement" 2008, un film semnat Amos Gitai, realizator care "trece" asa de rar pe ecranele noastre.

In al treilea rind, musai musai sa vedeti documentarele "Fados" de Carlos Saura si "Lisboetas" (Locuitorii Lisabonei) de Sergio Trefaut, multipremiate si ele la aceasta categorie de filme, sau superbul lungmetraj "Uzak" de Nuri Bilge Ceylan ( un film mai vechi din 2002, marele premiu al juriului de la Cannes 2003 si premiul FIPRESCI la San Sebastian in acelasi an printre multe altele.)

Programul puzderiei de proiectii si fisele acestora pot fi gasite pe http://www.icr.ro/images/evenimente/fisiere/164_1_CATALOG%20FILM%202008.pdf

Michael Clayton - Actualitatea ca dezechilibru chimic

Iata un film acuzat de confuzii si ambiguitati. Cert este ca spectatorul care se asteapta la ceva gen thriller cu suspense si ceva scene de actiune va fi tare dezamagit. Asta in ciuda faptului ca regizorul si scenaristul este Tony Gilroy ( cel care a semnat scenariul trilogiei lui Bourne printre altele ), iar personajul principal este jucat de George Clooney (Danny Ocean in Ocean’s Eleven, Twelve si Thirteen.) Aici nu se intimpla mai nimic, doar o masina care explodeaza in plin cimp, si fara sa faca victime. Nici povestea nu este deloc noua : o multinationala ale carei interese sint protejate de firma de avocati pentru care Michael Clayton joaca rolul de trepadus incearca sa cistige un proces impotriva unui grup de mici fermieri afectati de pesticidul prezentat ca fiind solutia viitorului in materie de agricultura. Cind Arthur, avocatul care se ocupa de dosarul U/North ( da, puteti sa va ginditi la USA printre alte posibile semnificatii ale siglei ) are o cadere nervoasa combinata cu revelatia nedreptatii corporatiste, Michael e insarcinat cu reglarea situatiei, adica aducerea colegului pe calea cea buna si recuperarea dosarului multinationalei.

Este deci musai ca Michael sa ajunga la un dublu proces de constiinta, fata de Arthur care nu se ticneste din senin si fata de micii fermieri. Este clar ca in final U/North pierde procesul si avem de-a face cu arestarea ticalosilor, ceea ce aduce teribil cu filmele de televiziune proaste in care ghicesti finalul dupa primele trei cadre. Te si intrebi cum poate Gilroy sa faca un film in care totul este atit de transparent, asta poate irita spectatorul venit pentru show time. Te intrebi de asemenea de ce Gilroy foloseste o poveste atit de uzitata si de uzata inca din anii 70, cind reactiile anti corporatii se inchegau in scenarii in care micii intreprinzatori fara pata erau sustinuti de politai, avocati, procurori cu intentii umaniste. Pe de alta parte, tinarul regizor pune la bataie o imagine eleganta si epurata, un ritm lent in care oboseala pare sa ii atinga in egala masura si pe cei “rai” si pe cei “buni”.

De fapt nu exista “rai” versus “buni” in afacerea asta, ci numai oameni gri construiti in semitonuri, capabili sa se piarda in atmosfera gri neutra a birourilor si interioarelor de tot soiul ; batalia se consuma in culise, in gind, in fraze pe jumatate spuse, in subintelesuri. Michael este un tatic nu tocmai atent si un fiu cam plictisit, un frate bun fara indoiala dar din obscure ratiuni familiale, un individ relativ lipsit de scrupule si plin de diverse tipuri de datorii, un tip care frecventeaza tripouri dubioase si care isi merita pe deplin porecla, “the fixer” ( asta m-a facut sa ma gindesc la Victor le Nettoyeur, ucigasul platit ultraeficace din “Nikita” – Luc Besson ).

”The fixer” este asadar omul din umbra care prin contactele sale multivalente poate aranja un accident de masina sau o cadere nervoasa cu conditia sa ramina mereu in umbra, eternul angajat nepromovat care suscita reactii gen “cine-mai-e-si-asta”. Este intrebarea pe care o pune printre altele directorul juridic U/North, Karen Crowder, o Tilda Swinton imbatrinita si atona care-si imparte viata intre crizele de angoasa, eternele repetitii generale ale discursurilor in fata oglinzii si orele petrecute la birou. Acum 20-30 de ani , Tilda ar fi interpretat personaja negativa, capabila sa mentina cu orice pret friiele afacerii in mina, cel putin pentru o vreme. Aici insa, din primele secvente avem de –a face cu o femeie ingrozita de propria-i neputinta, careia ii vine din ce in ce mai greu sa-si ascunda subtiorile transpirate si incapacitatea manageriala, care face greseli dupa greseli in disperarea ei de a aneantiza documentele lasate in urma de Arthur.

Ah, Arthur! Cronicarii au sugerat ca delirul acestuia este cheia povestii ; filmul incepe cu confesiunea lui Arthur in voce off screen care incearca sa-i explice amicului Michael punctul lui de vedere asupra caderii nervoase care tocmai a avut loc. Este vorba despre ciudata poveste a cuiva care intr-o zi se trezeste ingropat intr-o chestie viscoasa, secretie probabila a celor 6 ani de proces si de culpabilitate cumultativa. Arthur sfirseste prin a se dezbraca in public, act eliberator care este de mai multe ori asemanat de el insusi cu “desfundarea unei tevi infundate”, un fel de expulzie fetala in care placenta si dejectia se complac intr-o confuzie perversa ( in loc sa hraneasca viitorul individ, ea il otraveste precum chimicalele U/North ). In ceea ce-l priveste, confruntat cu atitudinea ostil-iluminata a prietenului sau, Michael ia la cunostinta ca propria-i munca ( avocatul care nu mai pledeaza, devenit mai degraba detectiv privat ) si propria-i viata seamana cu murdaria care stagneaza intr-un canal de evacuare infundat. Karen se infunda si ea din ce in ce mai adinc in aceeasi pasta viscoasa in momentul in care decide singura sa faca apel la mijloace foarte putin ortodoxe pentru a elimina factorul deviant numit Arthur.

Asadar filmul este o poveste de tevarie infundata. O fi el sfirsitul un aparent happy end, numai ca asta nu ajuta chestia aia viscoasa sa elibereze calea ca in filmele “de stinga” din anii 70. De la “The Conversation” incoace lucrurile s-au schimbat tare mult. Aici de exemplu fundalul ecologist topeste paranoia individului intr-un fel de cinism general valabil : vrem nu vrem, sintem cu totii implicati in astfel de catastrofe economice, ecologice, umanitare, interconectati fiind de acelasi sistem de alimentare/evacuare. Numiti-o globalizare daca vreti. Sau liberalism desantat. Mizeria care obstrueaza tevile mecanismului economic, facuta fie din pesticide, din Prozac&Comp., din crize de anxietate, datorii de familie, copii de crescut, culpabilitati de suportat este universala si contagioasa. Cred ca asta mi-a placut cel mai mult in film, aerul asta constatativ si deloc moralizator al tevariei infundate si relativa subtilitate cinematografica pe care Gilroy o foloseste in acest scop. Zic relativa subtilitate pentru ca am senzatia ca se putea mai mult, sa nu uit insa ca producatorul peliculei este Sidney Pollack.

Gaselnita nr.1 a lui Gilroy este felul cum se joaca cu timpul narativ, cum incastreaza enormul flashback care alcatuieste propriu zis filmul intr-un aproape final, atitudine foarte la moda in scenariile de acum care a inlocuit aproape in intregime falsul sfirsit. O falsa impresie de poveste complicata in care te poti pierde usor.

Am pomenit deja de joaca lui Gilroy cu spatiul, folosirea aproape exclusiva a interioarelor, calchierea imaginii atone pe senzatia coplesitoare de oboseala pe care o degaja pelicula inca de la inceput. Cearcanele lui George Clooney nu mai sint sexy ca in “Spitalul de urgenta”, iar Tilda Swinton - Karen se afla la ani lumina departare de spiridusul androgin din “Orlando” sau de furia bruna din “Broken Flowers”. Cuplul de “fixeri” este iarasi o reusita a scenariului semnat de insusi regizorul, daca nu ati vazut inca filmul imaginati-va doi tipi sportivi, care seamana tulburator unul cu altul si se dedau la tot felul de practici ilegale cu un superb singe rece si fara brutalitate. (Re)vedeti secventa crimei din baie, foarte impresionata poate tocmai pentru ca suspansul lipseste cu desavirsire, iar violenta este inlocuita de profesionalism si eficacitate.

Sa mai spun ca m-a impresionat placut imaginea de crepuscul iernatic semnata Robert Elswit ( de urmarit in continuare ! ) si cadrele lungi si fixe, perfecte in atmosfera generala de amorteala a filmului. Cred ca intr-o buna zi mi-ar place sa revad “Michael Clayton” in combinatie cu “Syriana” si sa scriu atunci un post despre oboseala din filmele inceputului de secol XXI.

Into the Wild - Fighting Cats

Intoarceri (III)-… si nocturne

Dupa “The Mist” am schimbat peisajul cu “Stapinii strazilor” (Street Kings) regia David Ayer care se ambitioneaza sa adapteze un roman al lui James Ellroy, un as al romanului politist in culori funebre al carui etern personaj este LAPD; la asa megapolis, asa fauna diversa in materie de politai. Este vorba mai degraba despre acel dark side al institutiei cu pricina, cu coruptia, homofobia, ambitia de putere, brutalitatea si metodele deloc ortodoxe care o apropie tare mult de organizatiile mafiote. Ellroy ( care s-a ocupat si de scenaristica printre altele ) exceleaza in felul lui de a construi un personaj abrupt, agitat, nervos, in perpetua actiune, un fel de Marlowe intrat in viteza a cincea, care se exprima intr-un anume fel, greu descifrabil pentru cineva picat din alta zona culturala, dictionarul urban si internetul fiind absolut necesare descodarii.

Nu te poti impiedica sa nu confrunti adaptarea dupa “LA Confidential”, cea mai conforma tipologiei ellroy-iene cu “Street Kings”. Povestea se aseamana, personajele sint cam aceleasi, intriga duce cam in acelasi loc, buba coruptiei trebuie sa se sparga intr-o zi si asta se intimpla cu destula brutalitate si cu un suvoi de singe. Ayer dispune deci de o poveste sa zicem deja batuta si intrucitva mai putin complicata si deci mai previzibila decit cea din “LA Confidential“.

Personajele feminine sint mult mai putin creionate pentru ca numai episodice, intriga se invirte aproape exclusiv in jurul masculilor care cheltuiesc destula energie si testosteron pentru a face filmul sa inainteze. Atuul lui Ayer este, zic eu, nervozitatea actiunii, scenele curg una dupa alta in ciuda povestii destul de lineare si lasa impresia de agitatie. Keanu Reeves in rolul politaiului Tom a fost o alegere destul de surprinzatoare dar de ce nu ? Ciurucuri precum “Constantine“ si “Casa de linga lac” mi-au scos din minte prestatia lui bunicica in “Speed I” de exemplu. Keanu Reeves are aerul acela putin autist pe care il simti atunci cind citesti replicile personajelor lui Ellroy, numai ca bea fara convingere, cu o anumita rigiditate care blocheaza cumva explozia de furie pe care o realiza atit de bine impulsivul Russell Crowe atit de in largul lui intr-un rol similar din “LA Confidential”. Comparatiile ar putea merge mai departe si ar putea fi mult mai subtile, ar trebui totusi sa revad “LA…” si, mai mult, sa citesc cartea. Ar fi si mai bine daca as face rost de adaptarile dupa “Killer on the Road“ (Stay Clean) si “Brown’s Requiem” pe care inca nu le-am vazut. Sa zicem ca putem largi schema cu “The Black Dahlia” ; Josh Harnett nu prea m-a convins, imi pare insa ca Aaron Eckhart a stiut sa dozeze corect brutalitatea, furia si vina de nebunie care alcatuiesc oamenii lui Ellroy.

Castingul lui Ayer incorporeaza foarte bine citeva VIPuri din rap-ul east coast ( Cle Shaheed Sloan si The Game ) sau din vest ( Common ) si bine face : ascultati felul lor de a ritma putinele cuvinte pe care le au de spus. Pe linga ei, Cedric the Entertainer isi face partitura comica in rolul dealer-ului de cartier.