Candyman, Candyman, Candyman

Virginia Madsen si povestea urbana a lui Candyman intr-un thriller cu alura politista. Partea de drama sentimentala nu este deloc apasata. Bineinteles, romanul este mult mai sumbru, Clive Barker este un maestru al suspansului. Filmul prefera sa foloseasca relativ putine efecte speciale, concentrindu-se pe relatia dintre Candyman si Helen. Partea antropologica (legenda urbana ca “rumor” are nevoie de victime inocente pentru a subzista undeva, intr-un apartament insalubru ; dinamica acestor credinte de subsol este incredibil de versatila, orice moarte eroica poate bascula in martiraj) este insa un pic cam prea dezvoltata, astfel incit atmosfera lui Clive Barker nu reuseste sa se instaleze. Barker nu este Dean Koontz care gaseste explicatii rezonabile tuturor cazurilor freaky pe care le dezvolta in romanele sale. Barker prefera sa se situeze de partea indoielii. Pentru el “the twilight” are o coerenta bine inchegata si, slava domnului, atitudinea asta il scoate din gasca scriitorilor de thriller vinduti in supermarket. Candyman exista si nu exista, ca pisica lui Schrödinger, si depinde foarte mult de cei vii care cred sau nu in el. Acelasi joc cu credinta si non-credinta intr-o rumoare am intilnit-o “American Gods” al lui Neil Gaiman si in “Malpertuis” de Jean Ray.
“Sweets for the sweet” (citat preluat din Hamlet-ul lui Shakespeare) nu sint bombonelele care ascund lame de ras in ambalajul de staniol, ci titlurile de ziar care enumera crimele inexplicabile din ghettoul Cabrini Green. Pacat insa ca “modul operandi” al acestui serial killer nemuritor este cam incoerent si nu prea legat de martirajul combinat suferit cindva demult : emascularea, taierea miinii, albinele, mierea si singele (buzz in engleza este si zgomotul produs de zbirniitul albinelor si rumoare, zvon). Te astepti ca Helen, dupa moartea prin foc sa capete un fel al ei de a se manifesta ca noua urban legend, ei bine nu, ea doar preia cirligul si conditiile de manifestare extra safe (ca sa dai nas in nas, sau mai degraba spate in spate, cu Candyman/Helen, trebuie sa repeti de 5 ori acest patronim in oglinda???, ai deci timp sa te gindesti bine la ce faci; orice invocare accidentala este eliminata in acest caz).

Cum spuneam, sint citeva idei interesante care sigur vin din romanul lui Barker, citeva secvente in care suspansul este bine manevrat, un sfirsit cu intrebari (de ce aia si nu ailalta) si cind apar intrebarile calitatea thrill-ului ramine in coada de peste. Mi-a placut banda sunet discreta si frisonanta, muzica lui Philip Glass combinata cu lungul plan secventa al genericului.