Stiind ca romanele lui Albert Cossery nu au fost (inca?) traduse in limba romana m-as fi facut mica si as fi trecut mai departe. Numai ca intr-una din zile intrind in librarie am vazut lafaindu-se pe un raft traducerea unui romanel de Guillaume Musso si-am luat foc: cum adica, cioace dintr-astea sint repejor traduse si puse pe raftul cu noutati, iar Cossery, Nimier si mare parte din Pérec ramin necunoscuti pentru ca nu sint best seller-uri de luat pe plaja ? Asadar, Abert Cossery a murit. Pe allocine el este considerat "scenarist american"... adevarul este ca avem de-a face cu un scriitor nascut in Egipt care mai toata viata lui a trait la Paris, dar romanele lui, desi scrise doar in franceza, isi extrag personajele si subiectele din tara natala. Rari sint autorii atit de impartiti intre dragostea neconditionata pentru o limba si apartenenta atit de declarat orientala.
Albert Cossery nu are nimic exotic in povestirile si romanele lui care vorbesc in primul rind despre un peisaj al memoriei scriitorului despre Egiptul pe care l-a cunoscut el, inainte de a pleca in Franta si de a se stabili in cartierul St Germain unde, 60 de ani mai tirziu avea sa moara in acelasi hotel mucegait in care si-a consumat viata si si-a scris linistit cartile, una la fiecare zece ani ("je dois dire que je ne suis pas pressé puisque j'écris le même livre" spune el). In biblioteca mea se afla "Un complot de saltimbanques" (preferata mea), apoi "les Fainéants de la vallée fertile", "Les couleurs de l'infamie" si "Une ambition dans le désert" (Gallimard nrf), precum si unul dintre cele mai prietenoase interviuri citite vreodata, Michel Mitrani "Conversation avec Albert Cossery" (Ed Joëlle Losfeld 1995). Mi-ar fi placut sa am si "La Violence et la dérision" si mai ales "Mendiants et Orgueilleux", poate si "La Maison de la mort certaine". Singura lui carte care imi provoaca frica este primul volum, publicat in 1940 cu ajutorul lui Henry Miller, care a adorat culegerea aceasta de povestiri sinistre numita "Les Hommes oubliés de Dieu".
Cu siguranta nu sint o specialista in Albert Cossery; nu a fost nevoie de cine stie ce recomandari ca sa-i apreciez instantaneu stilul aparte, ironia speciala si felul visator in care priveste trecutul. Caci rari sint scriitorii care vorbesc despre trecut fara melancolie. Probabil ca asta vine din felul in care Cossery percepe viata si faptul de a scrie "c'est une longue préparation, c'est pourquoi je mets longtemps à écrire. D'abord parce que je ne suis pas pressé et je n'ai aucune ambition", apoi pentru ca a scrie inseamna a-si aduce aminte (toate personajele sint intr-un fel oameni cunoscuti cindva) si a combina si tria amintirile pentru a crea acea comunitate speciala de nebuni, cersetori, fumatori de hasis, scamatori care alcatuiesc o comunitate aparte. Romanele lui Cossery sint povesti incredibile in care din marea imposturii se aleg citiva indivizi legati intre ei printr-un fel de intelegere secreta a lucrurilor: "se détacher de tout ce qu'on apprend", "faire sa propre révolution joyeusement," lasind la o parte violenta.
Si mai rari sint scriitorii care pot afirma cu mina pe inima ca au tinut ca atare de regula urmatoare "Je n'ai jamais désiré une belle voiture, je n'ai jamais désiré autre chose que d'être moi-même. Je peux marcher dans la rue les mains dans les poches, et je me sens un prince." Detasarea de violenta si de vanitatea posedarii, delestarea de tot ce inseamna acumulare de orice fel este marca indelebila a aristocratiei. In ceea ce ma priveste, cu greu am inteles schimbarea care s-a produs in perspectiva lui Cossery intre incrincenarea din "les Hommes oubliés de Dieu", unde saracia atinge culmi nebanuite (vezi "les Mendiants ne rêvent que de pain" sau "le coiffeur a tué sa femme") si "La maison de la mort certaine". Mizeria celor marunti continua sa existe, numai ca din ea ia nastere o ciudata poveste despre o casa care sta sa cada si ai carei locatari hotarasc sa trimita o scrisoare guvernului. Scrisoarea suna cam asa:
"Cher gouvernement (...). Nous voulons te dire, par la présente, que notre maison est en train de s'écrouler, et que Si Khalil, ce propriétaire dégoûtant, ne veut pas la réparer. Il nous a amené un soi-disant ingénieur possédant plusieurs diplômes, mais nous avons tout de suite compris que ce n'était qu'un inverti n'ayant en fait de diplôme que la rondeur de ses fesses. (...) Nous espérons que tu viendras voir la maison pour que tu puisses t'en rendre compte, sinon nous l'apporterons chez toi, ce qui est la même chose. Nous te saluons avec respect et sommes tes serviteurs jusqu'à la fin de nos jours qui sont comptés."
Naivitatea bonoma a micilor meseriasi aciuati in locuinta cu pricina este uluitoare. Ea va continua sa perdureze in celelalte romane ale lui Cossery, amestecindu-se incet incet cu mai multe consideratii filozofice, cu mai multa intelepciune sfatoasa si mai multe concluzii morale. De atunci si pina in 1999, anul aparitiei ultimului volum, distanta dintre cei mici si marunti si guvernul anonim a ramas la fel de adinca. Sa nu va inselati, Cossery nu este genul de autor care sa aprecieze activismul politic angajat, ca dovada "Les Fainéants de la vallée fertile" in care in sfirsit personajele fac parte din clasa de mijloc si cultiva lipsa oricarei activitati lucrative ca pe un semn de distinctie a pozitiei lor sociale, in care capacitatea de a dormi ore in sir este singurul "savoir-faire" transmis de cei mai in virsta celor tineri. Interesant este si faptul ca pentru prima data femeile sint date la o parte, ca elemente perturbatoare care pot manipula sentimental barbatii trimitindu-i la munca. Familia este compusa exclusiv din barbati, energia vitala descrescind o data cu virsta. Fiecare doarme altfel, singurul care ridica lenea la rang de contemplatie cu rol epistemologic este Rafik. Cred ca avem de-a face cu romanul cel mai autobiografic al autorului, care afirma cu seninatate ca "la paresse... est même la seule chose que mon père m'ait apprise". Amuzanta este si consideratia de care se bucura "pater familias" Hafez care sufera de diabet, boala care ii certifica bogatia: nu faci diabet decit daca maninci mult mult zahar.
Lenea isi intinde mai departe tentaculele in "Mendiants et Orgueilleux" in care Gohar renunta din proprie initiativa la cariera de profesor universitar si devine cersetor, fumator de hasis si intr-un fel un guru al unei mici comunitati anarhice care glorifica saracia absoluta si ia peste picior veleiltatile revolutionare ale tinerilor mai cultivati cum este El Kordi. Crima pe care Gohar o comite mai mult fara sa vrea si consecintele ei sint atit de diferite de pozitiile dostoievskiene incit merita studiate cu atentie.
"La Violence et la Dérision" pare ciudat de post moderna, o parabola care regleaza pozitia lui Cossery in ceea ce priveste reactia pe care orice om o are fata de puterea politica si de forta represiva a statului (puterea este totdeauna represiva in romanele lui Cossery). Heykal este un alt aristocrat care ridica deriziunea la rang de "art de vivre" care rimeaza perfect cu una dintre notatiile lui Cossery. "Je me moque de tout", scrisese acesta intr-un caiet in tineretile lui. Mizantropia voioasa a lui Heykal il indestuleaza intr-atit pe individ incit acesta lasa la o parte cu usurinta tribulatiile amorului cu o femeie. Si cum ceea ce este derizoriu rimeaza atit de mult cu funambulii, saltimbancii si actorii de circ, "Un complot de saltimbanques" amesteca lenea funciara si moliciunea cu ratarea sociala si cu exaltarea marginalizarii. Ratati sint si cei trei saltimbanci care de fapt nu prea-si practica meseria, ratat este si Teymour, primul personaj scolit in Occident care "a plecat bou si s-a intors vaca". Discutiile interminabile ale personajelor sint savuroase, insultele sint schimbate cu verva amicala, personajele negative (politai si informatori ca mai totdeauna) sint priviti fara urma de resentiment, de parca toata lumea fumeaza hasis de dimineata pina seara. De fapt nu, este vorba doar de o stare de spirit perfect asumata de un grup de "initiati".
Era normal ca la un moment dat Cossery sa schimbe putin directia, iata ca in "Une ambition dans le désert" Egiptul acela atemporal si autist a devenit putin mai contemporan. Trama povestirii este mai complicata si mai ambitioasa: un notabil, cultivat si inteligent, stie ca Orientul nu va deveni autonom decit printr-o revolutie care sa-l duca departe de servitutea fata de Occident, de unde si intentia de a "organiza" o revolutie impotriva siesi prin manipularea unor inocenti. Revolutie egal asasinat politic si protest anarhist.
Ca tot vorbeam de anarhist, nu prea cunosc grupuscule extremiste atit de bine dispuse precum complotistii lui Cossery. Contra-eroii acestia practica misto-ul universal, libertatea si autonomia prin abstragerea de la munca si viata de familie si nu sint niciodata solitari, indivizii de aceeasi sorginte se recunosc unii pe altii. Autorul creeaza oameni care nu calatoresc decit prin valatucii hasisului, citadini suta la suta, pentru care notiunea de modernitate este ridicola. Nu este vorba de paseism, ci mai mult de un drum practicat in sens invers si al carei cuvint de ordine este "libertatea mai presus de orice". Femeile sint cum ziceam rare, feminitatea le face lacome si ambitioase, doar preadolescentele mai pastreaza inca intacta doza aceea de generozitate absoluta care place neconditionat autorului. Cineva l-a numit pe Albert Cossery "Le Voltaire du Nil", eu una prefer sa il numesc "le bouffon mendiant de La Victorieuse" (Cairo = Al-Qahira in araba, adica la Victorieuse.)
Un interviu din 1999 in engleza cu A. Cossery aici
Un dosar Cossery in franceza pe Afrik.com
Albert Cossery
Photo AFP - Archives
No comments:
Post a Comment