Nu aveam intentia sa cumpar “Cimpul electric” editata la Nemira in colectia de literatura contemporana “Babel”, cartea a facut parte dintr-un mega cadou. Cum listele Nemira au doua carti semnate de Kerri Sakamoto, prudenta, am comandat doar una, sa vad cu ce aduce felul ei de a scrie. Si bine am facut. Cine zicea ca in general oamenii nu citesc cartile care nu le plac? Eu una da si pina la capat, desi din prima pagina stilul m-a scos din pepeni. Am vrut sa vad pina unde merge cartea asta si ei bine, situatia nu se imbunatateste decit atunci cind o inchizi.
Am facut apoi cautari pe net ; despre Kerri Sakamoto nu se pot afla prea multe; scriitoare canadiana cu origini japoneze, militanta pentru mai multe cauze dintre care cea mai laudabila este cea a reabilitarii minoritatii japoneze din Canada, cistigatoare a unui premiu, dispunind de o bursa care recompenseaza tinerele talente. In librarii o gasiti la pachet cu alte citeva nume de scriitori metisati care produc asa numitele best seller-uri (Anchee Min, Amy Tan, Shan Sa au fost si ele traduse la noi) si care mai mult sau mai putin abordeaza problema identitatii ratacite pe undeva, razboiul, reintoarcerea la origini, redobindirea reflexelor unei culturi pierdute. N-am nimic cu subiectele ca atare, ci mai degraba cu forma, cu scriitura aceea propagata in unele ateliere de creative writing si care se ambitioneaza sa exprime interioritatea. Sa o exprime sau sa o descrie cu incapatinarea cu care un anatomopatolog diseca un organ, adica incercind sa fie exhaustiva si aburita in acelasi timp.
Kerri Sakamoto aduna laolalta niste personaje de origini mai mult sau mai putin japoneze, le plaseaza intr-un spatiu aflat probabil in suburbiile unei metropole canadiene in apropierea unui cimp de piloni electrici si propune o singura perspectiva, aceea a domnisoarei Saito care nu face decit sa-i observe pe ceilalti de la fereastra sa. Mintea donsoarei invadeaza cartea cu atita forta incit nu mai intelegi nimic din aceasta. Se pare ca are loc o crima pasionala, apoi o sinucidere care se amesteca ici colo cu moartea unui frate mai mare (inecat? mort de pleurezie?), cu reactiile complet disproportionate ale unei fetite din vecini cu tendinte autodistructive. Mai apare si un frate mai mic care isi gaseste in sfirsit o prietena, un ciine, o pereche de pantofi veche de cind lumea, niste oameni foarte ciudati in comportamentul lor dezarticulat si perplexitatea mea de cititor. Nu inteleg ce rost au toate acestea cu WWII, cu lagarele in care japonezii traind in America de Nord au fost internati in timpul razboiului, cu Hiroshima. Detectez doar o universala raceala intre mame si fiice, o tulburatoare dezarticulare psihica a tuturor copiilor care nu ajunge sa fie convingatoare si o universala tendinta incestuoasa a fiicelor si surorilor care antreneaza o reactie de aparare a subiectilor de sex masculin. Asta pe fondul aceluiasi cimp de piloni electrici.
Vad pe coperta a patra un hint, citatul din “Literary Review” care spune ca autoarea “reuseste un portret uluitor al unei minti ravasite”. Din lac in put. Mintea domnisoarei Saito este ca o amiba care se multiplica si, ultrasensibila fiind, foloseste cuvinte pentru a descrie cit mai exact toate senzatiile pe care ciocnirea cu lumea i le provoaca acestei femei. Femeia releu este descriptiva si amesteca trecutul, prezentul si universurile posibile (exista si dintr-astea). Mintea ravasita a lui Spider din filmul lui Cronenberg era foarte repetitiva si monotona dar avea un tel, se concentra pe resturile unor experiente care sa-i permita exercitiul rememorarii. Pentru mine ca spectator a fost un deliciu sa ii urmaresc demersul care reuseste sa extrama ipoteza unei crime dintr-o multime de variante schizoide. Si asta pentru ca mintea lui Spider avea un scop, functionind poate pe baza de pusee paranoice; mintea femeii-releu se invirte ca o drona deasupra cartierului nihonjin si simuleaza regrete apelind tot la senzatii. Pantofii o string, ciorapii o ard, corpul i se pare acoperit de mizga, cuvintele ii explodeaza in fata etc etc. De aceea ma indoiesc ca domnisoara Saito are o minte ravasita. Ravasitoare este doar intentia autoarei de a ne face pe noi sa credem ca personaja ei sufera de un blocaj emotional..
Iata un mic exemplu ales (pe cuvint !) la intimplare :
Am auzit vuietul apei - parca era in mine. Eram cocotata pe Eiji asa cum o faceam in copilarie, cind ne jucam de-a calutul de mare in oceanul de la Port Dover, tinindu-ma strins de el. El inota, taia apa neagra cu bratele. “Prea strins” a strigat, aruncindu-si capul pe spate. Il tineam prea strins; imi agatasem miinile de gitul lui cum isi stringe clestii; am inceput sa ne scufundam, amindoi, parul meu negru plutind pe sub gurile noastre. “Nu vom muri, nu vom muri” mi-am soptit. Aerul imi intepa pielea; s-a auzit un sunet ciudat ca de palma, pielea noastra, singurul sunet. Tarmul era in departare, unde bustenii, aceia pe care statea Tati si pe care ii rostogolea pe linga fabrica, pluteau ca niste degete frinte. Atunci m-am scufundat in intuneric, intr-un borcan, si am vazut soarele pitindu-se dupa tarm; degetele imi alunecau. Eiji se tot zbatea, fara sa scoata vreun sunet, si in cele din urma am iesit din nou la suprafata, cu apa facuta tandari deasupra capetelor noastre. (…)
Acesta cred ca a fost un vis mai degraba recurent. Pe mine nu ma cuprinde cascada asta de epitete senzoriale si exagerat de centrate pe detaliu care dau cartii o alura nesanatos schizoida.
Nu stiu de ce, stilul mi-a adus aminte de o alta afacere pe care am facut-o acum un an sau doi cumparind “Vertij” (Outlet) scrisa de Randy Taguchi si aparuta la Quality Books. Sa-mi fie invatatura de minte sa evit best seller-urile care sint la fel de proaste in Japonia ca aiurea. “Vertij” este un amestec de trucuri ieftine new age, o adiere de thriller,un zest de poveste politista, putin exotism cind se vorbeste de o boala “tipic japoneza” a secolului XXI (hikikomori, un fel de propensiune moderna a anumitor indivizi de a se inchide in ei insisi pina la insingurare totala; in unele cazuri din neglijenta ei mor de foame, boala, stop cardiac, deshidratare etc). Boala cu pricina este exploatata mizerabil, adica din perspectiva senzationalista. Povestea care pleaca de la acest pretext m-a scos din minti, tot am terminat-o sa vad pina unde merge (nu merge prea departe, se invirte in cerc si manipuleaza cititorul cu chestii ieftine si senzationaliste).
La noi a fost lansata la Bookfest 2007 cu tamtam, punindu-i-se eticheta de “carte deranjanta”. Deranjant este doar stilul, aceiasi noduli de cuvinte care trebuie sa exprime debusolarea, durerea, tristetea unei dezradacinari si a unei pierderi. Daca Sakamoto merge pe ideea unei identitati cumva ratacite a japonezilor de peste mari si tari care ii cam tacaneste pe toti, Randy opereaza cu japonezi get beget si are alt fix: civilizatia de azi este taiata iremediabil de cea traditionala. Mare scofala, chestia asta se petrece peste tot, o simti in aerul civilizatiei postindustriale. Da, dar la noi de exemplu nu sint samani ca in Okinawa .Si nimanui nu i-a trecut prin cap sa asimileze la modul serios samanul cu o priza conectata la marea energie a lumii, sper sa fi inteles bine. Se amesteca deci toate astea cu secvente recurente din “Mondo cane”, cu niste personaje activind in domeniul psihologiei si psihiatriei si gata. La sfirsit am ridicat o sprinceana, subiectul era poate varza, dar nu deranjant la modul evaziv intre ghilimele pe care-l poarta romanele cu mai mult de cinci pagini care descriu scene de sex si care se plaseaza in raftul cel mai de sus al bibliotecii de teama copiilor.
“Cimpul electric“ are mai putine fantome falice intre paginile sale, in timp ce ”Vertijul“ vrea doar sa se vinda bine si sa fie socant cu prizele lui cu tot. Problema pe care mi-am pus-o imediat ce am inchis cartea lui Kerri Sakamoto este de ce naiba scriu femeile astea astfel? De ce trebuie literatura de consum feminina sa fie supra senzitiva si sa amestece frazele la mixer? De ce lipsa de claritate si confuzia sint atribute literare? Vorbeam de Shan Sa, jucatoarea ei de go practica un stil similar. Premiul intii cu coronita in acest mic grup de scriitoar cu afinitati elective il detine insa, in ceea ce ma priveste, Linda Lê, cea mai maiastra facatoare de carti incomprehensibile. Caracteristici comune? Vocea la persoana I (cum altfel ?), falsul intimist de genul “caro diario” care sa te faca sa te simti prost ca un intrus ce esti , o poveste simpla pe care flashbackuri, amintiri si dureri absconse o fac mai mare decit este, fraza suspendata, intretaiata, mincata si frinta, pletora de adjective si de puncte puncte, sintaxa arborescenta.
PS: Cititi aici pe foarte scurt povestea unui film facut dupa una din cartile lui Randy Taguchi (asa am aflat ca “Vertij“ ar fi doar o mica parte dintr-o mare trilogie). Pe mine m-a umflat risul si m-am intrebat ce l-o fi facut pe Kazuyoshi Kumakiri sa adapteze asa ceva.
No comments:
Post a Comment