In premiera, Alastair Reynolds

Cred ca editura Nemira prospecteaza cu putina teama gusturile cititorilor ei in materie de Alastair Reynolds; se apropie o prima traducere din “Revelation Space”? sau vreunul din volumele de povestiri? De unde si traducerea volumului care alatura “Ciinii de diamant” si “Zile pe Turcoaz”, doua nuvele mari din 2001 si respectiv 2002. Reynolds este caracterizat in notita bibliografica ca fiind “autor de space opera cu elemente de hard SF”, ceea ce m-a cam pus pe ginduri, hard SF-ul nu m-a pasionat niciodata. Ca dovada, nu-mi mai aduc aminte mai nimic din lumea inelara a lui Larry Niven, iar pe cartile acelea mari si groase despre Marte ale lui Kim Stanley Robinson mintea mea le-a asimilat mai degraba cu lungile emisiuni de televiziune de gen reportaj in direct si nimic mai mult. In paralel, coperta a patra a cartii vorbeste despre un “space opera gotic“ ca nou produs britanic pe piata.

Am preferat sa vad in “Ciinii de diamant” un thriller plasat intr-o ambianta SF foarte epurata. Mi-au trebuit cam doua pagini ca sa ma adaptez la aglomerarea de obiecte ciudate: insula din grota, volantorul ca mijloc standard de locomotie, Orasul Abis care presupune o lume dezvoltata in subteran, robotii unchiului Gilles care seamana cu Caruta fantoma, ultranautii, criogenia si nanotehnologiile aliate cu medicina, etc. Structura nuvelei este insa foarte clasica, mai toate romanele de calatorie incep asa: selectionarea echipei care va explora Turnul Singeros, explicatiile privitoare la acesta, pregatirile sint lasate deoparte, punctul de vedere este unic, cel al lui Richard care parca ar incerca sa fie povestitorul, parca nu prea doreste acest rol, de unde si senzatia ca perceptia a ceea ce se intimpla se situeaza putin deasupra tuturor, precum camera aruncata la inaintare de catre Forqueray. “Ciinii de diamant“ are parca ceva din decadenta lui Poe, perversiunea trista a lui Lovecraft sau stranietatea lui Adolfo Bioy Casares; sfirsitul mai ales este foarte fantastic in stilul sfirsit de secol XIX (“Le Horla” de exemplu).

Nici jocurile video nu sint o sursa prea indepartata de inspiratie, explorarea camera cu camera a unui spatiu potential periculos este un loc comun al acestora. Diferenta este ca, pentru a trece dintr-o camera in alta, exploratorii trebuie sa rezolve o sarada matematica, a carei complexitate creste pe camera ce trece. Turnul are regulile lui (poti iesi daca vrei din joc, daca rezolvarea unei sarade se face cu succes, intrarea unui membru al echipei in camera urmatoare antreneaza toata echipa in aceeasi directie) si pedepsele lui pentru raspunsurile gresite sint neasteptate si uneori ingrozitor de singeroase. Exista bineinteles si secunda 0 imediat dupa raspunsul la sarada inscriptionata pe usa care poate antrena pedeapsa sau deschiderea camerei catre o alta, momentul de suspans fiind destul de bine realizat.

Turnul este si trebuie sa ramina un mister. Cine l-a plantat si de ce pe planeta aceea pustie? Cum se poate decoda reactia lui aproape juisiva la erorile care antreneaza ciopirtirea salbatica a celor care-i accepta provocarile? De unde polimorfismul indoor si asasin cu care camerele sint dotate? De unde de asemenea ciudatul apetit pentru tot ce este mecanic si indiferenta pentru materia 100% organica? De ce usile se micsoreaza pe masura ce adictia si dificultatea intrebarilor cresc, iar corpurile membrilor grupului se modifica corespunzator prin interventiile doctorului Trintignant (posibila referinta la Dr Moreau al lui H.G.Wells) ?

Enervant este ca falusul acesta pulsatil ramine un mister impenetrabil pina la sfirsit, un doppelgänger al lui "Rogue Moon" (Algis Budrys, 1960) plantat pe o planeta aiurea care aduce cumva cu desertul lunar. Ce poate fi mai ciudat ca un obiect fara utilitate aparenta, fara trecut si nici notita explicativa insotitoare? Pentru mine cel putin, Turnul este esenta extraterestra in impenetrabilitatea ei pe care pe undeva a conceput-o astfel si Joe Haldeman in “Camuflaj”.

Interesanta este abordarea matematicii (ca scop in sine pentru Celestine, ca simpla ustensila de a domina Turnul pentru Childe si Richard), eu una nu am mai intilnit poveste in care aceasta sa joace un rol atit de important. Matematica nu are nimic din caracterul spectaculos al stiintelor aplicate, nu poate dezvolta universuri diferite si ambiante futuriste decit daca este legata de notiunea de comunicare (“Nu am inteles niciodata prea bine matematica, dar acum o simteam ca pe o retea de adevaruri in spatele tuturor lucrurilor: ca oasele lucind sub pielea subtire a lumii.”) Turnul nu se lasa citit decit la modul matematic, iar Celestine face parte din echipa lui Childe gratie raportului ei special cu jonglerii mintii, entitati extraterestre despre care autorul prefera sa vorbeasca mai pe larg cea de-a doua nuvela. Pina una alta, “Ciinii de diamant” se lasa citita ca orice nuvela fantastica cumsecade si bine scrisa.


“Zile pe Turcoaz“ este parca altceva: o completare a primei povestiri pentru ca readuce in discutie jonglerii lui Celestine in cu totul alt context, planeta acvatica Turcoaz unde oamenii sint exilati in aer sau pe rarele promontorii stincoase rezistente la actiunea organismelor din oceanul viu. Sa fie asta o refolosire a “supei” originare datatoare de viata din mitologia trecutului terestru? Cert este ca Reynolds se face mai descriptiv in descrierea acestei entitati de grup care absoarbe si stocheaza informatie nu se stie de ce. A “cunoaste” este echivalentul intilnirii de gradul trei in sensul ca oamenii “cunosc” inotind in oceanul plin de alge verzi.

"Era un circuit viu, neobosit, care nu se aseza niciodata intr-o configuratie anume. Modelele geometrice ascutite pilpiiau din loc in loc, se multiplicau, se amplificau si se repetau subtil la fiecare miscare. Formele distincte tridimensionale luau volum pentru scurt timp, de parca ar fi fost verdeata cioplita de mina indeminatica a unui horticultor. Naqi zari citeva anatomii schimbatoare: amintirea deformata a trupurilor straine care intrasera cindva in ocean, cu un milion sau un miliard de ani in urma. Un membru cu trei articulatii aici, scutul incovoiat al unei placi exoscheletice dincolo. Un cap aproape cabalin topindu-se intr-o masa de ochi bulbucati. O forma umana dansa rapid in acest haos. Dar numai o data. Inotatorii extraterestri erau cu mult mai numerosi decit inotatorii umani."

Jonglerii (Pattern Jugglers in v.o.) seamana cu un soi de retea de informatii, un “matrix" gigant receptaclu al informatiilor extrase de la alte rase. Organismele microscopice se grupeaza in noduri, adapostite in pliurile algelor care fermenteaza la suprafata apei (“Organismele microscopice se detasau de frunzisul si lujerii mai mari, grupindu-se sub forma de nori”), urmind ca roiuri de spirite-licurici (un soi de capsule transmitatoare de informatii de unica folosinta) sa asigure contactul dintre noduri. Probabil ca pe alte planete imaginate de Reynolds jonglerii se dezvolta in alt mediu, cel de pe Turcoaz insa este fascinant. Intre oameni si jongleri exista grade de afinitate diferite, asigurat de ”vocile” inotatorilor pe care nodurile le cer in dar din cind in cind. Interesanta foc in aceasta lume corala si anonima pe care autorul o imagineaza intr-un stil aproape poetic. Pacat de explicatia de final atit de lipsita de gust (povestea lui Ormazd si a sectei Vahishta este pur si simplu fara sare si piper) care insa nu atenueaza frumosul sfirsit al lumii Turcoaz.

Asadar lumea Turcoaz si orasul Abis aflate la apusul existentei lor, jonglerii si oamenii de rase diferite care par a fi populat altfel diferite lumi, matematica pe de o parte si stiinta revelata la modul aproape mistic pe de alta.

Am devenit curioasa si de atunci mai vreau Alastair Reynolds.