Oamenii si stelele - Arthur C Clarke in “Sfirsitul copilariei”

Unii spun ca “Sfirsitul copilariei“ (1953) este povestea cea mai originala nascocita de Arthur C. Clarke, altii ca aceasta face parte din grupul de romane “atins” de interesul paradoxal al lui Clarke pentru paranormal alaturi de “The Sentinel” si de “The City and the Stars”. Wiki consemneaza foarte succint influente precum Charles Fort (ideea ca umanitatea este gradina de experimente a unei rase extraterestre), Uri Geller si, pe o treapta mai sus, Olaf Stapledon (ideea transcendentei prin evolutie), dezbaterile animate privind evolutia rapida a tehnologiei si postumanismul. Cititorul din 2008 care sint a notat o curioasa si schimbatoare reactie fata de cartea nascuta acum mult timp pe masura ce avansam cu lectura. Pacat, mare pacat ca

1. romanul a aparut in conditii mizerabile (scris marunt inghesuit din meschine socoteli editoriale) in colectia aceea editata de Cotidianul
2. traducerea prezinta greseli (sa pui un semn de egalitate intre o stea si o planeta este de domeniul risului cu sughituri) si se remarca printr-o lipsa totala de note de subsol sau de indicatii bibliografice.

Povestea incepe cu o avertizare preliminara “Opiniile exprimate in aceasta carte nu-i apartin autorului”, de parca acesta din urma ar fi obligat sa puna enorma distanta dintre sine si cititor. Te simti de parca ai fi martorul pasiv al unei survolari in timp a destinului umanitatii inchis undeva si cu o voce din off care iti murmura un text care mai degraba seamana cu un documentar foarte impersonal din care rare momente animate de personaje ies la suprafata ca niste bule. Si, tot ca bulele, dispar.

“Sfirsitul copilariei” este o poveste de invazie extraterestra care pare a surveni in plin razboi rece, un conflict americano-rus care are ca tema cursa omului catre luna. Citind primele trei pagini, m-am simtit ca in fata unei carti datate. Nu am inteles foarte bine de ce eminentele cenusii pentru zborurile in spatiu rusesti si americane erau doi germani (Reinhold Hoffman si Konrad Schneider), poate din dorinta de a echilibra si nivela ideologiile celor doua parti aflate in cursa pentru primii pasi pe luna?
Iata o mostra buna de alien invasion asa cum s-a vazut deja in “Independence Day”:

“Pentru o clipa care paru nesfirsita, Reinhold privi, impreuna cu lumea intreaga, cum navele uriase coborau cu maretia lor coplesitoare pina cind, in cele din urma, ii ajunse la urechi tipatul usor al trecerii lor prin aerul rarefiat al stratosferei (…) Rasa umana nu mai era singura.”

"The question of whether of not we are alone in the universe has been answered." tagline "Independence Day", 1996

Ce aduce buna specie extraterestra a overlorzilor? Pai ea nu prea se impiedica cu notiuni precum “individ”, “petitii si pareri minoritare”, “identitati culturale si geografice” si cu ideea de a face ca o idee sa se nasca din interior. Ei prefera calea mai simpla a impunerii prin forta a desfiintarii granitelor, razboaielor, grupusculelor, opiniilor contrare si politicii. Iar mai tirziu ei se opun programelor de cucerire a spatiului pentru ca “stelele nu sint pentru oameni”. Interdictia nu admite replica, mult mai tirziu cititorul va afla ca misiunea overlorzilor era aceea de a face baby sitting cu locuitorii pamintului, de unde probabil si ideea de a folosi in majestate invazia pasnica si zdrobitoare in acelasi timp:

“(…) formele tacute si stralucitoare suspendate deasupra tuturor tarilor erau simbolul unei stiinte pe care Omul nu putea spera s-o atinga decit peste multe secole. Sapte zile la rind , navele au plutot deasupra oraselor, fara sa dea vreun semn ca ar fi stiut de existenta Omului. Insa nici nu mai era nevoie de un asemenea semn. Ca doar nu din intimplare s-ar fi oprit navele acelea marete tocmai deasupra unor metropole precum New York, Paris, Roma, Cape Town, Tokyo, Canberra …”

Imagine din "Independence Day"

Am putea interpreta totul ca pe o imensa lovitura de stat la nivel planetar si orice reactie violenta este privita cu indiferenta si dispret. Rezolvarea crizei apartheidului in Africa de Sud prin sigilarea luminii pe teritoriul aferent orasului Cape Town m-a facut sa rid: apartheidul nu mai exista, tensiunile si intoleranta da.

Managementul Pamintului impus de giganticele nannies poate fi citit ca un comentariu la probleme puse inca in anii 50 de colonialism, spune Thomas M. Wagner. Invazia propune pace si prosperitate economica, eradicheaza saracia si foametea in timp record, si, pe linga astea, neutralizeaza cu blindete grupusculele oponente in numele libertatii si religiilor de tot felul (“ nu ne face nici o placere sa distrugem credintele oamenilor, dar nu e cu putinta ca toate religiile din lume sa aiba dreptate - si ei stiu asta. Mai devreme sau mai tirziu omul trebuie sa stie adevarul.”) Bunavointa este cuvintul de ordine, refuzurile sau aminarile invoca faimoasa “discontinuitate psihologica” a generatiei contemporane cu invazia.

Ipoteza este credibila, asa intelegi de unde condescendenta cu care alien-ii dau directive prin televizor si prefera sa nu se arate intr-o prima faza, asta seamana foarte mult cu tacticile “omului alb” aplicate in Asia si Africa :
“Cea mai mare schimbare pe care ar fi observat-o un Rip Van Winkle de-abia trezit ar fi fost o stare de tacuta expectativa, o uitatura mentala peste umeri, in vreme ce omenirea astepta ca overlorzii sa se infatiseze si sa coboare din navele lor scinteietoare.”

Iar atunci cind overlorzii decid sa se arate, aspectul lor fizic este putintel cam ironic pentru un scriitor care ura orice forma si manifestare religioasa si se pasiona pentru paranormal. Problema asta a infatisarii overlorzilor nu este deloc o bagatela; ce-ar fi, zice cineva, daca alienii ar fi intrutotul umani ca infatisare si ar cultiva misterul stiind ca oamenii nu ar accepta deloc sa fie dirijati de fapturi prea asemanatoare cu ei insisi? Epoca aurita a utopiei umanitatii asa cum o vede Clarke incepe cu revelarea aspectului puterii, experienta pe care Karellen o face pe copii mai intii.
“Aripile elastice din piele, cornitele, coada tepoasa - nu lipsea nimic. Cea mai infioratoare legenda a lumii prinsese viata din strafundurile trecutului necunoscut. Dar iata-l acum zimbind, in maretia-i de abanos, cu trupul enorm scaldat in lumina soarelui si cu cite un pui de om asezat increzator pe fiecare brat.”

Comentatorii au vorbit despre look-ul diabolic al overlorzilor ca fiind corespondent temerilor de extinctie a speciei umane adinc inscriptionat in genele acesteia. Cititorul din 2008 nu mai percepe astfel aceasta imagine; eu una m-am amuzat si am considerat ca pe undeva Clarke voia sa ia in deridere “superstitiile” (adica spaimele fara obiect ale oamenilor, incluzind religia, sectarismul de orice fel etc etc). Desi cititorul din 2008 nu a inteles intr-o prima faza scopul numeroaselor discutii dintre Karellen si alti paminteni (preferatul fiind secretarul ONU Stormgren) despre natura puterii si a eficacitatii politice, acestea si-ar putea gasi un loc foarte bun intr-un soi de dialog à la Platon. Utopia lui Clarke este un lung eseu povestit de la aceeasi suverana departare despre cum stiinta cu S mare a batut “superstitia “ cu s mic si oamenii au devenit fericiti. Sint enumerate educatia (prelungita pe toata durata vietii), anticonceptionalul oral infailibil si ”procedura de identificare a paternitatii”. Nu prea inteleg ce are paternitatea cu “ultimele ramasite ale aberatiilor puritane”, banuiesc ca asta face parte din capitolul cartii datate si din demonii personali ai autorului. La fel ca si duelul "ratiune-spirit religios“:
"Sub lumina intensa si rece a adevarului, credintele care inflacarasera milioane de oameni peste doua mii de ani se topisera ca roua diminetii. Tot binele si raul produse de ele a fost azvirlit pe data in trecut, fara sa mai poata atinge vreodata sufletul oamenilor”
(senzatia acuta de comentariu din off nu scade deloc la recitire.)

Abolirea aventurii si implicit transformarea Terrei intr-un tarc este consecinta mai putin glorioasa a acestei utopii pentru care evadarea lui Jan Rodricks in burta balenei impaiate este considerata turbulenta romantica si tinereasca:
”Asadar, omul era inca un prizonier al propriei sale planete. Iar aceasta era o planeta mult mai frumoasa, desi mult mai mica in urma cu un secol, Cind overlorzii abolisera razboiul, foametea si bolile, abolisera totodata si aventura.”

Abolirea aventurii merge mina in mina cu aplatizarea povestirii in lungi consideratii descriptive sau explicative precum lungul discurs al lui Karellen despre adevarata misiune a overlorzilor, parafizicienii terestri si cancerul telepatic malign care cuprinde societatile insuficient de dezvoltate. Mi-e inca de neinteles de ce jumatate din carte bate toba pe raportul Stiinta/superstitie, pentru ca in a doua jumatate valul paranormal sa priveze lumea de viitor si sa transforme Pamintul in neant in urma imploziei energetice. Descrierile de pe planeta overlorzilor asa cum au fost ele vazute de Jan si ultimele momente din viata oamenilor deveniti bombe energetice in stare latenta fac insa parte din SF. Am senzatia ca marsul acesta triumfal al omenirii catre un sfirsit dictat de apartenenta la o Superminte coplesitoare care nu face decit sa aleaga din nesfirsitele forme de viata inteligenta pe cele care-i par mai cu mot este putin cam prea simplista. Tot Thomas Wagner considera ca in acest ultim capitol “utopia fantastica“ se topeste magistral in recviem fara a o lua pe caile batute ale cliseelor SF. Eu una nu prea am inteles ce-i face pe overlorzi eterni baby sitteri si inferiori umanitatii si n-as sti sa interpretez urmatoarele :
“-Da, noi sintem moasele. Dar noi insine sintem sterpi.”

Cu toate ca alternanta de tonuri si departarea foarte mare de rarele personaje (George si Jean, Jan, Jeff si Jenny) m-au nedumerit foarte tare, am incercat sa ma concentrez mai indeaproape pe viitorul lui Clarke.

- Multimea de lumi cu viata extraterestra despre care amintesc ici si colo overlorzii. Universul in perspectiva anilor 60 misuna de viata inteligenta la tot pasul, cel al inceputului de secol XXI lanseaza pronosticuri mai rezervate. Am comparat fara sa vreau cu un fragment din “Exploratorul“ lui Jack McDevitt pentru care, in 10.000 de ani, umanitatea raspindita pe 100 de lumi nu reuseste sa dea nas in nas decit cu o singura specie extraterestra. "Probabil ca exista si altcineva in cosmos, in afara de noi. Si de Muti. Mai sint si alte locuri necercetate, Unii experti sint de parere ca in momentul descoperirii unei a treia rase vom fi trecut de mult de stadiul uman.“ (op cit p 156)

- Avansul tehnologic al overlorzilor nu se impaca cu formele extreme de violenta de care extraterestrii dau dovada 30-40 de ani mai tirziu in “Independence Day” si “War of the Worlds”, fictiuni cinematografice mult mai belicoase ale invaziei extraterestre. Joe Haldeman are in “Camuflaj” o idee mult diferita despre prestanta speciilor extraterestre supuse si ele aceluiasi imperativ universal care trebuie sa fie supravietuirea cu orice pret. In acest context, superlativul tehnologic nu poate mosi decit violenta.

- Ideea extinctiei umanitatii prin auto-transcendenta colectiva este foarte bogata din perspectiva narativa, iar stingerea individualitatilor ultimei generatii transformate intr-un soi de stup psihedelic si distrugator merge mina in mina cu stingerea (tot in timp de o generatie) ambitiilor independentiste ale Ligii Libertatii printre altele.

- Omenirea care nu mai vrea (sau nu mai poate) da nastere la noi copii (din cauza de contaminare telepatica cu Supermintea) aduce pe undeva cu “Children of Men” si cu ideea cea mai interesanta din cartea lui P.D.James.

- Creaturile acorporale concepute din energie precum lumea Q din Star Trek sint o fantasma a sfirsitului de secol XX confruntat cu colapsul energetic. Clarke imagineaza resorbtia energetica in Superminte ca pe-un fel de tornada sau de imensa furtuna aurorala care face stelele sa paleasca si gravitatia sa se anuleze:
“E o imensa coloana arzatoare, ca un copac de foc, care se intinde de la orizont, spre vest. E foarte departe, se ridica din celalalt capat al lumii. Stiu de unde vine: de la ei, care sint in sfirsit pe cale sa se contopeasca cu Supermintea. (…) acum parasesc ultimele ramasite ale materiei.”
Anularea materiei este, pentru Karellen, accesul la maretie iar pentru Clarke implinirea si sfirsitul civilizatiei. Si o varianta visatoare de postumanitate.

Imagine din "The Wild Blue Yonder"

Unul dintre cele mai interesante pasaje priveste calatoria submarina a lui Jan; in multe povesti Sf si mai ales in multe filme de gen oceanul este un fel de univers interstelar pe dos, ”noaptea vesnica de pe fundul oceanului” este la fel de propice aventurii precum zborul in spatiu. Cele 4-5 pagini dedicate obiectului de studiu al lui Sullivan mi-au adus aminte de “The Wild Blue Yonder” (W.Herzog, 2005) in care oceanul terestru apare in guest star pentru a juca rolul nostalgic al atmosferei andromedane pentru extraterestrii care au ratat colonizarea Pamintului si au ramas, overlorzi exilati printre noi. Comentariul andromedanului la declinul civilizatiilor se calcheaza foarte bine pe eseul lui Clarke, care insa prefera sa ia o turnura supranaturala la un moment dat. Ce e mai de preferat? Sa-ti reamintesti oceanul primordial de acasa ca andromedanul, sau sa zbori drept catre Supermintea colectoare si distrugatoare de civilizatii?