"Atonement" in viziunea de pe malul Dimbovitei

Unul dintre criticii nostri de cinema cei mai agitati scrie la inceputul cronicii (?) sale care seamana cu talciocul din Vitan Barzesti ca “atonement inseamna si in engleza si in franceza penitenta sau ispasire” si-l rezuma scurt ca fiind un amestec de “The English Patient”, “Titanic” si “Pride and Prejudice”, adica un film pentru fete romantice. Deja, afirmatia legata de semnificatia cuvintului ca atare e gresita (atonement nu este étonnement, étonnement nu este ispasire).
In al doilea rind, notiunea domniei sale despre romantism este atit de cliseizata incit omul nu se deranjeaza sa mestece putin detaliile care trimit catre literatura si sa lase la o parte melodrama, care este deranjanta numai daca privesti filmul cu un singur ochi. Sau background-ul tau literar cam schioapata. Sau Ian Mc Ewan nu-ti zice nimic in afara de ceea ce poate sa furnizeze Wikipedia la o cautare rapida.

Candyman, Candyman, Candyman

Virginia Madsen si povestea urbana a lui Candyman intr-un thriller cu alura politista. Partea de drama sentimentala nu este deloc apasata. Bineinteles, romanul este mult mai sumbru, Clive Barker este un maestru al suspansului. Filmul prefera sa foloseasca relativ putine efecte speciale, concentrindu-se pe relatia dintre Candyman si Helen. Partea antropologica (legenda urbana ca “rumor” are nevoie de victime inocente pentru a subzista undeva, intr-un apartament insalubru ; dinamica acestor credinte de subsol este incredibil de versatila, orice moarte eroica poate bascula in martiraj) este insa un pic cam prea dezvoltata, astfel incit atmosfera lui Clive Barker nu reuseste sa se instaleze. Barker nu este Dean Koontz care gaseste explicatii rezonabile tuturor cazurilor freaky pe care le dezvolta in romanele sale. Barker prefera sa se situeze de partea indoielii. Pentru el “the twilight” are o coerenta bine inchegata si, slava domnului, atitudinea asta il scoate din gasca scriitorilor de thriller vinduti in supermarket. Candyman exista si nu exista, ca pisica lui Schrödinger, si depinde foarte mult de cei vii care cred sau nu in el. Acelasi joc cu credinta si non-credinta intr-o rumoare am intilnit-o “American Gods” al lui Neil Gaiman si in “Malpertuis” de Jean Ray.
“Sweets for the sweet” (citat preluat din Hamlet-ul lui Shakespeare) nu sint bombonelele care ascund lame de ras in ambalajul de staniol, ci titlurile de ziar care enumera crimele inexplicabile din ghettoul Cabrini Green. Pacat insa ca “modul operandi” al acestui serial killer nemuritor este cam incoerent si nu prea legat de martirajul combinat suferit cindva demult : emascularea, taierea miinii, albinele, mierea si singele (buzz in engleza este si zgomotul produs de zbirniitul albinelor si rumoare, zvon). Te astepti ca Helen, dupa moartea prin foc sa capete un fel al ei de a se manifesta ca noua urban legend, ei bine nu, ea doar preia cirligul si conditiile de manifestare extra safe (ca sa dai nas in nas, sau mai degraba spate in spate, cu Candyman/Helen, trebuie sa repeti de 5 ori acest patronim in oglinda???, ai deci timp sa te gindesti bine la ce faci; orice invocare accidentala este eliminata in acest caz).

Cum spuneam, sint citeva idei interesante care sigur vin din romanul lui Barker, citeva secvente in care suspansul este bine manevrat, un sfirsit cu intrebari (de ce aia si nu ailalta) si cind apar intrebarile calitatea thrill-ului ramine in coada de peste. Mi-a placut banda sunet discreta si frisonanta, muzica lui Philip Glass combinata cu lungul plan secventa al genericului.

Panseaua zilei

Sint zile care trec pur si simplu. Altele capata retrospectiv usuratatea aceea cool care te face ca te simti bine.
Azi “Inside a Fat girl is a Thin girl and a lot of chocolate” Terry Pratchett, ‘Carpe Jugulum’

Despre F.Scott Fitzgerald si Hollywood

In Book Review (15-21 februarie 2008) a aparut articolul "Fitzgerald vs. Hollywood" semnat de Paul Greenberg. Doua lucruri sint distincte aici :

1. incercarea de a furniza o explicatie a grevei scenaristilor de la Hollywood care a compromis show-ul Golden Globe;

2. scurta activitate a lui F. Scott Fitzgerald in domeniul scenariilor de film de la Hollywood.

Greenberg face aici o asociere intre Pat Hobby ( anti eroul creat la batrinete de Fitzgerald in 17 scurte povestiri in care romancierul isi varsa veninul impotriva sistemului din industria filmului deja bine dezvoltata, impotriva siesi, impotriva meseriei de scenarist care e mai prost cotata decit paznicul de la poarta studioului uneori ) si scriitorii de azi care-si negociaza viitorul si viitoarele pensii facind apel la greva.

Pe mine articolasul m-a facut sa citesc citeva din povestirile cu Pat Hobby, amare si amuzante in acelasi timp si sa vreau sa citesc romanul lui Budd Schulberg ('The Disenchanted') care atinge tocmai aceasta perioada fitzgeraldiana deloc roza. Romancierul era atunci umbra celui care fusese, alcoolic, dator vindut, obligat sa faca orice pentru salariul saptaminal de 250 de dolari care il ajuta sa supravietuiasca si sa scrie rareori la ultimul sau roman "The Last Tycoon"- o poveste despre patronul unui studio de cinema care se lupta cu crizele financiare si personale.

Pacat ca Greenberg s-a oprit doar aici si nu a mers putintel mai departe, am senzatia ca intre Fitzgerald si cinema exista o puternica relatie de ura&iubire care merita comentata. Am de asemenea senzatia ca pentru Fitzgerald a scrie un scenariu sau a-l cirpi este o munca injositoare si interesanta in acelasi timp (Pat Hobby face orice numai nu scrie, banii ii curg din tot felul de combinatii ametitoare, Fitzgerald avea la activ 30 de scenarii si multe multe interventii in care numele lui nu apare pe creditele genericului). Indraznesc sa spun ca duplicitatea asta este tipic fitzgeraldiana, ca adica Fitzgerald fara Hollywood nu se poate, numai ca legatura asta este atit de perversa si de inegala, incit, fara indoiala Fitzgerald iese invins la fel ca si Griffith, Chaplin, Preston Sturges sau Orson Welles.

Cecilia ('The Last Tycoon') spune undeva

"You can take Hollywood for granted like I did, or you can dismiss it with the contempt we reserve for what we don't understand. It can be understood, too, but only dimly and in flashes. Not half a dozen men have ever been able to keep the whole equation of pictures in their heads."

Articolul in limba originara este de gasit aici .

Pussy Wagon

Sunt mai multe modele.
Tarantino (Kill Bill) & variantele locale de parcare de bloc.

Ea nu locuieste in teve

Time Out – nr. 56 (15-21 februarie) - sectiunea “Carte”. Titlul-citat pompos pe pagina 55 : “Orice scriere a revoltei este autofictiva”, de fapt interviul lui Chloe Delaume “Locuiesc in televizor“. Primele fraze imi sar in ochi :

Alexandru Matei : Stiu ca esti un scriitor atipic : scrii dar si performezi. Pentru tine literatura se reduce la pagina tiparita ?
Chloe : Nu, literatura este o practica globala iar eu sint o bricoleur-a. (…)

STOOOP !!! Alexandru Matei minca-ti-as ochishorii aia ai tai, in limba franceza “bricoleur” are o forma feminina ”bricoleuse”. Daca vrei sa faci barbarisme in stilul “Time Out” si sa umpli curcanul cu inca o duzina de cuvinte imprumutate cu lopata, fa-o si mata elegant, “bricoleuse” si in italice daca se poate. Inchid ochii la “performezi” care n-are nici sare nici piper in forma asta.
In cele ce urmeaza, mai nimic.
Ah da, Chloe (mi-ar fi placut o poza pentru colectia mea “Chic Chick”) vorbeste despre situationism, comunitati hippie reconvertite la socialism utopic, Manu Chao si Partidul Imaginar, Oulipo, potentialisti DAR afirma ca ii cunoaste destul de putin pe “Jean-Philippe Toussaint” si “Jean Echenoz”, pentru ca ea insasi este “mai degraba o adepta a lui Guy Debord cel din Societatea spectacolului”. Pentru ea “literatura nu poate fi numai amuzanta, ea este o marturie despre raportul intim dintre individul psihologic si social si lumea in care traieste”… de parca Jean Echenoz scrie sketchuri comice pentru les Guignols de l’Info, iar Jean –Philippe Toussaint este Guillaume Musso (pai sa nu te intrebi ce anume citeste Chloe la ora actuala ?) Lui Bourdieu ii face elegant o mare cruce.
De fapt, Chloe este nerabdatoare sa plaseze ideea cu autofictiunea aia originara venita special din Serge Doubrovsky (“incerc sa practic un limbaj cit mai personal, nu o reprezentare a unui “eu” expandat”) si cireasa de pe tort (“ orice scriere a revoltei este “autofictiva” pentru ca, pe de o parte, scriitorul se pune pe sine ca scriitor, pe de alta parte, in limbaj el se inventeaza mereu”). Chestii teoretice in care coada maninca foarte usor capul si din care n-am inteles nimic.
Mi se pare interesanta concluzia interviului: “De aceea nu cred in televiziune”, de parca televiziunea ar fi o religie (sau o viziune), de parca televiziunea ar pretinde ca poate face ceva pentru tine, spectatorul.
Chloe locuieste in televizor din cu totul alte motive, cu siguranta, de vreme ce nici spectacolul nu-i place.