Mistificari

Nu de mult la editura Stock a iesit “L’homme sans empreintes” de Eric Faye, povestea unui scriitor misterios preocupat mai ales sa-si mistifice trecutul si prezentul. Osborn asadar se ascunde sub identitatea propriului agent literar, Stig Warren, cind doua femei se apuca sa-i reconstitue biografia : fosta nevasta, care a descoperit intr-o zi ca sotul ei se dedubla, nu se stie bine de ce, si naratoarea, ultima amanta a scriitorului, pretinsa cadru universitar pe cale sa redacteze o teza despre opera lui Osborn. La acestea se adauga un anume Thomas Ahorn, autor al unei carti despre Salinger, adeptul lui Pynchon si pasionat de mistificarile lui Osborn. A patra pista vine dinspre jurnalism : Aguila Mendes, fost ziarist reconvertit in om politic, crede ca omul care evita fotografiile si adora palariile si tot ce-i umbreste fata a condus odata demult la Berlin o revista anarhista si a avut oaresce legaturi cu Rosa Luxemburg inainte de a fugi de miscarea spartakista, ascunzindu-se in spatele unei contrafacute identitati americane.



“Osborn - spune Eric Faye - va ramine in literatura ca primul care sa fi pus problema ascunderii scriitorului in spatele propriei opere, si care sa duca ideea pina acolo unde biografia scriitorului nu mai are nici un sens si se confunda intrutotul cu opera sa.”
Faye il citeaza in acest sens pe Bruno Traven (cunoscut mai ales ca autorul “Comorii din Sierra Madre”) care a scris sub vreo 30 de pseudonime, fiind reperat de critica americana ca marinar, actor de teatru, fermier, explorator; multi au crezut ca recunosc in el pe Ambrose Bierce (biblioteca mea contine antologia initiatia de “Rivages“- “De telles choses sont-elles possibles ?” din 1994 si “The Enlarged Devil’s Dictionary” Penguin 1971) care de fapt nu ar fi murit in revolutia mexicana, sau pe Jack London care de fapt nu s-ar fi sinucis sau chiar pe un fiu natural al Kaiserului. De notat ca “atunci cind in 1960, Traven a publicat in Germania ultimul sau roman pentru a-si dovedi existenta, criticii au denuntat o impostura, care nu continea nici ideile, nici stilul sau si nu dovedea nici urma din talentul lui Traven.” Situatia are ceva dintr-un gag de film mut, un “arroseur arrosé” care a petrecut prea mult timp incercind sa-si dilueze cu sirg eul artistic.

Despre umbre si mistificari, vezi si “Mr. Arkadin / Confidential Report” si “Vérités et mensonges / F for Fake” (pe care nu l-am vazut inca) si apetitul lui Welles pentru acest gen de scenariu care amesteca spionajul cu personajul care adora sa se stie dat disparut, raportul dintre fals si original. Si pentru ca “nu-i nevoie sa bati coridoarele ca sa dai nas in nas cu fantomele, pe astea le purtam mereu in noi insine” (tot Eric Faye) de ce sa nu merg mai departe catre “Vertigo” unde culmea mistificarii este produsul propriei minti?

Lada mea de compost

A ajuns moda asta si pe la noi : sa separi gunoiul menajer, sa folosesti in mod ecologic ceea ce se poate refolosi, iar in lada cu compost sa arunci ceea ce se poate descompune si hrani apoi plantele din gradina (daca o ai). In “lada mea de compost“ or sa fie aruncate de acum incolo idei, proiecte si frinturi care pot sau nu sa tina in picioare, care pot deveni intr-o zi proiecte luminoase sau pot putrezi aici cu voiosie.

Vazut la cinema

Ultimele saptamini au fost relativ bogate in filme bune si foarte bune:

-Michael Clayton- de Tony Gilroy (scenaristul tripticului "Bourne" printre altele). Filmul este intrigant, merita vazut pentru rolurile bune pe care George Clooney si Tilda Swinton le fac aici, pentru cameo-ul lui Sidney Pollack si mai ales pentru pinza de fond pe care lasa sa se intrevada. Se poate face o comparatie intre filmele de stinga,"democrate" din anii 70 (Pollack si mai ales Lumet si Allan J Pakula) in care organizatii si retele difuze manipuleaza o intreaga lume. Secretul impartea personajele in bune si rele. Aici nu mai exista asa ceva desi manipularea a devenit globalizanta, mai toata lumea are miinile patate. Vad "Michael Clayton" ca pe un fel de urmare a complotului anilor 70, postindustrializarea a acoperit discret peisajul urban de mizga aceea de care vorbeste febril unul dintre personaje in voce off inca de la inceput. Nu este un thriller, mai degraba o meditatie care cam plictiseste spectatorii veniti sa-l adore pe George Clooney in cine stie ce varianta a lui Danny Ocean.

-No Country for Old Men- al fratilor Coen- trebuie vazut si revazut, mi-as dori si scenariul pentru a-l rumega in liniste. Ar trebui sa-l revad si cu siguranta ca o s-o fac. "No Country" mi s-a parut extraordinar, neasteptat de bun (ok ok "Ladykillers" aproape m-a ucis) si este dovada vie a faptului ca fratii Coen merg mai departe si nu se resemneaza sa faca variatii pe tema Barton Fink si Fargo.

-Le Scaphandre et le Papillon- de Julian Schnabel - nu pot spune ca m-am plictisit, numai ca ma vad silita sa ma alaturi celor care se declara in continuare uimiti de premiul pentru regie de la Cannes de anul trecut. E un studiu de caz si cam atit, personajul suferind de sindromul "locked-in" este la fel de transparent ca lentila aparatului de filmat. Schnabel incearca sa ne facem sa credem ca astfel putem intra in universul ermetic al unui nefericit aproape izolat de viata.

-Restul e tacere - de Nae Caranfil- sincera sa fiu nu i-am gasit nici o hiba, este un film frumos pur si simplu iar scenariul este atit de polisat, de rotund, de artistic incit il degusti chiar de la prima vizionare. Unul dintre putinele filme romanesti pe care mi-l doresc in filmoteca.

-Dragostea in vremea holerei- de Mike Newell- nu este un film dezagreabil, Javier Bardem chiar face un rol superb, exista insa si niste mari bile negre care sar in ochi de la primele minute (mai ales insuportabila engleza cu accent asa zis hispanic pe care o folosesc mai toti actorii, pur si simplu chestia asta nu se lipeste pe pelicula, discursul nu are cum sa fie marquesian de unde si senzatia ca asisti la un film dublat in engleza). Newell ramine la suprafata textului marquesian (care, recunosc, este prea legat de scriitura pentru a fi transpus cu usurinta pe pelicula). Ar mai fi si alte lipsuri (lungimi, probleme mari cu machiajul si imbatrinirea personajelor, ceva clisee in constructia personajului tatalui Ferminei, exploatarea panoramicelor frumoase gen carte postala care sint intr-adevar frumoase nimic de zis).

-The Kite Runner-de Marc Forster- pentru cineva care a avut ocazia sa vada filmele lui Mohsen Makhmalbaf, ale fiicei lui Samira, filmele lui Abbas Kiarostami si ale lui Bahman Gobadi, "The Kite Runner" este o gluma din care se poate aprecia doar prima parte (copilaria lui Amir si Hassan la Kabul). Tot ceea ce se intimpla apoi in California este contaminat de cliseele moralei americane pe care le rezuma asa de bine tagline-ul "this is a way to be good again".

Femeia e o insecta sau furtuna in gineceu

"Cotidianul" a scos intr-una dintre editiile de miercuri (cea cu carte) traducerea in romana a volumului de povestiri "Insecta" scrisa de Claire Castillon. Dedicatia "Mamei mele" trebuie citita la sfirsit, am impresia ca ea este cheia cartii, si asta pentru ca toate relatiile continute in cele 19 povestiri privesc aproape exclusiv mamele si fiicele in relatii fuzionale, antagoniste, de ura reciproca si destructiva. Prima senzatie a fost ca autoarea a intrat pe vreun forum dedicat femeilor la sectiunea "psihologie" si a scos de acolo temele principale pe care le-a imbracat mai apoi in camasi narative adecvate. A doua senzatie, datorata folosirii povestirii la persoana intii este ca 1) Claire isi detesta mama 2) Claire se iubeste tare mult pe sine insasi asa cum este ea si intentioneaza intr-un fel sa ne livreze un "portrait mis à nu" al propriei interioritati fara prea multa pudoare si cu ceva dorinta de a surprinde si soca. Si asta pentru ca toate mamele si toate fetele graviteaza in jurul aceluiasi tip de personalitate foarte fragila sub aparente standard.

Dar nu asta conteaza, ci usurinta cu care Claire foloseste subiecte daca nu tabu, cel putin deranjante : femeia care nu doreste copii (Am spus una, Un bebelus roz) sau care ii uraste pe cei care-i are deja (Ruptura), incestul si fantasma incestului (Insecta - poate cea mai buna povestire din lot), cruzimea infantila (Un hanorac si cizme imblanite, Bataia), omuciderea infantila (Inapoiata) sau pruncuciderea in variate ipostaze (Munchausen prin procura, Am spus una). Galeria de mame perverse si de copii dusi cu pluta este destul de bine inchegata. Totusi, parca scriitura nu vrea sa treaca mai departe de incongruul situatiei, de parca Claire nu si-ar dori decit sa se joace cu subiectul, sa-l modeleze intr-un fel care sa para nu neaparat scirbos ci misterios asa cum orice "dark side" poate fascina normalitatea. Un spectacol, ce mai. Ceea ce uneste mamele perverse si copiii tenebrosi este melanjul de dependenta afectiva, fragilitate maladiva si frustrari indelung rumegate care explodeaza mai degraba la sfirsitul povestirii (de unde poate si aerul senzational si "usuratic" al stilului).

Sa inteleg dara ca pentru Claire Castillon femeile (nu, nu femeile ci feminitatea in manifestarile ei subterane, de la nastere la decrepitudine) sint mai degraba niste "alieni" monstruosi ? Oricum, barbatii lui Claire sint mai degraba spectatori pasivi la spectacolul ridicolului si penibilului (etern) feminin. Uneori isi inseala nevestele cu sirg, acoperiti fiind de fiice ( Tata nu e rau, mama). alteori dau bir cu fugitii in fata noului organism osmotic mama-fiica (Prietena mea cea mai buna, Gasim noi o solutie), ba, in variantele cele mai nerealiste, barbatii pur si simplu lipsesc (Un bebelus roz) si fiicele sint datorate parca autofecundarii.

Va asigur, toate povestile astea sint reale, e plina rubrica "diverse" de cazuri cutremuratoare de mame si fiice iesite de pe sine, sindromul Munchausen exista, la fel si cel al "Albei-ca-Zapada" de care se face mare caz in prezent dealtfel. Incestul in varianta sa fantasmatica este prezent in mai toate civilizatiile, de la formele ritualizate la cele condamnate si refulate. Se vorbeste din ce in ce mai des despre parintii batuti de proprii copii, grupuri de dialog si de terapii variate se ocupa de batrinele abandonate de fiice in cine stie ce azil, de femeile cu boli in stadii terminale, de atacuri de panica la feminin si multe altele.

Ma intreb inca de ce Claire Castillon alege sa vorbeasca intotdeauna la persoana intii in numele personajelor sale.

Cer albastru intr-o duminica ploioasa

Cat Hunting

Duminica dupa amiaza.

Panseaua zilei

Imi spune aruncindu-mi o privire admirativa "Sa stiti ca aveti niste timpane superbe, atit de curate si de luminoase..." Dintr-o data, concentratia de feminitate & cochetarie din singe imi creste vertiginos. Rosesc. Ma bilbii inutil.