-Michael Clayton- de Tony Gilroy (scenaristul tripticului "Bourne" printre altele). Filmul este intrigant, merita vazut pentru rolurile bune pe care George Clooney si Tilda Swinton le fac aici, pentru cameo-ul lui Sidney Pollack si mai ales pentru pinza de fond pe care lasa sa se intrevada. Se poate face o comparatie intre filmele de stinga,"democrate" din anii 70 (Pollack si mai ales Lumet si Allan J Pakula) in care organizatii si retele difuze manipuleaza o intreaga lume. Secretul impartea personajele in bune si rele. Aici nu mai exista asa ceva desi manipularea a devenit globalizanta, mai toata lumea are miinile patate. Vad "Michael Clayton" ca pe un fel de urmare a complotului anilor 70, postindustrializarea a acoperit discret peisajul urban de mizga aceea de care vorbeste febril unul dintre personaje in voce off inca de la inceput. Nu este un thriller, mai degraba o meditatie care cam plictiseste spectatorii veniti sa-l adore pe George Clooney in cine stie ce varianta a lui Danny Ocean.
-No Country for Old Men- al fratilor Coen- trebuie vazut si revazut, mi-as dori si scenariul pentru a-l rumega in liniste. Ar trebui sa-l revad si cu siguranta ca o s-o fac. "No Country" mi s-a parut extraordinar, neasteptat de bun (ok ok "Ladykillers" aproape m-a ucis) si este dovada vie a faptului ca fratii Coen merg mai departe si nu se resemneaza sa faca variatii pe tema Barton Fink si Fargo.
-Le Scaphandre et le Papillon- de Julian Schnabel - nu pot spune ca m-am plictisit, numai ca ma vad silita sa ma alaturi celor care se declara in continuare uimiti de premiul pentru regie de la Cannes de anul trecut. E un studiu de caz si cam atit, personajul suferind de sindromul "locked-in" este la fel de transparent ca lentila aparatului de filmat. Schnabel incearca sa ne facem sa credem ca astfel putem intra in universul ermetic al unui nefericit aproape izolat de viata.
-Restul e tacere - de Nae Caranfil- sincera sa fiu nu i-am gasit nici o hiba, este un film frumos pur si simplu iar scenariul este atit de polisat, de rotund, de artistic incit il degusti chiar de la prima vizionare. Unul dintre putinele filme romanesti pe care mi-l doresc in filmoteca.
-Dragostea in vremea holerei- de Mike Newell- nu este un film dezagreabil, Javier Bardem chiar face un rol superb, exista insa si niste mari bile negre care sar in ochi de la primele minute (mai ales insuportabila engleza cu accent asa zis hispanic pe care o folosesc mai toti actorii, pur si simplu chestia asta nu se lipeste pe pelicula, discursul nu are cum sa fie marquesian de unde si senzatia ca asisti la un film dublat in engleza). Newell ramine la suprafata textului marquesian (care, recunosc, este prea legat de scriitura pentru a fi transpus cu usurinta pe pelicula). Ar mai fi si alte lipsuri (lungimi, probleme mari cu machiajul si imbatrinirea personajelor, ceva clisee in constructia personajului tatalui Ferminei, exploatarea panoramicelor frumoase gen carte postala care sint intr-adevar frumoase nimic de zis).
-The Kite Runner-de Marc Forster- pentru cineva care a avut ocazia sa vada filmele lui Mohsen Makhmalbaf, ale fiicei lui Samira, filmele lui Abbas Kiarostami si ale lui Bahman Gobadi, "The Kite Runner" este o gluma din care se poate aprecia doar prima parte (copilaria lui Amir si Hassan la Kabul). Tot ceea ce se intimpla apoi in California este contaminat de cliseele moralei americane pe care le rezuma asa de bine tagline-ul "this is a way to be good again".
No comments:
Post a Comment