Femeia e o insecta sau furtuna in gineceu

"Cotidianul" a scos intr-una dintre editiile de miercuri (cea cu carte) traducerea in romana a volumului de povestiri "Insecta" scrisa de Claire Castillon. Dedicatia "Mamei mele" trebuie citita la sfirsit, am impresia ca ea este cheia cartii, si asta pentru ca toate relatiile continute in cele 19 povestiri privesc aproape exclusiv mamele si fiicele in relatii fuzionale, antagoniste, de ura reciproca si destructiva. Prima senzatie a fost ca autoarea a intrat pe vreun forum dedicat femeilor la sectiunea "psihologie" si a scos de acolo temele principale pe care le-a imbracat mai apoi in camasi narative adecvate. A doua senzatie, datorata folosirii povestirii la persoana intii este ca 1) Claire isi detesta mama 2) Claire se iubeste tare mult pe sine insasi asa cum este ea si intentioneaza intr-un fel sa ne livreze un "portrait mis à nu" al propriei interioritati fara prea multa pudoare si cu ceva dorinta de a surprinde si soca. Si asta pentru ca toate mamele si toate fetele graviteaza in jurul aceluiasi tip de personalitate foarte fragila sub aparente standard.

Dar nu asta conteaza, ci usurinta cu care Claire foloseste subiecte daca nu tabu, cel putin deranjante : femeia care nu doreste copii (Am spus una, Un bebelus roz) sau care ii uraste pe cei care-i are deja (Ruptura), incestul si fantasma incestului (Insecta - poate cea mai buna povestire din lot), cruzimea infantila (Un hanorac si cizme imblanite, Bataia), omuciderea infantila (Inapoiata) sau pruncuciderea in variate ipostaze (Munchausen prin procura, Am spus una). Galeria de mame perverse si de copii dusi cu pluta este destul de bine inchegata. Totusi, parca scriitura nu vrea sa treaca mai departe de incongruul situatiei, de parca Claire nu si-ar dori decit sa se joace cu subiectul, sa-l modeleze intr-un fel care sa para nu neaparat scirbos ci misterios asa cum orice "dark side" poate fascina normalitatea. Un spectacol, ce mai. Ceea ce uneste mamele perverse si copiii tenebrosi este melanjul de dependenta afectiva, fragilitate maladiva si frustrari indelung rumegate care explodeaza mai degraba la sfirsitul povestirii (de unde poate si aerul senzational si "usuratic" al stilului).

Sa inteleg dara ca pentru Claire Castillon femeile (nu, nu femeile ci feminitatea in manifestarile ei subterane, de la nastere la decrepitudine) sint mai degraba niste "alieni" monstruosi ? Oricum, barbatii lui Claire sint mai degraba spectatori pasivi la spectacolul ridicolului si penibilului (etern) feminin. Uneori isi inseala nevestele cu sirg, acoperiti fiind de fiice ( Tata nu e rau, mama). alteori dau bir cu fugitii in fata noului organism osmotic mama-fiica (Prietena mea cea mai buna, Gasim noi o solutie), ba, in variantele cele mai nerealiste, barbatii pur si simplu lipsesc (Un bebelus roz) si fiicele sint datorate parca autofecundarii.

Va asigur, toate povestile astea sint reale, e plina rubrica "diverse" de cazuri cutremuratoare de mame si fiice iesite de pe sine, sindromul Munchausen exista, la fel si cel al "Albei-ca-Zapada" de care se face mare caz in prezent dealtfel. Incestul in varianta sa fantasmatica este prezent in mai toate civilizatiile, de la formele ritualizate la cele condamnate si refulate. Se vorbeste din ce in ce mai des despre parintii batuti de proprii copii, grupuri de dialog si de terapii variate se ocupa de batrinele abandonate de fiice in cine stie ce azil, de femeile cu boli in stadii terminale, de atacuri de panica la feminin si multe altele.

Ma intreb inca de ce Claire Castillon alege sa vorbeasca intotdeauna la persoana intii in numele personajelor sale.