Mistificari

Nu de mult la editura Stock a iesit “L’homme sans empreintes” de Eric Faye, povestea unui scriitor misterios preocupat mai ales sa-si mistifice trecutul si prezentul. Osborn asadar se ascunde sub identitatea propriului agent literar, Stig Warren, cind doua femei se apuca sa-i reconstitue biografia : fosta nevasta, care a descoperit intr-o zi ca sotul ei se dedubla, nu se stie bine de ce, si naratoarea, ultima amanta a scriitorului, pretinsa cadru universitar pe cale sa redacteze o teza despre opera lui Osborn. La acestea se adauga un anume Thomas Ahorn, autor al unei carti despre Salinger, adeptul lui Pynchon si pasionat de mistificarile lui Osborn. A patra pista vine dinspre jurnalism : Aguila Mendes, fost ziarist reconvertit in om politic, crede ca omul care evita fotografiile si adora palariile si tot ce-i umbreste fata a condus odata demult la Berlin o revista anarhista si a avut oaresce legaturi cu Rosa Luxemburg inainte de a fugi de miscarea spartakista, ascunzindu-se in spatele unei contrafacute identitati americane.



“Osborn - spune Eric Faye - va ramine in literatura ca primul care sa fi pus problema ascunderii scriitorului in spatele propriei opere, si care sa duca ideea pina acolo unde biografia scriitorului nu mai are nici un sens si se confunda intrutotul cu opera sa.”
Faye il citeaza in acest sens pe Bruno Traven (cunoscut mai ales ca autorul “Comorii din Sierra Madre”) care a scris sub vreo 30 de pseudonime, fiind reperat de critica americana ca marinar, actor de teatru, fermier, explorator; multi au crezut ca recunosc in el pe Ambrose Bierce (biblioteca mea contine antologia initiatia de “Rivages“- “De telles choses sont-elles possibles ?” din 1994 si “The Enlarged Devil’s Dictionary” Penguin 1971) care de fapt nu ar fi murit in revolutia mexicana, sau pe Jack London care de fapt nu s-ar fi sinucis sau chiar pe un fiu natural al Kaiserului. De notat ca “atunci cind in 1960, Traven a publicat in Germania ultimul sau roman pentru a-si dovedi existenta, criticii au denuntat o impostura, care nu continea nici ideile, nici stilul sau si nu dovedea nici urma din talentul lui Traven.” Situatia are ceva dintr-un gag de film mut, un “arroseur arrosé” care a petrecut prea mult timp incercind sa-si dilueze cu sirg eul artistic.

Despre umbre si mistificari, vezi si “Mr. Arkadin / Confidential Report” si “Vérités et mensonges / F for Fake” (pe care nu l-am vazut inca) si apetitul lui Welles pentru acest gen de scenariu care amesteca spionajul cu personajul care adora sa se stie dat disparut, raportul dintre fals si original. Si pentru ca “nu-i nevoie sa bati coridoarele ca sa dai nas in nas cu fantomele, pe astea le purtam mereu in noi insine” (tot Eric Faye) de ce sa nu merg mai departe catre “Vertigo” unde culmea mistificarii este produsul propriei minti?