Impresiii de la Festival Filmului European- primele filme

Nu mi-am permis sa pierd "La Graine et le Mulet" (Cuscus cu chefal) al lui Abdellatif Kechiche care a fost proiectat la gala de deschidere a festivalului si bine am facut. Despre film numai bine, sau chiar foarte bine, despre calitatea sunetului insa nu. Proiectia a fost total compromisa de acest mic detaliu important.

Am continuat cu " Poveste de Craciun" (Christmas Story / Joulutarina - regia Juha Wuolijoki) la care nu trebuia sa ajung de fapt, o fantezie pentru copii care nu prea inteleg ce cauta in festivalul care poate s-a vrut astfel mai complet.

Am ajuns apoi in zona documentara cu "Fiecare a saptea persoana" (Jeder Siebte Mensch- regia Elke Groen si Ina Ivanceanu) o poveste excelenta despre China de azi si de ieri vazuta in trei ipostaze topografice diferite (poalele Himalayei, regiunea Sichuan si zona agricola aflata in imediata apropiere a Beijingului) care sint tot atitea directii posibile in care poate merge China ( capitalismul salbatic si salbaticit de saracie, agricultura socialista si reintoarcerea la origini cum e cazul populatiei minoritare Naxi).


Zona documentara s-a prelungit ulterior cu "Fados" al lui Carlos Saura pe care am tinut mortis sa il vad. Si asta nu neaparat pentru ca sint o fanatica a muzicilor etno, ci pentru ca atunci cind a fost prezentat la Cannes, "Fados" a obtinut critici excelente si pentru ca nu am avut inca ocazia sa vad "Flamenco" (1985) si "Tango" (1998) care alcatuiesc impreuna cu "Fados" o trilogie dedicata sa zicem muzicii traditionale iberice .

Ei bine la sala de la Muzeul taranului roman "Fados" a intrigat lumea. Textura lui i-a lasat pe majoritatea spectatorilor cu gura cascata ; inchipuiti-va o pelicula de 85 de minute in care se cinta non stop, se danseaza in cele mai diferite feluri si cam atit. Nu tu o istorie a genului muzical , nu tu un interviu cu vreun "fadista", numai muzica si din cind in cind cite un titlu discret prin care poti vedea ca fado poate trece usor de la hip hop la bossa nova, de la contaminarea cu langoarea ritmului african ( cu Mariza in prim plan ) la ceva accente riguros clasice ( brazilianul Caetano Veloso a dat un spectacol de zile mari ), de la fado-ul popular la cel de concert ( Amalia Rodriguez ). Ii vezi deci defilind si cintind pe monstri sacri ai genului precum Camané, Katia Guerreiro, Mafalda Arnauth, Cristina Branco, Pedro Moutinho si bineinteles exploziva Mariza nascuta in Mozambic, iar fado-ul trece oceanul in Brazilia ( Veloso si Chiquo Buarque ), Capul Verde, Mexic ( superba Lila Downs ), Africa neagra.

Carlos Saura are 75 de ani, iese rar in sali, este un oaspete obisnuit al festivalurilor europene si nu numai si dovedeste un ritm surprinzator de modern in felul in care face filmul sa se miste. Nu este vorba de un simplu recital, ca la televizor, desi asa pare la inceput.

"Nu ma interesa sa fac un documentar didactic despre fado - spune Carlos Saura intr-un interviu - Cu siguranta altii au facut-o si inca foarte bine. Aceasta este viziunea mea personala asupra fado-ului, a trecutului si viitorului lui. Asta imi da si libertatea de a face ceea ce vreau eu, de exemplu sa introduc si dansul in schema, ceea ce nu se face in varianta traditionala."

Iata de ce "Fados", un film coregrafic in intregime, reinventeaza conceptul si propune alianta muzicii cu dansul. Si totul pornind de la o unica si uitata specie de de aliaj intre cintec si dans, cultivat demult in mediul familial si intre prieteni asa numitul "fado batido".

Saura vorbeste despre "Fados" si despre celelalte filme muzicale ca de o modalitate de recreere, sa nu uit insa de libertatea fantastica pe care o are mizanscena, in lipsa textului narativ si a constringerilor sa zicem clasice ale genului documentar. In acest caz scenografia ( impresionanta) si montajul devin pivotii pe care se poate misca sau poate transforma filmul in concert de studio. Personal, am inceput sa simt ca "Fados" este totusi un film cam dupa primele 15 minute, cu povestea fadistei Severa. Dintr-o data pelicula a prins sa se miste atunci cind, pe fondul unui fado de demult, Saura a lipit un dans care mima o apriga disputa intre doua femei pentru acelasi barbat. Si uite-asa "Fados" este povestea unei varietati de stiluri, epoci, maniere muzicale si viziuni care reuseste sa se articuleze singura doar pornind de la partitura muzical-coregrafica.

In ceea ce priveste fictiunea de lungmetraj, ma asteptam la mai mult de la "Maestrul" (Mistrz - de Piotr Trzaskalski), o poveste foarte stilizata si foarte morala despre un fost soldat rus in Afganistan devenit circar, un acordeonist care fuge de responsabilitatea paternitatii, o prostituata deceptionata in dragoste si un pustan razbunator. Scenariul are atit de multe bule de aer, incit tristetea povestii vine mai degraba din senzatia teribila de spectacol neterminat de marionete in care personajele nu au suflet, nu traiesc ci trebuie doar sa ilustreze niste fabule destul de transparente despre responsabilitate paterna si amor ( ucigasul de copii neadaptat amator de Democrit isi ucide simbolic propriul copil atunci cind o respinge pe tinara care il iubeste cu sinceritate). Directorul de imagine insa sa traiasca ( Piotr Sliskovski ), el a salvat ce se mai putea salva.

Ciudata aceasta prima impresie pe care mi-au lasat-o primele filme vazute in festival : tema este dialogul intercultural in spatiul european, numai ca in 99% din filmele vazute elementele tineau mai ales de specificitate culturala ( si turistica) europeana, vezi Mos Craciunul finlandez, si eroina din "Maestrul" care musai sa fie virgina si musai sa evite avortul. Daca incercati sa aflati oaia neagra in toate titlurile enumerate mai sus, filmul lui Kechiche este singurul care pune la bataie cu foarte mare discernamint tema interculturalitatii sau cum s-o chema asta.

De verificat.