Intoarceri (III)-… si nocturne

Dupa “The Mist” am schimbat peisajul cu “Stapinii strazilor” (Street Kings) regia David Ayer care se ambitioneaza sa adapteze un roman al lui James Ellroy, un as al romanului politist in culori funebre al carui etern personaj este LAPD; la asa megapolis, asa fauna diversa in materie de politai. Este vorba mai degraba despre acel dark side al institutiei cu pricina, cu coruptia, homofobia, ambitia de putere, brutalitatea si metodele deloc ortodoxe care o apropie tare mult de organizatiile mafiote. Ellroy ( care s-a ocupat si de scenaristica printre altele ) exceleaza in felul lui de a construi un personaj abrupt, agitat, nervos, in perpetua actiune, un fel de Marlowe intrat in viteza a cincea, care se exprima intr-un anume fel, greu descifrabil pentru cineva picat din alta zona culturala, dictionarul urban si internetul fiind absolut necesare descodarii.

Nu te poti impiedica sa nu confrunti adaptarea dupa “LA Confidential”, cea mai conforma tipologiei ellroy-iene cu “Street Kings”. Povestea se aseamana, personajele sint cam aceleasi, intriga duce cam in acelasi loc, buba coruptiei trebuie sa se sparga intr-o zi si asta se intimpla cu destula brutalitate si cu un suvoi de singe. Ayer dispune deci de o poveste sa zicem deja batuta si intrucitva mai putin complicata si deci mai previzibila decit cea din “LA Confidential“.

Personajele feminine sint mult mai putin creionate pentru ca numai episodice, intriga se invirte aproape exclusiv in jurul masculilor care cheltuiesc destula energie si testosteron pentru a face filmul sa inainteze. Atuul lui Ayer este, zic eu, nervozitatea actiunii, scenele curg una dupa alta in ciuda povestii destul de lineare si lasa impresia de agitatie. Keanu Reeves in rolul politaiului Tom a fost o alegere destul de surprinzatoare dar de ce nu ? Ciurucuri precum “Constantine“ si “Casa de linga lac” mi-au scos din minte prestatia lui bunicica in “Speed I” de exemplu. Keanu Reeves are aerul acela putin autist pe care il simti atunci cind citesti replicile personajelor lui Ellroy, numai ca bea fara convingere, cu o anumita rigiditate care blocheaza cumva explozia de furie pe care o realiza atit de bine impulsivul Russell Crowe atit de in largul lui intr-un rol similar din “LA Confidential”. Comparatiile ar putea merge mai departe si ar putea fi mult mai subtile, ar trebui totusi sa revad “LA…” si, mai mult, sa citesc cartea. Ar fi si mai bine daca as face rost de adaptarile dupa “Killer on the Road“ (Stay Clean) si “Brown’s Requiem” pe care inca nu le-am vazut. Sa zicem ca putem largi schema cu “The Black Dahlia” ; Josh Harnett nu prea m-a convins, imi pare insa ca Aaron Eckhart a stiut sa dozeze corect brutalitatea, furia si vina de nebunie care alcatuiesc oamenii lui Ellroy.

Castingul lui Ayer incorporeaza foarte bine citeva VIPuri din rap-ul east coast ( Cle Shaheed Sloan si The Game ) sau din vest ( Common ) si bine face : ascultati felul lor de a ritma putinele cuvinte pe care le au de spus. Pe linga ei, Cedric the Entertainer isi face partitura comica in rolul dealer-ului de cartier.