Simbata cu John Cassavetes

John Cassavetes in "Johnny Staccato"

Saptamina asta a trecut fara filme, cu exceptia week-endului care aduce la Cinemateca o grupare dintr-aia nelamurita de tip “omagiu la 20 de ani de la moarte“ dedicata lui John Cassavetes. Nu-mi plac defel ciorbele astea care programeaza, ca si anul trecut, “Shadows”, apoi “Incubus” si apoi “Husbands”. Ceva care ar trebui sa te ajute sa-ti faci o idee despre ce voia taticul filmului independent american ca regizor (lipsesc “Faces“ si “A Woman Under the Influence”) si cam cum juca el ca actor - de ce nu si “The Dirty Dozen” al lui Aldrich atunci ? De ce nu partitura din serialul TV “Johnny Stacatto”, aici un articol interesant despre aceasta prestatie? De ce nu rolul din “Rosemary’s Baby” cotat a fi cel mai bun exemplu de mostra de Cassavetes actor ? De ce nu “The Killers” cu Lee Marvin ?

”Incubus” (din 1981 in regia canadianului John Hough) ramine un thriller de mina a doua care se face ca doreste sa cultive misterul si care nu-i prea lasa actorului mare lucru de facut. Ici colo, avem parte de accente horror. Copia este atit de palita incit culorile filmului par nefiresti si transforma personajele in pensionari ai unui muzeu de ceara. Tema vrajitoriei vazuta ca emanatie a unui grup endogam (si prin aceasta nonconforma cu moralitatea) este tratata la modul foarte american. Sexualitatea aberanta a incubului este abordata cu stingacie.

"Shadows"

Pe “Shadows” (1959) l-am vazut anul trecut si m-am ingrozit, nu intelegeam nimic din dialogurile nesubtitrate, actiunea imi zbura pe la urechi, mirosea a jazz peste tot, oamenii intrau si ieseau din cadru cu nonsalanta, camera se invirtea si le cauta fetele cu incapatinare in prim planuri care parca turtea fruntile si obrajii. Ulterior am aflat povestea lui “Shadows”, un film experiment eminamente inventat si finantat in parte printr-o colecta publica lansata intr-o doara la radio, fara scenariu, cu actori necunoscuti sau improvizati filmat in stada, mormait, fredonat, inginat si atit de neinteligibil incit a trebuit sa fie ulterior dublat pentru iesirea in salile americane. M-am simtit usurata. Pelicula in alb negru este atit de tulbure si de ambigua, incit e imposibil sa nu-i percepi eleganta.

Europa l-a adorat pe Cassavetes dupa ce, ani dupa aceea a descoperit “Shadows” si mai ales “Faces”, se vorbeste acum despre o certa influenta Cassavetes asupra dogmaticilor danezi si asupra lui von Trier in special. ”Shadows” este insa foarte departe de dementa dogmatica de mult mai tirziu, am gasit aici o constructie haotica apropiata de stranietatea unei teme de jazz. Dialogurile se agata unele de altele asa cum, intr-un cvartet, exista un instrument care sustine linia muzicala, iar celelalte vin si se grefeaza in asonante si disonante care imita discutiile dintre oameni. Urechea percepe bucati si frinturi dintre acestea, nicidecum esentialul pe care doar o reascultare sau interpretarea unui specialist o poate revela. Numai feelingul muzical pe care-l ai vrind nevrind in fata lui “Shadows” ii poate explica coplesitoarea melancolie, pe care nu o vei gasi in veci in curiozitatea uscata a dogmaticilor. Cassavetes este un temperament lunar, cred ca cele mai izbutite secvente ale sale sint cele legate de nocturne.

John Cassavetes si Ben Gazzara in "Husbands"

Anul acesta mi-am permis “Husbands” (1970). Se discuta la modul foarte serios daca cineastul adora improvizatia sau aceasta este atent controlata. In comparatie cu “Shadows”, “Husbands“ este mai crud, partitura pentru trei personaje si orchestra de figuranti atrage prin altceva: inefabilul nu mai este, lumea se alcatuieste din aceleasi frinturi de discutii care vor totdeauna sa insemne ceva dar care la modul “ultrarealist” nu se termina niciodata. M-a socat comparatia cu neo-realistii, zau asa, de cind fragmentele de ginduri si sentimentele nelamurite sint realiste?

Povestea suna cam asa: a fost odata un grup de patru prieteni pe care-i cunoastem dintru inceput inca din fotografii. Patru tipi de virsta medie, casatoriti, cu cit mai multi copii posibil, cu joburi stabile si una-doua case, probleme de cuplu poate sau numai probleme personale. Intr-o zi unul dintre ei moare in floarea virstei, ceilalti trei se decid sa regreseze la virsta adolescentei si sa fuga de la casele lor citeva zile. Este mai multa psihologie in dialogurile din “Husbands“ decit intr-un intreg tom despre deziluziile firesti ale virstei de mijloc. Filmul combina atitudini precum “as fi putut fi un bun jucator de baseball/fotbal american/polo etc“ cu “as fi putut calatori n toata lumea” sau “as fi putut avea o alta femeie” sau “as fi putut sa ma imbat fara sa trebuiasca sa-mi para rau dupa aceea”. Titlul musteste de intelesuri: Harry, Gus si Archie sint niste soti in vacanta improvizata si nicidecum niste barbati in adevaratul sens al cuvintului. Dialogul ar putea fi obiect de studiu pentru cei care cauta “firescul”: nu sint bucati surprinse de catre Cassavetes in cine stie ce fund de bar in care trei betivi se cearta si se impaca dupa aceea, importanta este uluitoarea verosimilitate. Fireasca este si lupta intre barbati si femei din filmul acesta, “du brut” cum ar spune francezul. Intre un barbat si o femeie nu exista decit forta fizica cu nuante mai mult sau mai putin sado-masochiste de ambele parti. Cei trei soti concentreaza umanitatea masculina in intregime fara a se constitui in tipuri. Asta este firescul lui Cassavetes la urma urmei.

Mi-e nu stiu cum sa vorbesc despre modernitatea acestui frumos nebun independent si alergic la orice constringere, fondatorul scolii din NY, iubitorul filmului de “trupa” (in acelasi standard intra si Bergman si Fassbinder), interesat de teatru (ca si Bergman, Fassbinder si von Trier) dar iubind sincer cinematograful (spre deosebire de von Trier). Ce-mi pasa mie la urma urmei de curente si felii de modernitate cind dau peste un film in care pot locui in voie timp de doua ore si ceva fara sa fiu nevoita sa ma identific cu personajele? ”Du brut”, ce va spuneam eu ?