Simbata cu John Cassavetes

John Cassavetes in "Johnny Staccato"

Saptamina asta a trecut fara filme, cu exceptia week-endului care aduce la Cinemateca o grupare dintr-aia nelamurita de tip “omagiu la 20 de ani de la moarte“ dedicata lui John Cassavetes. Nu-mi plac defel ciorbele astea care programeaza, ca si anul trecut, “Shadows”, apoi “Incubus” si apoi “Husbands”. Ceva care ar trebui sa te ajute sa-ti faci o idee despre ce voia taticul filmului independent american ca regizor (lipsesc “Faces“ si “A Woman Under the Influence”) si cam cum juca el ca actor - de ce nu si “The Dirty Dozen” al lui Aldrich atunci ? De ce nu partitura din serialul TV “Johnny Stacatto”, aici un articol interesant despre aceasta prestatie? De ce nu rolul din “Rosemary’s Baby” cotat a fi cel mai bun exemplu de mostra de Cassavetes actor ? De ce nu “The Killers” cu Lee Marvin ?

”Incubus” (din 1981 in regia canadianului John Hough) ramine un thriller de mina a doua care se face ca doreste sa cultive misterul si care nu-i prea lasa actorului mare lucru de facut. Ici colo, avem parte de accente horror. Copia este atit de palita incit culorile filmului par nefiresti si transforma personajele in pensionari ai unui muzeu de ceara. Tema vrajitoriei vazuta ca emanatie a unui grup endogam (si prin aceasta nonconforma cu moralitatea) este tratata la modul foarte american. Sexualitatea aberanta a incubului este abordata cu stingacie.

"Shadows"

Pe “Shadows” (1959) l-am vazut anul trecut si m-am ingrozit, nu intelegeam nimic din dialogurile nesubtitrate, actiunea imi zbura pe la urechi, mirosea a jazz peste tot, oamenii intrau si ieseau din cadru cu nonsalanta, camera se invirtea si le cauta fetele cu incapatinare in prim planuri care parca turtea fruntile si obrajii. Ulterior am aflat povestea lui “Shadows”, un film experiment eminamente inventat si finantat in parte printr-o colecta publica lansata intr-o doara la radio, fara scenariu, cu actori necunoscuti sau improvizati filmat in stada, mormait, fredonat, inginat si atit de neinteligibil incit a trebuit sa fie ulterior dublat pentru iesirea in salile americane. M-am simtit usurata. Pelicula in alb negru este atit de tulbure si de ambigua, incit e imposibil sa nu-i percepi eleganta.

Europa l-a adorat pe Cassavetes dupa ce, ani dupa aceea a descoperit “Shadows” si mai ales “Faces”, se vorbeste acum despre o certa influenta Cassavetes asupra dogmaticilor danezi si asupra lui von Trier in special. ”Shadows” este insa foarte departe de dementa dogmatica de mult mai tirziu, am gasit aici o constructie haotica apropiata de stranietatea unei teme de jazz. Dialogurile se agata unele de altele asa cum, intr-un cvartet, exista un instrument care sustine linia muzicala, iar celelalte vin si se grefeaza in asonante si disonante care imita discutiile dintre oameni. Urechea percepe bucati si frinturi dintre acestea, nicidecum esentialul pe care doar o reascultare sau interpretarea unui specialist o poate revela. Numai feelingul muzical pe care-l ai vrind nevrind in fata lui “Shadows” ii poate explica coplesitoarea melancolie, pe care nu o vei gasi in veci in curiozitatea uscata a dogmaticilor. Cassavetes este un temperament lunar, cred ca cele mai izbutite secvente ale sale sint cele legate de nocturne.

John Cassavetes si Ben Gazzara in "Husbands"

Anul acesta mi-am permis “Husbands” (1970). Se discuta la modul foarte serios daca cineastul adora improvizatia sau aceasta este atent controlata. In comparatie cu “Shadows”, “Husbands“ este mai crud, partitura pentru trei personaje si orchestra de figuranti atrage prin altceva: inefabilul nu mai este, lumea se alcatuieste din aceleasi frinturi de discutii care vor totdeauna sa insemne ceva dar care la modul “ultrarealist” nu se termina niciodata. M-a socat comparatia cu neo-realistii, zau asa, de cind fragmentele de ginduri si sentimentele nelamurite sint realiste?

Povestea suna cam asa: a fost odata un grup de patru prieteni pe care-i cunoastem dintru inceput inca din fotografii. Patru tipi de virsta medie, casatoriti, cu cit mai multi copii posibil, cu joburi stabile si una-doua case, probleme de cuplu poate sau numai probleme personale. Intr-o zi unul dintre ei moare in floarea virstei, ceilalti trei se decid sa regreseze la virsta adolescentei si sa fuga de la casele lor citeva zile. Este mai multa psihologie in dialogurile din “Husbands“ decit intr-un intreg tom despre deziluziile firesti ale virstei de mijloc. Filmul combina atitudini precum “as fi putut fi un bun jucator de baseball/fotbal american/polo etc“ cu “as fi putut calatori n toata lumea” sau “as fi putut avea o alta femeie” sau “as fi putut sa ma imbat fara sa trebuiasca sa-mi para rau dupa aceea”. Titlul musteste de intelesuri: Harry, Gus si Archie sint niste soti in vacanta improvizata si nicidecum niste barbati in adevaratul sens al cuvintului. Dialogul ar putea fi obiect de studiu pentru cei care cauta “firescul”: nu sint bucati surprinse de catre Cassavetes in cine stie ce fund de bar in care trei betivi se cearta si se impaca dupa aceea, importanta este uluitoarea verosimilitate. Fireasca este si lupta intre barbati si femei din filmul acesta, “du brut” cum ar spune francezul. Intre un barbat si o femeie nu exista decit forta fizica cu nuante mai mult sau mai putin sado-masochiste de ambele parti. Cei trei soti concentreaza umanitatea masculina in intregime fara a se constitui in tipuri. Asta este firescul lui Cassavetes la urma urmei.

Mi-e nu stiu cum sa vorbesc despre modernitatea acestui frumos nebun independent si alergic la orice constringere, fondatorul scolii din NY, iubitorul filmului de “trupa” (in acelasi standard intra si Bergman si Fassbinder), interesat de teatru (ca si Bergman, Fassbinder si von Trier) dar iubind sincer cinematograful (spre deosebire de von Trier). Ce-mi pasa mie la urma urmei de curente si felii de modernitate cind dau peste un film in care pot locui in voie timp de doua ore si ceva fara sa fiu nevoita sa ma identific cu personajele? ”Du brut”, ce va spuneam eu ?

Note de cinema - miercuri cu Harvey Milk

Salt peste timp pentru a vedea “Milk” ultimul Gus Van Sant. Si de ce ma rog sa nu-l vedem pe acesta la pachet cu “Intolerance” al lui Griffith? De vazut pentru rolul delicios pe care il face Sean Penn. Cum putin imi pasa de Oscaruri, habar nu am daca filmul a intrat in competitie sau nu, subiectul se preteaza la asta (tot ce tine de drepturile civice este selectionat cu usurinta la premiile astea cu atit de putina valoare) si nu se preteaza (vezi ceea ce a patit “Brokeback Mountain”).

Am adorat mica polemica creata in jurul filmului atunci cind cenzura locala l-a interzis spectatorilor sub 18 ani pe motiv ca subiectul "face propaganda pentru o orientare sexuala". Intre cenzorii nostri de pe malul Dimbovitei si Anita Bryant & talibanismul protestant din anii 70-80, nici o diferenta. Mi-a placut campania initiata de Stefan Dobroiu si Cinemagia pe marginea motivatiilor avansate de catre cenzura locala, zau, ne situam undeva intre Singapore si Afganistan. As vrea sa vad filmul in afara subiectului politic, dar nu prea pot, conditionata fiind de amintiri amarui. Imi aduc aminte acum citiva ani, la sala Union era programat un foarte cuminte festival “gay&lesbian” (la noi astfel de festivaluri intra cu documentare in mare parte si nicidecum cu fictiuni) dublat fiind cu un mars de acelasi fel care pina la urma s-a soldat cu batai, cu isterii ale studentilor teologi si cu tot felul de inscriptii care frizeaza prostia. In acelasi timp, la “Union” nu mai ramasese decit proiectionistul si persoana care asigura subtitrarile filmelor care pina la urma nu s-au mai dat, de frica sa nu intre derbedeii teologi sa distruga sala de cinema in numele intolerantei lor.

Sint convinsa ca foarte multi cred ca homosexualitatea se ia, ca e o boala (asta desi a fost abrogat articolul acela care pedepsea penal aceasta orientare sexuala), ca homosexual inseamna pedofilie, prostitutie, deturnare de minori, droguri si toate relele din lume. Realizatorul a facut un film care sa marseze mult pe ideologie si pe manipulare, care ideologie si manipulare functioneaza glorios si astazi; este deci imposibil sa vorbesti despre film fara sa nu atingi si problema activismului si a drepturilor minoritatilor de orice fel or fi ele. Mi-ar place sa scriu totusi o cronica mult mai centrata pe film (amestecul de documentar si imagini de arhiva cu fictiunea, inserturile prilejuite de citatele din ziare, fotografiile sint cred modificate dupa look-ul lui Sean Penn) care sa nu doreasca sa intre in polemici legate de subiect. Mi-ar place sa scriu despre delicatetea lui Van Sant (comparatie posibila cu Gregg Araki?) de a filma “dragostea la masculin” si manierele de tip dulce pe care le adopta Sean Penn, interactiunea fizica dintre personaje (atingerile, surisurile si privirile cu subinteles). De urmarit exploatarea corporalitatii (Scotty in piscina, de exemplu, este pur si simplu frumos) care nu se mai rezuma numai la corpul adolescent gratios distorsionat de perioada de crestere (“Elephant”, “Paranoid Park”). Barbatii lui Van Sant sint absolut normali si nu variante de pin-up la masculin, 100% urbani, cultivati si sociabili, pentru care notiunea de coming out nu este necesarmente o fronda. “Brokeback Mountain“ pune, cu cowboy-i lui de la munte, o cu totul alta problematica gay, mult mai intimista si mai dramatica.


Se pare ca voi rata iremediabil “The Dutchess“ (ultima sansa saptamina asta la “Patria”) ma incapatinez sa judec filmul dupa trailerul care rezuma foarte corect o poveste moderna de divort in costume de epoca. Probabil un happening involuntar din partea realizatorului. Aceeasi soarta o rezerv produsului semnat Baz Luhrmann, “Australia”. “Am fost sa-l vad pentru peisajele australiene“ imi spunea cineva, fraza suna cam a scuza intru acoperirea unei mici placeri vinovate, recte discreta aplecare pentru comediile sentimentale. ”Cold Mountain” unde esti ?

Note de cinema - daca e marti e jurnalul Satanei

Regresie in timp cu “Blade af Satans Bog / Pagini din cartea lui Satan”, un Dreyer in intregime mut din 1921. De notat influentele lui Griffith si al sau “Intolerance”. Povestea in 4 acte incepe cu Muntele Maslinilor si se termina cu invazia Finlandei de catre bolsevici.


Am avut senzatia ca cele patru acte corespund la doua atitudini cinematografice diferite: episodul Isus si cel fixat in perioada inchizitiei spaniole sint foarte statice, niste tableaux vivants aproape. Isus pare mumificat in roba lui, adeptii lui se misca cu ciudata lentoare. Satan in schimb este singurul personaj viu din toata aceasta poveste, singurul care sufera cu adevarat.


L-am recunoscut pe Dreyer abia in ultimele doua episoade (cel finlandez si cel plasat in plina revolutie franceza), mult mai consistente la nivelul actiunii si al personajelor. Episodul francez este foarte colorat: Joseph aduce mult cu ”tigrul din Arras” iar colectia de revolutionari este desprinsa parca din tablourile lui Hyeronimus Boch.


Contrapartea static hieratica a lui Isus din primul episod exista si aici in postura masiva a Mariei Antoaneta. In jurul acestui pilon care neincetat cauta cu ochii providenta pe tavanul celulei din “Conciergerie” se invirt ca niste titirezi uritii revolutionari si frumosii contrarevolutionari.


Implicatiile morale sint mult mai consistente, story-ul pasioneaza pina si pe ocazionalul spectator de cinemateca de azi. Episodul finlandez este foarte agitat. Notiunea de “eroism total pentru patrie” intra in conflict cu pravoslavnica intrupare a lui Satan. Irisurile abundente in “Muntele Maslinilor” sint foarte rare aici, camera este lasata sa inregistreze in voie si fara aparte-uri actiunea si combinatiile personajelor. Aici il recunosc pe Dreyer.

Varianta de la cinemateca este buna, cartoanele sint subtitrate in italiana, tacerea este de buna calitate, filmul neavind soundtrack.

Note de cinema - duminici cu vampiri

Schimbare de ton radicala cu “Vampyr” (1932) al lui Carl Theodor Dreyer. Anul trecut am reusit sa vad “La Passion de Jeanne d’Arc / Patimile Ioanei d’Arc” (1928) care ma cucerise. “Vampyr” insa m-a fermecat, este neasteptat de modern, de liric si de metafizic in acelasi timp. Filmul a fost initial turnat ca film mut, "Vampyr" a avut parte de inserturi vocale adaugate ulterior in trei limbi.

In “Cahiers du Cinéma” din noiembrie 2008, cu ocazia prezentarii unei variante in DVD masterizat, am citit comentariul lui Guillermo del Toro (regizorul filmului cu vampiri moderni “Blade II”) reluat de catre Bill Krohn in articol. Del Toro vorbeste indelung despre functia pe care o are lumina in filmul lui Dreyer. Remarcasem si eu, filmul este incredibil de luminos pentru o aventura nocturna. Dupa del Toro, asta face parte din mesajul memento mori (“si lumina este albita de pulberea oaselor”); lumina transforma umbrele de pe malul riului in prezente abia vizibile, topaind intr-un soi de dans macabru. ”Lumina absoarbe cu voracitate umbrele” dovedindu-se ea insasi cit se poate de vampirica. ”La sfirsit - spune del Toro- cei salvati si damnatii sint devorati de catre vidul luminii, al nefiintei, al gratiei.”


Pandantul luminii este astfel aici nu intunericul, ci penumbra: ma gindesc la interioarele in care Marguerite Chopin foloseste umbra soldatului pentru a-l asasina pe locatarul castelului. Del Toro o numeste pe aceasta vampira asexuata “mama unei armate a umbrelor” (cf “L’armée des ombres” de J.P. Melville, film de razboi si politic in care umbrele joaca un rol covirsitor) care uneori se dematerializeaza in sunete (strigatele de copii si scheunaturile ciinilor din casa aceea cu aer foarte expresionist in care intra Allan Gray prima data).


Interesanta este ideea ca textura imaginala (adica a summum-ului de imagini) este adevarata poveste a filmului, care poveste dealtfel, gratie influentei “Ciinelui andaluz”, se elibereaza de logica unei structuri lineare. In loc, Dreyer propune “un edificiu complicat de rime si ritmuri” datorate camerei de filmat. Iarasi interesanta este diferenta propusa de Del Toro intre suprarealisti si Dreyer, pe care subversiunea de dragul lui ID nu-l interesa.


Iata de ce Dreyer transforma spaimele si temerile in elemente eterate si elegante ale povestirii, asta in contextul in care dupa primele 15 minute, filmul devine cu adevarat amenintator. Sintem departe de brutalitatea horror de azi, Dreyer insista si persista dorind sa ramina in domeniul spiritualitatii (vezi Allan Gray oferindu-si singele pentru a o salva pe Leone). ”Imi place ideea unui Isus gri” adauga del Toro. Imaginati-va un “mesia suav” in costum si cravata cu maniere blinde si niste ochi incredibil de mari care indeplineste rolul de martor mai degraba decit actioneaza. Un mesia care trebuie sa moara mai intii (secventa catatoniei lui Allan in cosciugul cu ferestruica este naucitoare) pentru a putea face apel la dematerializare si bilocatie (secventa “uciderii” pe bune a vampirei Marguerite).


Cronicarul (Bill Krohn) adauga ca del Toro si-a botezat personajul din “Cronos” Jesus Gray in onoarea a acestui Christ al limburilor si starilor de subconstienta catatonica.


De vazut si revazut “Vampyr”, copia prezentata de cinemateca este in stare buna, desi varianta propusa este una scurtata, daca se face comparatie cu varianta in DVD semnata de Criterion.

Note de cinema - simbata - despre tabuuri

Simbata la cinemateca, “Goodbye again" (1961), cunoscut in Romania sub titlul "Va place Brahms?”, de Anatole Litvak. Vazut de mult la teve, mi-aduc aminte ca-mi placuse, intr- perioada in care citisem si cartulia cu acelasi titlu.

Acum insa, ”Maxim's”, "Le Pré Catelan", caviar & blinis si tot felul de delicii turistice de 4 si 5 stele din Parisul turistic de altadata. Apoi Yves Montand, in rolul typiquement french de seducator si infidel cronic, mi se pare stins. Mai este pe acolo si Anthony Perkins, atit de fragil si de tinar, intr-un rol insa atit de improbabil (tinarul bogat cu inima mare si cu o doza inepuizabila de romantism) si, mai ales, Ingrid Bergman, prea frumoasa, prea stralucitoare pentru rolul Paulei. Fara ea filmul ar fi esuat pe bancul comediilor romantice de nivel Z. Ingrid nu este niciodata o has been. Mi-a placut iarasi secventa in care femeia de 40 de ani (de revazut si Balzac in toata afacerea asta, drama femeii care incepe sa fie senioara nu tine deloc de modernitate) se agata de rampa scarii si striga “I’m too old”. Camera este insa prea moale pentru a prinde virtejul scarii in spirala si a face din acest cadru ceva cu adevarat dinamic, dramatic sau cum vreti voi. Filmul este moale, chic, turistic, Brahms este peste tot. Suspectez insa existenta unui Brahms cenzurat, aceleasi citeva masuri care troneaza la radio, in masina, in soundtrack, in secventa de la sala Pleyel, sau devin muzica soul in secventa barului cind Philip doreste sa stie ce este dragostea.


Adevarul ascuns este ca tabuul relatiei dintre un barbat tinar si o femeie mult mai in virsta ma pasioneaza, si asta de la "Ping guo" / "Lost in Beijing" incoace. Am citit aici ca cele mai impardonabile scene din filmul chinez nu au fost cele de nuditate & sex filmate cu camera de mina, ci cele citeva amarite de secvente in care el (25 ani aproximativ) si ea (40 ani aproximativ) stau intinsi unul linga altul fara ca sa se vada mare lucru din ambele corpuri incredibil de pudice. Relatia dintre cei doi este atit de rece, orice urma de erotism este anulata. Intre femeia in wonderbra si barbatul care fixeaza tavanul se interpun lungi taceri stinjenitoare. Avem de-a face cu un fel de pedeapsa pe care cei doi amanti si-o administreaza reciproc, vina de-a fi sucombat unei tentatii "impotriva firii" (citeste, a cenzurii chineze).


La fel, “Va place Brahms?” are o singura secventa de acest gen, compromisa de varianta de film de care se foloseste cinemateca. In penumbra, o Paula cu parul desfacut, intinsa in pat si acoperita pina la barbie cu bratul gol, melancolica. Vocea tinara a lui Philip razbeste printre valurile de jazz si ce-o mai fi fost acolo (sunet de proasta calitate) care povesteste cit de foame ii este. Am gasit foarte subtila efeminarea tinarului personaj (voce stridenta, foame cumplita in secventa “de dupa”, vorbaria prin care o seduce pe Paula) pe care o practica scenariul.

Aici despre receptarea filmului in SUA (film oribil, pentru ca vorbeste despre amorul liber in combinatie cu diferenta de virsta).